„Scrisoare Pastorală“ nr. 119

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri din ţară şi din străinătate se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Este o tradiţie veche, românească şi creştinească. Numeroşi creştini străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce-i apasă sufletul. Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, la ale Sfintei Filofteia de la Argeş, la ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la catedrala patriarhală din Bucureşti şi lista ar putea continua. Este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsim noi, românii, atâta evlavie şi putem să acordăm atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Din păcate, am întâlnit chiar români botezaţi în legea creştinească, ortodoxă, care s-au pronunţat că aceste pelerinaje şi însăşi venerarea(cinstirea) Sfintelor Moaşte nu ar fi altceva decât prostie şi lipsă de cultură. Respectivii ştiu că nu erau proşti, ba chiar oameni foarte deştepţi, dar că nu aveau cultură teologică sunt sigur. O dovedeau cu prisosinţă. Am întâlnit chiar românaşi de-ai noştri – tot botezaţi! – care, vezi Doamne, ca mari cunoscători , au reproşat că noi, preoţii, ţinem, nici mai mult nici mai puţin, decât oase de morţi pe Sfânta Masă din altarul fiecărei biserici. Exemple din acestea am putea să mai aducem, dar nu ne sunt ziditoare. Vom aminti câteva repere ale credinţei noastre, pentru a nu mai cădea atât de uşor victime unor contestatari de genul celor menţionaţi mai sus.
Sfintele Moaşte sunt rămăşiţe pământeşti ale unor sfinţi cunoscuţi sau necunoscuţi. Aceştia au suferit moarte pentru că L-au mărturisit pe Domnul Hristos şi nu au renunţat la credinţa lor. Pentru credinţa şi viaţa lor, pentru mărturisirea lui Hristos, sfinţii nu au primit salariu sau beneficii de la stat sau de la oameni, nu s-au bucurat de privilegii, ci dimpotrivă. Ei au fost dedicaţi trup şi suflet unor idealuri la care n-au renunţat în ciuda tuturor greutăţilor şi suferinţelor. În paginile cărţilor dedicate vieţilor de sfinţi aflăm că au fost bătuţi, întemniţaţi, iar alţii au suferit moarte de martir de o barbarie greu de înţeles pentru omul zilelor noastre. Au fost îngheţaţi, bătuţi în cuie, arşi cu fier înroşit şi cu făclii, li s-a sfâşiat trupul cu ghiare de fier, au fost sfâşiaţi de fiare în circuri, li s-au tăiat capetele, fecioarelor li s-au tăiat sânii, au fost răstigniţi, zdrobiţi cu roata, îngropaţi de vii, ucişi cu pietre, ori jupuiţi de vii. Trupurile celor ucişi au fost lăsate neîngropate, spre a fi mâncate de câini şi de păsările de pradă. Te înfiori citind asemenea pagini şi te ruşinezi în acelaşi timp, văzând credinţa lor şi ştiindu-ţi credinţa ta; văzând izbânzile lor asupra păcatului şi ştiind uşurinţa cu care tu săvârşeşti păcatul. Asemenea oameni sunt sfinţii, care au devenit, prin jertfa vieţii lor, prieteni ai lui Hristos. În lumea de dincolo sunt apropiaţi ai Lui, se roagă pentru noi oamenii şi rugăciunile lor sunt ascultate. Rămăşiţele pământeşti ale acestor sfinţi, pentru a fi Sfinte Moaşte, trebuie să îndeplinească trei condiţii: să nu fie putrezite, să aibă miros frumos, nu ca osemintele obişnuite şi să facă minuni(vindecări, învieri din morţi etc.) prin atingerea de ele. Fie că este cunoscut, fie că nu este cunoscut sfântul ale cărui oseminte se descoperă, dacă acestea îndeplinesc cele trei condiţii enumerate mai sus, sunt socotite de Biserică Sfinte Moaşte şi sunt păstrate cu deosebită grijă. Părticele din ele se împart la biserici şi se păstrează în Sfântul Antimis, pe Sfânta Masă din altarul fiecărei biserici. Fără Sfântul Antimis, respectiv fără Sfintele Moaşte, un preot nu poate săvârşi Sfânta Liturghie.
Creştinii noştri cunosc importanţa Sfintelor Moaşte şi de aceea le aduc atâta cinstire, fiindcă astfel înţeleg că şi pe această cale Îi aduc de fapt cinstire lui Dumnezeu.

*
Grea e singurătatea! Cât de grea ar fi viaţa, dacă nu eşti singur, răzbaţi mai uşor. E grea singurătatea şi la durere şi la bucurie. Dumnezeu Însuşi a spus că ,,nu e bine să fie omul singur pe pământ!” Numai când cunoşti mai de aproape drama atâtor bătrâni singuri şi bolnavi, cărora nu are cine să le aducă un pahar cu apă, cine să-i întoarcă de pe o parte pe alta, care nu au cu cine să schimbe o vorbă, înţelegi ce greu e să fii singur. În tinereţe te descurci mai uşor, dar la bătrâneţe e cumplit să fii singur.
Am avut prilejul, în urmă cu patruzeci de ani, să simt pe propria mea piele ce înseamnă singurătatea la vreme de bucurie. Şi la durere e greu să fii singur, dar şi la bucurie e cumplit!
În toamna lui 1967 am dat examen de admitere la seminarul din Craiova. Îmi doream mult să reuşesc. Aglomeraţia era mare. Paisprezece candidaţi erau pe un loc. Eu m-am dus singur. Majoritatea celorlalţi candidaţi veniseră însoţiţi de părinţi, fraţi, alte rude, ori de preoţii din satele lor. Când am plecat, m-a dus un unchi la gară şi atunci am urcat pentru prima dată într-un tren. Mi-a arătat unchiu-meu cum trebuie să-mi caut locul, cum se deschid uşile, cum se trece dintr-un vagon în altul. Timp de o săptămână cât au durat examenele am trăit emoţii greu de descris în cuvinte. M-am prezentat bine la examene, dar niciodată nu ştiam cum s-au prezentat ceilalţi. La sfârşitul săptămânii, vineri pe la chindie s-au anunţat rezultatele. Era curtea seminarului plină de lume. În balconul de la etajul întâi l al seminarului de atunci a apărut preşedintele comisiei, consilierul cultural Gheorghe Nicolaescu, însoţit de directorul seminarului şi câţiva profesori. Consilierul a rostit câteva cuvinte, după care îmi amintesc că a spus: ,,Circulă printre dumneavoastră zvonul că s-au făcut tot felul de aranjamente pentru ocuparea acestor locuri şi că s-a plătit mită de către cei reuşiţi. Afirm cu mâna pe inimă că nu-i adevărat. Şi, ca să fiu mai convingător, pot să vă spun că un copil venit dintr-un sat din Mehedinţi, singur, neînsoţit de nimeni, a reuşit pe locul întâi. E vorba de …” Când mi-am auzit numele, am simţit mai întâi un fior din creştet până-n tălpi, apoi mi-a venit o stare de leşin. Mă uitam la cei din jur, dar nimeni nu mă sprijinea, nimeni nu se sinchisea de mine. Fiecare şedea cu ochii aţintiţi pe comisia de la balcon, sperând că, poate-poate, va auzi şi numele unuia sau altuia dintre ceilalţi candidaţi. Atunci am simţit pentru prima dată ce înseamnă singurătatea. Să nu ai cu cine împărtăşi o bucurie! Am plecat de acolo val-vârtej, pe jos, până la gară. Trenul trecea abia pe la ora zece seara. N-am mai avut răbdare. Am pornit-o spre bariera Severinului. Parcă zburam. Am ajuns la barieră şi am luat-o pe şosea, spre Severin. Aveam impresia că voi ajunge înaintea trenului. De fiecare dată când se apropia câte o maşină din spatele meu, mă răsuceam şi-i făceam disperat cu mâna. Nu a oprit nimeni să mă ia. Am ajuns până la Işalniţa pe jos, cale de aproape zece kilometri. Acolo n-am mai putut şi am intrat în gară. Trebuia să aştept tot trenul la care renunţasem în Craiova. Am auzit, în schimb, că pleacă un marfar spre Filiaşi. M-am strecurat să nu fiu văzut de ceferişti şi m-am urcat între două vagoane, pe tampoane. Şi astăzi mă înfior când îmi aduc aminte. A pornit trenul. Îmi era frig. Aveam doar pantaloni scurţi şi cămaşă cu mâneca scurtă. A oprit de două sau de trei ori trenul în câmp sau în staţii. Eu coboram repede ca nu cumva să mă găsească ceferiştii. Când trenul se punea în mişcare, urcam repede pe scări la tampoanele mele. Numai Dumnezeu m-a ocrotit şi mi-a dat putere să nu cad sub roţile trenului! În Filiaşi am coborât, fiindcă trenul am aflat că mergea la Târgu Jiu. Am aşteptat acolo trenul din Craiova. Am ajuns în Severin noaptea şi am luat-o pe jos spre casă. În răsăritul soarelui intram pe poartă şi aduceam vestea cea mare părinţilor. Abia atunci simţeam cu adevărat bucuria, fiindcă aveam cu cine s-o împărtăşesc!

*

Pe 4 octombrie am susţinut examenul de doctorat în teologie, secţia de Drept canonic, la Facultatea de Teologie a Universităţii Ovidius din Constanţa. Coordonator mi-a fost Profesorul Universitar Dr. Nicolae Dură, prodecanul Facultăţii de Drept de la acea universitate, cel mai competent canonist al Bisericii Ortodoxe Române la ora actuală. Din comisie a făcut parte decanul Facultăţii de Teologie din Constanţa, decanul Facultăţii de Teologie din Arad, doi profesori universitari din Bucureşti şi profesorul coordonator. Examenul a durat de la ora 10 la ora 13.30. S-a ţinut în sala senatului universităţii. Sala a fost plină de studenţi, profesori şi lume venită din oraş. Universitatea se îngrijeşte întotdeauna să-şi anunţe examenele de doctorat în presă, pe internet, cât şi prin afişe puse la locuri vizibile. Preotul Dvs. se prezenta cu teza Stat şi Biserică în Banat(1780-1886) în lumina unei arhive inedite. Lucrarea avea 556 pagini. Lista de lucrări publicate de preotul Dvs. până la acea dată însuma aproape 1100 titluri, dintre care peste 30 de cărţi personale şi alte câteva zeci de antologii, ediţii îngrijite etc. Întreg examenul a fost filmat. Deţin o copie a acelui film. La sfârşitul examenului, comisia a dat verdictul: admis , cu calificativul ,,magna cum laude”. Era cel mai înalt calificativ pe care-l putea da. Mi se oferea o bucurie mare, profundă, care încununa atâţia ani de trudă. Când am ieşit din sala de examen, iradiind de fericire, l-am întâlnit pe asistentul meu de la facultatea din Craiova. Venise aşa, ca din întâmplare acolo şi voia să-mi spună că am fost dat afară de la facultatea din Craiova, iar catedra i-a fost dată lui.
Măcar o oră să mă fi lăsat să mă bucur şi eu de acel succes! Asistentul meu nu avea doctoratul, nu avea lucrări publicate, dar era mai înalt şi mai frumos decât mine şi fusese predestinat încă din pântecele maicii sale să fie profesor universitar!
Când am plecat din Constanţa, am fost convins că masteratul în drept, pe care l-am absolvit în iulie, facultatea de drept pe care o urmez şi doctoratul în teologie, pe care tocmai îl luasem au fost de fapt cele mai mari rătăciri din viaţa mea! Am muncit ca un nebun şi am cheltuit ca un bezmetec să obţin acele titluri, ca să pot să fiu om potrivit la loc potrivit şi să-L pot propovedui pe Hristos cu adevărat la acel nivel, dar iată că alta e realitatea. Noroc că am şi alte specializări: văcar, căprar, porcar, lăptar, brânzar etc. Ce înseamnă, dom’le să ai mai multe meserii! Dacă ar fi fost în epoca stalinistă, nu ar fi fost de mirare, dar acum, la începutul mileniului trei, când intrăm în Europa iar Biserica se confruntă cu atâtea probleme şi are atâta nevoie de oameni competenţi care să se lupte pentru prestigiul şi supravieţuirea ei, să-ţi trimiţi un om cu nişte realizări pe care nu le întâlneşti pe toate drumurile la coada vacii, e incredibil! Doi ani cât am slujit acolo nu am lipsit în nici o zi, nu am întârziat de la nici o oră. Am realizat şi am publicat curs de Drept canonic de peste 500 de pagini. Alţii funcţionează zeci de ani şi nu-şi fac un curs, ca să aibă copiii de pe ce învăţa. Şi, totuşi, fără nici o explicaţie, am fost dat afară. Mă simt ca un om jefuit! Sunt ca o fântână la margine de drum, astupată de micimile omeneşti. N-am avut rude la Ierusalim, nici rugători la Athos, nici argaţi în parlament. N-am semnat pactul cu dracu, c-atunci poate primeam şi tichie de mărgăritar! Am avut doar ce mi-a dat Dumnezeu şi un condei cu care l-am slujit pe Hristos. Halal de o instituţie, care-şi valorifică astfel potenţialul uman! Oricum, măsura nu vine de la Dumnezeu! Un general nu-şi trimite un soldat de pe linia întâia, apt de luptă, în spatele frontului să rânească la vaci! Măsura vine din partea cealaltă, ştiţi dvs. de unde! Aia e!
*
În această perioadă am primit o donaţie de 50 lei de la Doamna Iacob Raluca din Tr. Severin, nepoata Doamnei Anghel Domnica din Bârda; Domnul Dodoacă Tănasie din Tr. Severin, ginerele regretatului Colibăşanu Ion din Malovăţ a donat 150 lei. Doamna avocată Cârţână Tudora din Craiova a colectat iarăşi de la colegii săi şi ne-a trimis 130 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor jertfa!
*
Înainte de a primi această scrisoare o parte dintre enoriaşii noştri, ea a apărut deja în Canada, în revista ,,Observatorul” din Toronto, ediţie on-line, 2007, 9 0ct.( http://www.observatorul.com), dar şi în ediţie pe hârtie. Acolo avem redactor un prieten al nostru, mehedinţean de origine, Domnul Silvestru Moraru, fost coleg de liceu cu Domnul Profesor Virgil Sfetcu. Ce mică-i lumea!
*
Atenţie! Vineri, 19 Oct., la ora 18, va rula filmul Patimile lui Iisus la biserica de la Malovăţ, iar miercuri, 31 Oct., la ora 18, va rula acelaşi film la biserica de la Bârda.

*
Am aflat cu durere, că am pierdut un mare prieten, Părintele Pr. Prof. Ioan Ionescu din Bucureşti. L-am cunoscut în anii de seminar. Fusese director, iar apoi rămăsese doar profesor. Toţi profesorii aveau câte un nume dat de elevi, pe lângă numele lor oficial. Părintelui Ionescu îi spuneam ,,Tata”. Aşa îi spuseseră generaţiile de dinainte, aşa i-am spus noi, aşa i-a rămas numele. O mare parte dintre preoţii olteni trecuţi şi actuali i-au fost elevi. Era de o bunătate cu adevărat părintească. La dânsul oricând găseai înţelegere, sfat, ajutor şi chiar bani de împrumut când era nevoie. De cele mai multe ori nu mai primea banii ce-i dăduse cu împrumut. Pe lângă teologie absolvise şi facultatea de litere. Iubea mult folclorul şi istoria. Cu dânsul făceam Dogmatica, cel mai greu obiect din seminar. Când aveam câte o lecţie mai dificilă, ori nu învăţasem, pregăteam dinainte o întrebare legată de folclor, de tradiţii şi obiceiuri şi, dacă apucam să i-o punem, se ducea ora. Ne ţinea şi în recreaţie, până termina explicaţiile la problema ce-o ridicasem. A scris mult în presa bisericească şi cea laică de specialitate. Studia acasă şi – n bibliotecile publice. Tresărea de câte ori auzea câte o cucuvaie cântând şi ne spunea că nu e de bine. Într-o zi era cu un grup de elevi prin grădina şcolii. Ii plăcea să se plimbe înconjurat de elevi şi să le vorbească. La un moment dat s-a oprit, şi-a cerut scuze şi a pornit-o în mare grabă spre cancelarie. A dat telefon la Corabia, la gazda fiicei sale, care, ingineră fiind, îşi făcea stagiatura acolo. Fiica sa nu era acasă. Tocmai plecase la Olt, la plajă. A rugat-o pe gazdă să meargă urgent după ea, s-o aducă la telefon. S-a dus gazda, dar fiica părintelui tocmai era scoasă moartă din apele Oltului. Se înecase!

De la Craiova, părintele Ionescu a plecat la Bucureşti, la patriarhie, unde a fost numit inspector general patriarhal şi de acolo a ieşit la pensie. Permanent a ţinut legătura cu foştii săi elevi din ţară şi din străinătate. Cred că am cu mult peste o sută de scrisori de la dânsul. În ultimii ani i-am publicat la parohia noastră patru cărţi: Icoane de sfinţi slăviţi din Ţara Românească; Pagini de cultură veche românească, Începuturile creştinismului românesc şi Permanenţe culturale şi creştine româneşti, cărţi care s-au bucurat de mare căutare şi apreciere mai ales în lumea intelectualilor. Mare bucurie avea de a participa la congrese, seminarii şi sesiuni de comunicări şi întotdeauna se impunea prin competenţă. A plecat dintre noi la 92 de ani, singur şi părăsit de toţi. Dumnezeu să te ierte, iubite Părinte Ionescu!
*
La 8 oct. a avut loc înmormântarea regretatului senator Antonie Iorgovan. Originar din Banat, a condus comisia parlamentară însărcinată cu alcătuirea primei constituţii postrevoluţionare româneşti, fiind considerat părintele acestei constituţii. Am petrecut o noapte cu dânsul în tipografie la Severin prin 1991 sau 1992, când îşi tipărea o carte. A ajutat parohia Malovăţ cu prilejul inundaţiilor din 1999 cu 25 milioane lei. Dumnezeu să-l ierte!
*
Atenţie! Duminică, 18 Noiembrie, ora 11.30, la biserica din Malovăţ, va avea loc arendarea prin licitaţie publică a terenurilor parohiei din Ogaşul Barbului, Ogăşanu şi Ţigăreni. Amatorii sunt rugaţi să respecte ora anunţată. Mulţumim.

*

În cursul lunii octombrie avem următorul program de slujbe: 6 Oct.(Bârda-Malovăţ); 7 Oct.(Malovăţ); 13 Oct. (Malovăţ-Bârda); 14 Oct. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ la ora 12); 19 Oct. , seara, film la Malovăţ; 20 Oct. (Malovăţ-Bârda); 21 Oct. (Malovăţ); 26 Oct. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ la ora 12); 27 Oct. (Malovăţ-Bârda); 28 Oct. (Bârda); 31 Oct., seara, film la biserica de la Bârda. În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86 sau 0788.06.23.67. Mai poate fi contactat pe internet la adresele: stanciulescubarda@gmail.com, stanciulescu_alexandru@yahoo.com sau alexandru.stanciulescu.barda@gmail.com
*
Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

%d blogeri au apreciat asta: