„Scrisoare pastorală“ nr. 217

 Dragii mei enoriaşi!
,,Maica Domnului” pe scenă. Vineri, 11 Noiembrie, la emisiunea O dată-n viaţă a Iulianei Tudor, printre alţi artişti şi figuranţi, a apărut şi Maia Morgenstern. După cum bine ştiţi, Doamna Maia Morgenstern este evreică de origine română, artistă la Teatrul Evreiesc din Bucureşti. Dânsa a devenit celebră prin rolul Maicii Domnului, pe care l-a jucat în filmul Patimile  lui Hristos al regizorului Mel Gibson.

Mulţi dintre Dumneavoastră vă amintiţi chipul ei din acest film, fiindcă îl  difuzăm de câţiva ani la biserică, înainte de Paşti. Ne-a impresionat pe toţi prin naturaleţea cu care şi-a jucat rolul, am plâns cu toţii de durerea ei şi pentru mulţi dintre noi artista s-a identificat în momentele acelea cu însăşi Maica Domnului. Au fost enoriaşi ai noştri, care m-au întrebat sincer marcaţi şi cu lacrimi în ochi: ,,- Cum au reuşit să filmeze atunci? Erau pe atunci aparate de filmat?” Am încercat să le explic că este o reconstituire, că este un film, dar degeaba. Artistul care juca rolul Mântuitorului şi artista care juca pe cel al Maicii Domnului se identificau cu persoanele biblice propriu-zise. Am mai văzut-o de atunci pe artistă în diferite emisiuni dând interviuri sau jucând alte roluri. Totuşi, rolul de Maica Domnului i-a marcat viaţa şi a făcut-o de neuitat pentru oricine a văzut filmul.

În emisiunea de vineri seară, Doamna Maia Morgenstern ne-a dezamăgit pe toţi. Nu negăm valoarea artistică a prestaţiei. Doamna Maia a fost şi în noile roluri la acelaşi nivel dintotdeauna. Pentru noi, creştinii, care am văzut-o în rolul de Maica Domnului, prestaţia dumneaei pe scenă la emisiunea citată a produs o răsturnare sufletească. Era de necrezut s-o vezi pe ,,Maica Domnului” în costum de oşancă, jucând de parcă îi intrase strechea sub poale şi cântând ,,Țupa, ţupa, măi Vasâi”.

Situaţia descrisă ridică încă o dată problema ecranizării textelor biblice. Acţiunea în sine s-ar putea să fie de bună-credinţă, în ideea de a populariza valorile religioase creştine, de a face artă şi chiar de a face misiune creştină. Totuşi, întrebarea firească revine de câte ori se pune o astfel de problemă: ecranizarea foloseşte adevărului biblic sau îl trădează? De cele mai multe ori regizorii şi artiştii îşi pun amprenta pe produsul cinematografic, în detrimentul textului propriu-zis. Personal am fost oricând dezamăgit, când am vizionat un film religios. Filmul îmi prezenta o altă realitate decât aceea care mi se întipărise în minte în momentul când citisem textul. Era altceva. Pe lângă faptul că filmul introducea scene şi dialoguri inventate, artiştii nu se identificau întru totul cu persoanele sfinte pe care le reprezentau. Dacă îi mai vezi peste câtva timp ţopăind pe scenă pe ritmuri mai mult sau mai puţin deocheate, ori îi recunoşti în alte filme participând la momente  obscene, de care orice om de bună-credinţă se ruşinează, este dăunător credinţei adevărate.

Filmul se transformă într-o unealtă foarte periculoasă a secularizării, a desacralizării a ceea ce este sfânt, intangibil. Este o coborâre artificială a sacrului la nivelul umanului, pentru a-l batjocori. Este ceea ce făceau grecii şi romanii cu zeii şi zeiţele lor, când le atribuiau toate trăirile şi micimile fiinţei umane, când îi făceau eroii unor istorii şi acţiuni păcătoase, care numai de zei nu erau demne.

Cât de minunată ar fi ,,arta” cinematografică, ea trebuie să-şi păstreze domeniul ei  propriu, ci să nu se amestece în cel religios. La fel şi artiştii, cred că ar fi bine să nu-şi întineze prestigiul, măreţia. Pot foarte bine să-şi câştige celebritatea fără a profana domeniul sacru!

*

              V. Taina Sf. Cununii reflectată în proverbele româneşti(VI)(Continuare din numărul trecut):

XIII. Divorţul. Vrem nu vrem, ne place nu ne place, divorţul este o realitate în viaţa de familie. Românul are un respect profund faţă de căsătorie, de caracterul său sacru, acceptând fără ezitare cuvântul Sfintei Scripturi ,,Ce a legat Dumnezeu, omul să nu dezlege”(VI, 661); ,,Măritatu-i lucru mare,/ Nimeni nu-l poate stricare, / Nici popa, dar nici birău,/ Numai singur Dumnezău”(IV, 443),  dar, cu un realism impresionant, el acceptă divorţul ca pe o soluţie ultimă într-o situaţie imposibilă.     Cauzele care-l determină sunt multiple. A se vedea numai cele de mai sus, menţionate în subcapitolul Rănile familiei, dar, cu siguranţă, sunt şi altele. Acestea îi dau dreptul omului din popor să afirme: ,,Aduci pe dracul cu lăutari în casă şi apoi nu-l poţi scoate nici cu o mie de popi”(VI, 579). În  trecut, divorţurile se pronunţau la Mitropolie în Bucureşti sau de către ierarhul locului. De aceea întâlnim în proverbe expresii precum: ,,A urca Dealul Mitropoliei”(VI, 75); ,,Duminică la cununie/ Şi luni la mitropolie”(IV, 328; VII, 42), când este vorba de divorţ.

   Divorţul presupunea multe greutăţi şi cheltuieli: ,,Lesne a se-nsura/ Şi greu a se dessura”(IV, 396). După observaţiile de pe teren ale omului din popor, ,,Mai adesea muierile decât bărbaţii vor să se despartă, ca să scape de supunerea ce sunt datoare la bărbaţi”(VIII, 357). Aşadar, iată că din vechime, între celelalte cauze ale unui divorţ, era şi aceea, mai mult sau mai puţin exprimată  făţiş, a emancipării femeii.

XIV. Recăsătorirea este iarăşi o realitate în societatea românească încă din cele mai vechi timpuri. Ea se regăseşte şi în proverbe: ,,A doua căsătorie se-nţelege că mai bună o să fie, când cea dintâi a fost rea. Nu te depărta de ea”(VIII, 267); ,,A doua căsătorie, tocmai ca pe mare a doua călătorie”(IX, 74); ,,Cel ce s-a ars la cea dintâi căsătorie şi merge spre a doua căsătorie, acelaşi numai cunoaşte în adevăr dulceaţa căsătoriei. Aceluia să te asemeni”(VIII, 269); ,,Mai bine să te-nsori de două ori, decât să mori o dată”(X, 261); ,,Odată, de două ori sau de mai multe ori, de face trebuinţă, negreşit  să te căsătoreşti, ca să scapi de hula omenească şi mai ales de nazurile muierilor”(VIII, 267).

Recăsătorirea este o reintrare în normalitatea şi firescul vieţii şi al societăţii: ,,Cine de trei ori s-a însurat, acela a arătat că căsătoria este cea mai dulce vieţuire”(VIII, 269). Ironia şi hazul nu lipseşte nici în acest caz: ,,Trecui balta,/Luai alta”(IV, 500). Recăsătorirea este o necesitate biologică şi socială, ea relevând optimismul şi dinamismul în faţa existenţei.

Există, ce-i drept, şi îndemnuri la văduvie, precum: ,,Să nu te mai căsătoreşti a doua oară”(X, 270!

XV. Obiceiuri legate de nuntă sunt numeroase. Găsim şi în proverbe câteva, dintre care amintim: ,,Când zestrea unei fete mari cade aşa de la sine, e semn că în curând se va mărita”(IX, 344); ,,Când se ia zestrea miresei, se pune în ladă o păpuşă; e pentru ca să fie mirele mut ca păpuşa şi să n-o bată pe tânără cât vor trăi”(IX, 337); ,,În timpul legatului miresei, ea trebuie să plângă, ca să aibă vacile lapte”(IX, 337); ,,Mirii înainte de cununie să nu mănânce nimic în ziua aceea”(IX, 337);  ,,Când se întâlnesc două nunţi, unul din soţi va muri”(IX, 344); ,,Dacă în timpul cununiei se va trece mai repede lumânarea mirelui, e semn că el are să moară mai degrabă; dacă se va trece a miresei, mireasa va muri mai degrabă. Dacă însă lumânările sunt trecute tot una, atunci tinerii la vremea lor o să moară odată”(IX, 327); ,,Din lumânările de la cununie nu e bine să aprinzi ţigara, că iei din focul tinerilor”(IX, 327); ,,Lumânările de la cununie, de se trece una mai mult, este semn că şi acel soţ, către care s-a ţinut acea lumânare va trăi mai puţin”(IX, 327); ,,Lumânările rămase de la cununie e bine să se păstreze”(IX, 327); ,,Mireasă cu mireasă să nu se întâlnească la biserică. Dacă se întâlnesc, să se dea după biserică una din două”(IX, 337); ,,Nunta să nu se întoarne de la cununie tot pe aceaşi cale, că le merge rău tinerilor”(IX, 344); ,,Când vine mireasa de la biserică, şade pe vatră pe o şea, ia un băiat frumos în braţe şi se uită pe coş, ca să facă copii frumoşi”(IX, 337); ,,Miresei după cununie i se pune în braţe un copil, ca să facă şi ea copii”(IX, 337); ,,Când, după cununie, se arde toată lumina, îi semn că omul cununat nu va trăi mult”(IX, 327); ,,Mirii, după venirea de la cununie, să mănânce amândoi dintr-un ou, ca să trăiască în înţelegere, să se lase unul după altul”(IX, 337); ,,La nuntă când te duci, trebuie să zici ,,bună dimineaţa” ori pe ce vreme ar fi, ca să le meargă bine tinerilor în viaţă”(IX, 344); ,,La nuntă, când bei vin sau rachiu, să bei două pahare, căci altfel nu trăieşte unul din cei doi tineri”(IX, 344).

*

              Lecturile. Şcoala primară a fost un fel de hăi-rup. Trebuia să parcurgem toate lecţiile din manuale, să facem toate exerciţiile şi mai mult decât atât. Materii de bază, precum aritmetica, citirea, gramatica şi caligrafia ne luau cel mai mult timp, atît la şcoală, cât şi acasă. Doamna Învăţătoare voia de la noi perfecţiunea. Nu admitea rabatul sub nici o formă. ,,-Copii, noi săpăm acum şanţurile şi facem fondaţia! Începând cu şcoala generală şi liceul, veţi face zidirea şi când veţi ajunge voi la facultate veţi pune acoperişul la casă. Dacă fondaţia nu e bună, construcţia voastră nu va rezista. O vor dărâma vânturile şi apele! Haideţi să învăţăm bine fiecare lecţie, fiecare rând al ei!”  Când vedea că am obosit, încerca să ne încurajeze: ,,-Învăţătura, copii, este ca o nucă. Acum, în şcoala primară şi în cea generală, ronţăiţi pe coaja verde, amară; vine apoi liceul şi facultatea şi străbateţi coaja tare a nucii; abia pe urmă veţi ajunge să gustaţi dulceaţa sâmburilor!” O credeam pe Doamna şi mulţi am ronţăit la coji, fie că au fost amare, fie că au fost tari,  iar când a fost să ajung la sâmburi, mi i-au mâncat alţii!

Timp pentru lecturi suplimentare nu ne rămânea. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată poveşti în timpul orelor. Prima carte, în afara manualelor, am achiziţionat-o în clasa a doua. A venit Doamna cu două cărţi, pe care trebuia să ni le vândă. Una mi-a dat-o mie. Se numea Cineva scutură cuibul. Nu mai ştiu azi cine era autorul, dar cartea era un roman în stilul lui Mitrea Cocor al lui Sadoveanu. ,,- Tată-tău are un singur copil. Este în stare să-i cumpere o carte!” a zis Doamna şi mi-a dat cartea. Costa 12 lei. M-am dus acasă şi am arătat-o mamei mele. Era şi muichiţa(bunică-mea de pe tată) de faţă. Au întors-o pe-o parte şi pe alta şi mămica a zis: ,, – Ce părere ai, mamă? Punem amândouă banii să i-o luăm?” Muichiţa a făcut ochii mari, a stat o clipă descumpănită, apoi a zis hotărâtă: ,,- Doişpe lei pentru o carte? Păi, doişpe lei iau pe-o cotăriţă de struguri şi o mai duc în spinare şi din Bremăna până în oraş! Fugi,fetiţă, de aici! Să i-o ducă înapoi! Ce să facă cu ea?!” Mama a tăcut. După ce a plecat muichiţa, mi-a spus: ,,- Lasă tu, că face mama rost de bani! Mă duc eu cu cobelca la oraş, cu lapte, mai ia şi tătică-tău de la fermă şi-i încherbăm noi!” Peste câteva zile am dus banii la şcoală şi aceea a fost prima carte, care a făcut început bibliotecii mele. An buchisit-o în vacanţe, deşi nu-mi plăcea. Poate că nu era pentru vârsta mea!

Şcoala avea bibliotecă. În cancelarie erau două dulapuri pline cu cărţi colorate, cu cărţi de poveşti. Şi, totuşi, nu-mi amintesc să fi împrumutat vreuna de acolo. Poate se temeau că le murdărim, că le rupem, nu ştiu. Îmi amintesc că, într-o iarnă, doi flăcăi din sat, Guţu şi Stăncioi, au început o adevărată ofensivă asupra bibliotecii şcolii. Veneau amândoi şi împrumutau cărţi. Luau câte 15-20 de cărţi şi cărticele şi Domnul Învăţător le înscria în registrul de cititori, iar ei semnau de primire. A doua zi, flăcăii mai sus numiţi aduceau cărţile la şcoală, le scădeau din registru şi luau altele. În felul acesta au ,,citit” amândoi toată biblioteca şcolii în iarna aceea. Mai târziu am văzut că toate cărţile din biblioteca şcolii aveau pe ultimele pagini ,,autografele” celor doi ,,cititori”. Ele aveau acelaşi conţinut: ,,Această f.f.f.f.f.f.f.f. frumoasă carte a fost citită de mine, ….., azi, ……” Urma apoi, pe tot restul paginii, o semnătură îmbârligată, ca o pocnitură de bici.

În clasa a patra, toamna, am avut o zi cu un program neobişnuit. Venise pe la Doamna Învăţătoare nepotul său, Marius, de la Cluj. Avea şase ani şi era proprietarul unei biciclete cum nu-mi fusese dat să văd până atunci. Toată copilăria îmi dorisem o tricicletă cum avea Nelu lui Ion al lui Chiciu, dar nu putuseră părinţii să mi-o cumpere. Costa 60 lei! Atunci, aveam prilejul să văd o bicicletă adevărată, s-o ating chiar cu vârfurile degetelor şi să mă conving că e adevărată, ci nu e vis.  Avea o culoare de vişină putredă, cu aripi şi coarne albe, inoxidabile, cu ghidon lucitor, cu înscrisuri frumos încadrate, cu şea de piele, cu sonerie, frâne, far şi dinam. Aşa ceva nici în vis nu văzusem. Părintele Ionică nu era acasă, aşa că Doamna Învăţătoare trebuia să aibă grijă şi de nepot. Îl mai avusese în clasă şi altădată, dar acum avea bicicletă şi nu se despărţea de ea. Nu-l putea lăsa nici nesupravegheat, aşa că a găsit o soluţie de compromis. Ne-a scos pe toţi din clasă, ne-a pus să ne aşezăm pe iarbă, în umbra fostei primării. L-a chemat pe Marius lângă dânsa, ca nu cumva să o zbughească în drum cu bicicleta. Ne-a povestit chiar că nepotul său invitase o colegă de grădiniţă la cinematograf, la cofetărie, a condus-o apoi acasă. L-a mângâiat şi i-a zis: ,, – Bine, mă, păcătosule, te-ai uitat tu la pantalonii tăi, când ai invitat   fata la film, la cofetărie?!”  Pentru noi, copii de ţară, era ceva de neconceput. De fapt, nu văzusem nici măcar un film până atunci, ca să ştim ce e acela…

Doamna ne-a citit cam două ore dintr-o carte. Nu ştiu ce carte era, am reţinut doar că era vorba de nişte descrieri foarte detaliate. Doi vecini, ocupanţi ai unor camere la un hotel, îşi duceau viaţa separat. Curiozitatea unuia din ei, l-a făcut să sfredelească un orificiu în zidul despărţitor al celor două camere, ca să-l poată spiona pe vecin. Nu mai ştiu dacă eroul nostru a reuşit sau nu să străpungă zidul, fiindcă eu sorbeam fiecare centimetru patrat din bicicleta lui Marius… Vorba lui Eminescu: ,,Şi, gândind la craiul Ramses, eu visam doi ochi albaştri!” Cam acestea sunt amintirile referitoare la lecturi din timpul primilor ani de şcoală…(Va continua).

*

              Destăinuiri. Redăm mai jos câteva destăinuiri ale regretatei Doamne Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, devenită în ultimii ani ai vieţii sale, prin călugărie, Maica Benedicta de la Mânăstirea Văratic din Judeţul Neamţ. Face o adevărată radiografie a societăţii actuale. Îmi amintesc că, înainte de 1989, a prezidat o sesiune la Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române din Bucureşti. Am fost prezent acolo împreună cu regretatul Prof. Dr. Constantin Negreanu din Tr. Severin şi am ţinut comunicarea Contribuţii privind dezvoltarea paremiologiei româneşti. Fiindcă în comunicare aveam multe referinţe la activitatea paremiologică din Mehedinţi, Doamna Buşulenga a concluzionat cu ironie: ,,Mulţumim părintelui Stănciulescu pentru interesanta comunicare privind Mehedinţiul şi paremiologia internaţională…!”  Dar să-i dăm cuvântul, sărutându-i astfel memoria:

                ,,Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. …Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele), care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Ăsta era un medicament pentru complexele mele.

              Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale. …Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu. ….Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că  formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. …Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă…    

              …Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte. …Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărîmiţat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim. …Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

              …De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, exista o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum ,,cuviinţa”, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar. …Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. ,,Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el?  Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi Îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar. …Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

                …Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

              …Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie….(Continuare în numărul viitor).

*

               De ce m-aţi dus…?  Din mulţimea poeziilor lui Octavian Goga am ales pentru azi Bătrânii, fiindcă mi

s-a părut foarte potrivită cu cele ce gândesc mulţi dintre Dumneavoastră, fie tineri, fie bătrâni, care aveţi familiile sfârtecate de vremuri, de nevoi şi depărtări.

,,De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la bătrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi…
Cum m-ar cinsti azi satul…

Câţi ai avea azi dumneata
Nepoţi, să-ţi zică: ,,Moşu…,”
Le-ai spune spuză de poveşti…
Cu Împăratul Roşu…

Aşa… vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe Ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata…”


*

              Zâmbete. Trăiau într-un sat doi bătrâni, bărbat şi femeie. S-a întâmplat că bătrâna a murit. Au dus-o cu căruţa. La cimitir poarta era destul de strâmtă, iar căruţaşul nu era prea priceput. O clipă de neatenţie şi căruţa s-a izbit de stâlpul porţii. Lovitura a fost puternică şi ea a făcut ca baba să-şi revină din starea de moarte aparentă în care se afla. S-a ridicat din coşciug şi toţi cei prezenţi au fugit ca potârnicile care-ncotro. Bătrâna s-a uitat în dreapta, în stânga, a înţeles despre ce e vorba, s-a dat jos din căruţă şi s-a dus acasă. Moşul a stat o vreme departe de casă, apoi, văzând că baba n-are de gând să plece, s-a obişnuit cu ideea, a intrat în casă şi au continuat să-şi ducă viaţa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. După o vreme, s-a întâmplat că baba a murit iar. De data aceasta cu adevărat. Cu ajutorul rudelor, vecinilor, consătenilor, moşul a organizat înmormântarea. Tot cu căruţa au dus-o. Când s-au apropiat de cimitir, moşul alerga pe lângă cai şi striga căruţaşului cu îngrijorare maximă: ,,- Ai grijă la stâlp, ai grijă să nu loveşti stâlpul!” Ştia el ce ştia!

*

              Un şofer de taxi a murit. A ajuns la poarta raiului. S-a dus la Sfântul Petru şi i-a cerut voie să intre. Sfântul Petru l-a întrebat cum îl cheamă şi ce a lucrat pe pământ. Omul i-a spus. Sfântul a dat ordin imediat îngerilor să-i organizeze o primire triumfătoare. S-au deschis porţile principale, s-au aprins toate luminile, a început muzica. Şoferul a fost primit în rai ca un rege.

                În urma şoferului venea un preot. S-a dus şi el la Sfântul Petru şi l-a rugat să-l lase să intre. L-a întrebat şi pe el  cum îl cheamă şi ce a făcut în viaţă. După ce i-a răspuns, preotul s-a trezit dat pe mâna unui înger, căruia Sfântul Petru i-a spus: ,, – Bagă-l şi pe el înăuntru pe portiţa aceea!” Preotul a fost nemulţumit şi a cerut explicaţii: ,,-Sfinte Petre, cum mă bagi pe mine pe o portiţă laterală, iar pe şoferul ăla îl primeşti cu toate onorurile pe poarta principală?”  Sfântul Petru i-a răspuns: ,,- Fiule, primirile sunt organizate pentru fiecare în funcţie de performanţele realizate în viaţă!” ,,- Nu înţeleg!” a zis preotul. ,,- Păi, uite în cazul de faţă: de câte ori ai predicat tu, toată lumea a dormit; de câte ori a condus el maşina, toată lumea s-a închinat şi s-a rugat!”

*

               Troiţă-gigant. Sâmbătă, 5 noiembrie, a avut loc sfinţirea troiţei din Poiana Cerbului de la Ogaşul Barbului, din hotarul satului Malovăţ. Ctitorul acestei troiţe-gigant este Domnul Primar George Bazavan şi Doamna Vasilica Bazavan. Troiţa este construită din granit şlefuit, este dublă şi are o înălţime de aprox. 8(opt) metri. A costat câteva sute de milioane. Este amplasată pe un piedestal imens placat cu marmură. Pe troiţă este scris cunoscutul dicton ,,Nimic fără Dumnezeu”. Pe soclu scrie că este construită de familia amintită pentru ocrotirea de către Dumnezeu a comunei Malovăţ. Domnul primar vrea să amplaseze în apropierea troiţei nişte proiectoare puternice, care s-o lumineze noaptea, aşa ca să fie văzută din satele Malovăţ, Bârda, Bobaiţa, Laz şi Colibaşi.  Oricum, nu cred că există o altă troiţă mai mare şi mai impunătoare în judeţul nostru! Se spune că fiecărui om Dumnezeu îi dă o cruce, dar şi putere de-a o duce. Dacă aceasta este crucea Domnului Primar, trebuie să recunoaştem că nu e deloc uşoară. Pentru a o duce are nevoie şi de ajutorul şi de rugăciunile noastre, ale tuturor!

                Construirea troiţelor este o adevărată tradiţie în parohia noastră. Numai de când sunt preot în Malovăţ am sfinţit sau resfinţit 7-8 troiţe. Ele au fost aşezate la hotar de sat, la răscruci de drumuri. În faţa lor s-au închinat trecătorii şi au cerut ajutorul lui Dumnezeu. S-a crezut întotdeauna că troiţele ocrotesc localităţile şi împrejurimile de boli(epidemii), de grindină, potoape, războaie etc.

              Dumnezeu să răsplătească familia Bazavan pentru această jertfă imensă ce o face pentru comuna noastră!

*

              Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit câteva donaţii astfel: Doamna  Mariana Brăescu din Bucureşti, soţia regretatului Dr. Artur Silvestri, a donat 1.500 lei; Doamna Burtea Elena din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Damian Gina din Bacău(BC) a donat 90 lei; Doamna Crăciun Adriana-Doiniţa din Mangalia(CT), a donat 60 lei; Părintele Ilie Ursachi  din Roma(Italia) a donat 52 lei;   Domnul Creţescu Dumitru din Tr. Severin a donat 50 lei. Domnul Prof. Ion Borugă din Malovăţ a mai achitat 100 lei pentru contribuţia de cult pe 2011, totalizând până acum 401 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

              Conferinţe: Miercuri, 2 oct., preotul Dvs. a participat la Conferinţa semestrială a preoţilor din Mehedinţi, care s-a desfăşurat la Casa Tineretului din Tr. Severin sub preşedinţia Prea Sfinţitului Părinte Episcop Nicodim. Conferinţa a fost susţinută de către Domnul Dan Puric din Bucureşti şi a avut ca temă Iubirea creştină.

*

              Publicaţii: În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: ,,Scrisoare pastorală”-212, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 20 sept. 2011, ediţie şi on-line (http://www. observatorul. com/; ,,Scrisoare pastorală”-213, în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 16 oct. 2011, ediţie şi on-line (http://www.observatorul.com/;   ,,Scrisoare pastorală”-214, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 1 nov. 2011, ediţie şi on-line (http://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală”-116, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 2011 nov. 4,  ediţie on-line(http://www.armoniiculturale.ro);

*

              Anunţăm cu bucurie că un enoriaş al parohiei noastre s-a oferit să doneze cei 8.000 lei(adică 80 milioane lei vechi) pentru a publica volumul II din Vieţile Sfinţilor, pe care să-l donăm tuturor familiilor din parohie, cât şi tuturor celor din afara parohiei, care ne-au ajutat parohia în perioada 1 Dec. 2010 – 30 Nov. 2011 cu cel puţin 50 lei. În primăvară v-am făcut cunoscut că Mitropolia Olteniei ne-a interzis să mai publicăm din Proloage, fiindcă le-a publicat ea mai întâi. Facem precizarea că vol. I din Vieţile Sfinţilor cuprindea Proloagele din lunile ianuarie, februarie şi martie. Am găsit o altă ediţie din Vieţile Sfinţilor, al cărui text a fost stabilit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi publicăm acum vieţile sfinţilor pe luna aprilie drept vol. II din seria noastră. Este o ediţie mult mai dezvoltată, dovadă că nu a putut să intre în carte mai mult decât textul pe o lună. Cartea a fost culeasă în tipografie, mai avem puţin de corectat şi definitivat la ea şi putem trece la tipărire. Oricum, la începutul lunii Decembrie vom începe distribuirea. Moş Nicolae va veni cu un mic dar pentru fiecare familie.

            Numele donatorului îl vom divulga în numărul viitor al ,,Scrisorii pastorale”.

*

              Lucrări la cimitir. Am cumpărat materialul pentru extinderea gardului la cimitirul din Malovăţ. Vor fi stâlpi din ţeavă de metal patrată, prinşi în beton, plasă de sârmă galvanizată. Tot materialul a costat 2.300 lei, adică 23 milioane lei vechi. Vom vedea cât va ajunge şi manopera. Din păcate, nu putem face lucrarea pentru că este prea tare pământul şi nu se pot face gropile pentru stâlpi. Seceta cumplită se resimte şi sub această formă. Nimeni nu este obligat să contribuie cu ceva pentru costul gardului. Dacă cineva doreşte să participe la această cheltuială, este binevenit. Totuşi, chiar dacă nu plăteşte pentru gard, chiar şi cel mai sărac din sat poate să se ducă la cimitir şi să cureţe mormintele familiei şi rudelor sale. Este o chestiune elementară de bună-cuviinţă!

*

              Calendare. Au apărut calendarele de perete pe 2012. Nu cumpăraţi de prin piaţă sau de la colţul străzii. S-ar putea să nu fie bune. Avem calendare suficiente pentru toată lumea. Puteţi lua şi mai multe să le faceţi cadou.

*

              Botezuri. În ziua de 12 Nov. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Tănasie Ştefania, fiica Domnului Tănasie Ştefan-Cristian şi Doamnei Tănasie Daniela din Malovăţ. Să le trăiască!

*

              Program. În luna decembrie avem următorul program de slujbe: 3 Dec.(Malovăţ-Bârda); 4 Dec. (Bârda);  6 Dec. (Pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 10 Dec. (Malovăţ-Bârda); 11 Dec. (Malovăţ);  17 Dec. (spovedit şi grijit la biserică şi în sat la Bârda); 18 Dec.(Bârda); 19 Dec. (spovedit şi grijit la biserică şi în sat la Malovăţ); 20, 21, 22 Dec.(colindul cu Crăciunul în Malovăţ); 23-24 Dec. (Colindul cu Crăciunul în Bârda); 25 Dec. (Malovăţ);  26 Dec. (Bârda); 27 Dec.(Malovăţ); 31 Dec. (colindul cu Botezul în Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

              Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

%d blogeri au apreciat asta: