„Scrisoare Pastorală“ nr. 123

Dragii mei enoriaşi!
Într-unul din anii trecuţi, în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, vă vorbeam despre Colinde. Analizam acolo originea, conţinutul, forma şi răspândirea colindelor. Ajungeam astfel la concluzia că ele au fost o adevărată Biblie nescrisă a neamului românesc. Toate marile evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc menţionate în Biblie sunt reflectate în colinde. Ele s-au răspândit de la o margine la alta a pământului locuit de români, indiferent de graniţele politice vremelnice, contribuind din plin la formarea, cristalizarea, îmbogăţirea şi unitatea limbii române. Poate şi datorită lor, românii din Dobrogea se înţeleg perfect cu cei din Maramureş, cei din Banat cu cei din Basarabia, cei din Oltenia cu cei din Bucovina. Socotim că ar mai fi de adăugat un amănunt privind originea, naşterea colindelor, mai ales că numărul lor este de ordinea sutelor. Se ştie că sute de ani limba oficială în Biserică era cea greacă sau cea slavonă. Oamenii veneau la biserică şi ascultau înmărmuriţi bolboroseala preotului. Era o limbă pe care nici preotul n-o înţelegea de cele mai multe ori. Doar predica preotului şi câteva rugăciuni rostite de preot în româneşte erau singurele momente din slujbă, pe care omul din popor le înţelegea şi le reţinea pentru sine. Preoţii mai inimoşi şi mai conştiincioşi adunau copiii din sat în după-amiezile duminicilor şi sărbătorilor şi, în tinda bisericilor, îi învăţau cititul, scrisul şi socotitul. Nu numai atât! Îi învăţau şi un pic de teologie. Pentru ca aceste cunoştinţe să fie reţinute, preotul le dădea turnura unor cântece populare, cu care copiii erau obişnuiţi. Ei le învăţau repede şi le cântau la şezători şi în diferite împrejurări, dar mai ales în preajma Crăciunului şi în serile acestei Sfinte Sărbători. Am putea spune, aşadar, că acestea erau lecţii de religie. Când mergeau cu colindul, copiii dădeau adevărate examene în faţa satului, comunităţii. Arătau părinţilor şi tuturor celorlalţi că n-au pierdut timpul degeaba în timpul anului la „şcoală“. Dovedeau, în acelaşi timp, că pot fi socotiţi deja în rândul tinerilor. Deveneau, prin vestea ce-o transmiteau, nişte mici apostoli ai lui Hristos în sânul comunităţii. Puterea de creaţie a poporului fiind foarte mare, multe dintre aceste cântece erau prelucrate, amplificate şi înfrumuseţate de creatorii populari, primind înfăţişarea colindelor de astăzi.
De câte ori s-au apropiat Sfintele Sărbători, românii, indiferent unde i-au dus paşii, simt nevoia mai mult ca oricând, ca pe o cruce, să se reîntoarcă la locurile natale, să fie iar în mijlocul celor dragi ai lor şi, dacă se poate, în anii copilăriei. Această cruce a dorului de casă şi de copilărie nu o poate uşura decât rostirea colindelor. De aici şi datoria noastră sfântă de a le învăţa noi înşine, de a le transmite mai departe, ca pe o comoară sfântă, moştenită din bătrâni.
*
Am privit uimit la televizor istoria descoperirii corăbiei lui Noe pe muntele Ararat. De pe vremea lui Marco Polo, sau, mai bine zis, de când ni se păstrează documente scrise, oamenii au căutat să descifreze tainele trecutului. Corabia lui Noe a fost o enigmă, căreia oamenii din lumea întreagă au căutat să-i dea o dezlegare. Condiţiile geografice şi climaterice, iar în ultima vreme cele politice şi militare, au împiedicat pe temerarii care au dorit cu orice preţ să ajungă la corabie. Nenumărate vieţi s-au pierdut în hăurile munţilor, dar numeroşi exploratori au reuşit s-o vadă, s-o pipăie, s-o fotografieze. In ultima vreme le-au venit în ajutor sateliţii, avioanele şi tehnica modernă. Sunt prea multe documente scrise şi foto, s-au scris cărţi şi studii, care sintetizează rezultatele cercetărilor privind o relicvă atât de preţioasă din istoria omenirii. În concluzie, corabia există, iar textul biblic se dovedeşte a fi un document credibil, incontestabil.
Istoria lui Noe şi mai ales personalitatea lui mi se pare fascinantă. Îmi imaginez un om simplu, trăitor într-un sat oarecare, pe muche de deal. El şi familia lui îşi trăiau zilele cu credinţă, cu dreptate şi frică de Dumnezeu. Se fereau de vălmăşeala lumii şi mai ales de patimile şi viciile ce bântuiau lumea. Răul ajunsese la culme, dar Noe rămânea statornic în credinţa şi în munca lui. Iată că tocmai pe el 1-a ales Dumnezeu, ca să treacă peste marea încercare, altfel spus, ca să fie purtătorul şi părintele neamului omenesc. I-a poruncit Dumnezeu să facă acea corabie. Era un proiect grandios. Îmi închipui pe Noe cum şi-a părăsit ocupaţiile lui obişnuite şi s-a apucat de treabă. Erau uimiţi ai casei, erau uimiţi vecinii şi cunoscuţii. Să te apuci să faci o corabie uriaşă, tu cel care aduci apa cu ulciorul de la mare distanţă, e chiar o nebunie. Construcţia corăbiei a durat mulţi ani. Nu era ceva simplu şi uşor. Dimensiunile corăbiei, destinaţia ei, grajdurile şi boxele de care vorbeşte textul biblic dar şi cei ce au văzut resturile corăbiei ne îndreptăţesc să credem că a fost o lucrare care, în mod obişnuit depăşeşte posibilităţile unui om obişnuit. A avut şi Noe pământ, care a rămas nemuncit, a avut vite, care au rămas nepăscute, dar n-a contat. Toţi 1- au considerat nebun, dar el nu s-a sfiit. A ştiut că împlineşte voia lui Dumnezeu şi asta i – a fost de ajuns ca să treacă peste toate greutăţile. Nebunul pentru Dumnezeu a ajuns un al doilea Adam al omenirii. Toată lumea din vremea aceea s-a dus sub valuri. Noe a rămas şi despre el se va vorbi cât va fi lumea!
*
La 30 Noiembrie 1940 a fost ucis mişeleşte de tâlhari marele cărturar şi tribun al neamului românesc, Nicolae Iorga. A fost târât în pădurea de la Strejnic din Judeţul Prahova şi acolo a fost împuşcat la miez de noapte, după ce mai întâi i se smulseseră firele de păr din barbă unul câte unul. Au crezut că reduc la tăcere o mare conştiinţă românească şi îngheaţă limba şi mâna unui mare apărător al independenţei şi identităţii româneşti. Analfabeţi fără scrupule au tras în cel mai mare cărturar, pe care l-a dat vreodată neamul românesc culturii universale. În faţa lui se înclinaseră capete încoronate, savanţi şi oameni politici de mare prestigiu. Glasul lui răsunase în săli arhipline de universităţi şi academii ale lumii în faţa unui public de înaltă ţinută culturală. Universităţi de prestigiu îi cerşiseră privilegiul de a-l avea printre profesorii lor de onoare; zeci de academii ale lumii erau mândre că acceptase să le fie membru. Sutele de cărţi şi zecile de mii de articole erau răspândite peste tot în lume, luminând ca nişte făclii în întunericul neştiinţei şi formând opinii. Ziarele şi revistele editate de el erau aşteptate ca pâinea caldă de cărturarul de la catedră, de omul politic şi de cel de pe stradă, de suferindul din spital şi soldatul din tranşee. Era unul dintre puţinii oameni mari ai ţării, care aveau curajul şi puterea să lupte făţiş atât împotriva fascismului, cât şi a bolşevismului. La cei şaizeci de ani ai săi era în culmea gloriei şi a popularităţii. Era conştient că îmbrăcase cămaşa morţii şi a drumului fără de întoarcere, dar cauza pentru care milita era prea nobilă, ca să poată renunţa la ea. Se identificase cu destinele neamului românesc până în cele mai intime fibre ale fiinţei sale şi moartea nu-l mai înfricoşa. L-au ucis criminalii, crezând că vor ucide şi sufletul lui şi ideile lui şi suflul de libertate şi de demnitate, pe care-l promovase toată viaţa, dar s-au înşelat. Pe Iorga nu l-au putut nimici. El trăieşte şi va trăi cât va fi neamul românesc şi lumea lume pe acest pământ. Cărţile şi ideile lui îi vor duce existenţa peste veacuri, mărturisind generaţiilor care vor veni despre martirii neamului românesc, despre faptele şi jertfa lor.
*
Cu ani în urmă, după ce realizasem cartea Nicolae Iorga. Concepţia istorică, carte prefaţată şi recomandată pentru tipar de academicianul Ştefan Pascu, am început să strâng amintiri despre Nicolae Iorga de la cei care îl cunoscuseră, dintre care cei mai mulţi sunt astăzi ei înşişi amintire. Am fost uimit când am început să primesc de la câteva rânduri până la zeci de pagini de la foşti studenţi şi prieteni ai savantului şi oameni de suflet din ţară şi din străinătate, care-l cunoscuseră, vorbiseră, îl auziseră, avuseseră privilegiul rar de a-l simţi aproape. Mărturiile lor au devenit documente de o inestimabilă valoare, care nu pot fi găsite în altă parte. Cum aş putea socoti altfel masivul vraf de file cu amintiri ale fostului său secretar particular, cărturarul Alexandru Ciorănescu, stabilit după război prin Santa Cruz de Teneriffe(Spania), ca să dau un singur exemplu. S-au adunat câteva sute de pagini, menite să constituie o carte de proporţii, pe care aş fi vrut s-o intitulez simplu, Martirul. N-am reuşit să realizez acest lucru, din motive adesea minore. Vom încerca, poate şi-n ,,scrisorile” ce vor urma, să strecurăm câte ceva din aceste amintiri şi astfel, poate, se va aduna şi materialul necesar cărţii proiectate.
*
Bunul nostru prieten, Domnul Dr. Artur Silvestri, împreună cu Doamna Mariana Brăescu, soţia sa, scriitoarea cea mai bogată dintre scriitorii români, după cum o califică revista ,,Capital”, au făcut un dar de zile mari parohiei noastre. Ne-au trimis o cameră de filmat mare cât un telefon mobil, pentru a imortaliza pe peliculă momentele importante, oamenii de seamă, care se remarcă prin ceva , monumentele şi alte obiective din parohie şi din lumea prin care trecem, pe care apoi să le lansăm atât pe internet, cât şi prin cărţile ce le editează parohia noastră în lumea întreagă. Valoarea acestei bijuterii a tehnicii moderne poate depăşeşte 1000 lei, dar gestul în sine este extraordinar şi nu poate fi evaluat în bani. Considerăm că este darul pe care Dumnezeu ni-l face de Crăciun, ca o mângâiere pentru atâtea josnicii şi nedreptăţi, pe care ni le fac micimile omeneşti la tot pasul. Socotim că e bine să menţionăm aici că distinsa familie a mai trimis şi unui alt prieten al parohiei noastre, Domnul Pavel Rătundeanu-Ferghete din Ciubăncuţa(CJ) 500 lei ca ajutor. Parohia noastră i-a publicat acestui mare folclorist trei volume de Colinde din Transilvania în ultimii ani, dar acum este bolnav şi în mare nevoie. Mulţumim cordial donatorilor şi rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească această jertfă.
*
Cu vreo două săptămâni în urmă, pe una din adresele de internet, mi-a venit o înştiinţare, cum că s-a scos la concurs postul meu de la facultatea din Craiova, unde am predat doi ani. Anunţul îl semna ,,un prieten”, probabil un profesor de acolo, care se temea să-şi dea numele. Mai erau câteva zile până la expirarea datei până la care trebuiau depuse dosarele. Părutu-mi-s-a de îndată că cioara e vopsită. Am scos de pe internet regulamentul universităţii de numire a cadrelor şi am văzut că aş întruni condiţiile pentru participarea la concurs, în ceea ce priveşte studiile şi vechimea în învăţământ. Am demarat de îndată acţiunea de strângere a documentelor necesare pentru completarea dosarului. Toate se puteau rezolva. Îmi mai trebuia însă aprobarea mitropoliei. Aceasta însă nu mi-a dat-o. Pur şi simplu! Cunoscând că mitropolia are întotdeauna dreptate din oficiu, mă reţin de la orice comentariu, lăsându-vă pe Dumneavoastră să trageţi concluziile necesare, iar pe Dumnezeu să ne judece pe toţi!
*
Când vă aflaţi în situaţii grele, e bine să căutaţi sfatul celor apropiaţi ai Dumneavoastră, care v-ar putea sfătui cu sinceritate şi ar fi de bună credinţă. Totuşi, de mare folos vă este să consultaţi şi pe marii prieteni ai fiecărui creştin şi român: cărţile. Găsiţi acolo multe soluţii şi răspunsuri la ceea ce vă frământă. Aşa, bunăoară, când sunteţi necăjiţi şi nedreptăţiţi, deschideţi Sfânta Scriptură şi citiţi acolo despre Mântuitorul: ,,Arhiereii şi bătrânii poporului au strigat: Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară!” Şi L-au omorât! N-au ştiut, însă, că El este în stare să şi învie! Mihai Eminescu ne sfătuieşte: ,,Nu cerceta aceste legi,/ Nebun vei fi de le-nţelegi!” În altă poezie se întreabă: ,,Unde eşti tu, Ţepeş Doamne, ca să pui mâna pe ei?…” Nicolae Iorga explică ceva mai clar: ,,Au fost tăiat un brad bătrân,/ Fiindcă făcea prea multă umbră”! Omul din popor, creator al zecilor de mii de proverbe, zice cu înţeles: ,,Nu mor caii când vreau câinii, nici câinii când vreau stăpânii!” Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, până la cei 97 de ani ai săi când a murit, obişnuia să spună în astfel de împrejurări: ,,Multe-am tras şi nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde!” Iar fostul meu diriginte, Părintele Prof. Nicolae Petrescu de la Craiova, în loc de orice altceva, zicea cu lehamite: ,, Vai de mama noastră!”
*
În această perioadă, preotul Dvs. a publicat câteva materiale, după cum urmează: Un mare cărturar ne-a părăsit: Pr. I. Ionescu, în ,,Monitorul cultural”, 2007, 8 dec., ediţie on-line(http://monitorulcultural.wordpress); Contribuţii privind dezvoltarea Dreptului la români, în ,,Revista Română de Studii Etnoistorice”, ediţie on-line, 2007, dec.( http://studiietnoistorice.wordpress.com/); Colinde, în ,,Revista Română de Studii Etnoistorice”, ediţie on-line, 2007, 4, dec.( http://studiietnoistorice.wordpress.com/); Aparatul de fotografiat, în ,,Ecoul”, ediţie on-line, 2007, dec.( http://revistaecoul.wordpress.com); Înţelepciunea şi curajul întemeietorilor noştri de ţară, în ,,Noua Arhivă românească”, 2007, dec., ediţie on-line(http://arhivaromaneasca.wordpress.com); Sfintele moaşte sunt rămăşiţe pământeşti ale unor sfinţi cunoscuţi sau necunoscuţi, în ,,Monitorul Cultural”, 2007, dec., ediţie on-line((http://monitorulcultural.wordpress).
*
În ziua de 1 Decembrie, sărbătoarea naţională a românilor, au fost arborate steagurile României şi Europei la principalele instituţii din comună. Am fost surprins, plăcut surprins, când am văzut steagul românesc fluturând la casele unor cetăţeni ai noştri. E vorba de Domnul Ilie Motreanu din Bârda şi Domnul Hadarig Mircea din Malovăţ. Îi felicităm pentru iniţiativă, cu atât mai mult cu cât avem convingerea că gestul dumnealor a fost sincer şi pornit din sentimente curate, patriotice. Cu 25 de ani în urmă, am participat la Dej, în judeţul Cluj la Festivalul ,,Samus” al cântecului şi dansului popular. Acolo am descoperit Transilvania adevărată, cu tot ce avea ea mai specific, mai românesc. Tricolorul era prezent pretutindeni: în nenumăratele steaguri, pe brâie, pe eşarfe, pe balcoane, pe garduri. Simbolul reprezentativ al sufletului românesc te făcea să fii mândru că eşti român, că faci parte dintr-un popor, care a apărat cu preţul vieţii sale valorile fundamentale care definesc un neam: limba, religia, cântecul, dansul, portul, independenţa, identitatea, unitatea şi libertatea. M-am trezit plângând, când, pe stadionul oraşului, la o staţie militară de amplificare, marea artistă Sava Negrean-Brudaşcu cânta cum numai ea ştia s-o facă: ,,Dă-i, Doamne, tărie/ Unei mâini să scrie/ Biblia bătrânului Ardeal!” Atâta vreme cât vom avea puterea să ne păstrăm valorile, vom fi noi înşine între popoarele lumii, iar Ziua de 1 Decembrie va rămâne reper în viaţa naţiunii şi a fiecăruia din noi.
*
La 12 Decembrie a rulat la biserica din Bârda filmul Peregrin în Grecia, realizat de Mitropolia Olteniei. Au participat aprox. 40 persoane. Acelaşi film trebuia să ruleze la Malovăţ pe 13 Decembrie, dar, din cauza frigului puternic n-au participat decât 6 persoane, ceea ce ne-a determinat să reprogramăm filmul. Din motive de ordin tehnic, nu am putut să respectăm promisiunea făcută de a prezenta luna aceasta filmul Copilăria lui Iisus, dar sperăm că vom reuşi în lunile următoare.
*
Vă facem cunoscut, ca în fiecare an, că şi pentru anul viitor în parohia noastră toate serviciile vor fi gratuite, iar contribuţia de cult va fi la aprecierea Dvs., după principiul: fiecare dacă vrea, dacă poate şi cât poate. Nu este sumă fixă. Chiar şi pentru cei care nu vor avea posibilitatea să achite măcar un leu, preotul va sta la dispoziţie, ziua şi noaptea, la orice oră, tot anul.
*
De la 1 decembrie am început să primim contribuţii de cult pentru anul 2008. Domnul Nicu Curea din Bârda a achitat cel dintâi din parohie această contribuţie de cult, în valoare de 50 lei. Câţiva dintre fii parohiei plecaţi departe ne-au trimis ajutoare, după cum urmează: Domnul Prof. Virgil Sfetcu din Bucureşti a donat 100 lei; Doamna Aurica Zăuleţ din Tr. Severin a donat 50 lei. D-na Omir Lucreţia din Bucureşti a depăşit orice aşteptare, fiindcă în această perioadă a mai donat 200 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
În această perioadă am achitat 1500 lei pentru calendare şi 1600 lei pentru 10 metri pătraţi de folie din fibră de sticlă pentru ferestrele turlei bisericii de la Malovăţ.
*
În luna ianuarie avem următorul program de slujbe şi vizite pastorale: 1 Ian.(slujbă la Malovăţ); 2 Ian. (colindul cu Botezul în Bârda); 3, 4, 5 Ian. (colindul cu Botezul în Malovăţ); 6 Ian. (slujbă în Bârda de la ora 7,00; slujbă la Malovăţ de la ora 10,00); 7 Ian. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 11 Ian.(filmul Copilăria lui Iisus, seara, la Bârda); 12 Ian. (Bârda-Malovăţ); 13 Ian.(Bârda); 16 Ian. (Malovăţ-Bârda); 17 Ian.(Malovăţ-Bârda); 18 Ian.( filmul Copilăria lui Iisus, seara, la Malovăţ); 19 Ian. (Malovăţ-Bârda); 20 Ian. (Malovăţ); 25 Ian.(Malovăţ-Bârda); 26 Ian.(Malovăţ-Bârda); 30 Ian.(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86 sau 0788.06.23.67. Mai poate fi contactat pe adrese de e-mail, precum: stanciulescubarda@gmail.com şi stanciulescubarda@yahoo.com
*
Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu! Sărbători fericite!
Pr. AL. STĂNCIULESCU – BÂRDA
%d blogeri au apreciat asta: