„Scrisoare pastorală“ nr. 214

Dragii mei enoriaşi!Hotare îndoliate. Am călătorit pe mai multe drumuri din Oltenia în toamna aceasta. Despre alte zone ale regiunii noastre am aflat de la cei care le-au parcurs, ori de la televizor şi radio. O realitate îngrijorătoare e prezentă în Oltenia şi nu numai. Rare sunt comunele prin hotarul cărora să nu fi trecut pârjolul. Eram obişnuiţi să admirăm toamna câmpiile şi dealurile noastre  gemând sub rod, galbenul lanurilor de porumb alternând cu verdele poienelor şi al semănăturilor, cu negrul arăturilor şi cu maroniul frunzelor. Astăzi perdeaua neagră a doliului se aşterne peste suprafeţe imense. Focuri necontrolate şi nesupravegheate, declanşate când şi când accidental, dar de cele mai multe ori în mod intenţionat de mâini criminale, ard zi şi noapte. Le cad pradă câmpurile, mărăcinişurile, plantaţiile de pomi şi viile, dar şi grădinile  din sate. Casele locuitorilor sunt adesea ameninţate. Pompierii nu mai reuşesc să facă faţă nenumăratelor apeluri.

Priviţi hotarul satului Bârda! Negara întreagă, atât a  bârdenilor, cât şi a malovicenilor  e pârjolită. La fel Dealul Mare, o parte din Govăra, Buciumul tot, inclusiv plantaţia de meri a fermei, Retezeanul, Mesele Mari, Catalina. Au mai rămas neatinse – deocamdată – Braniştea şi Civitul.

Prin 1990 sau 1991, într-o noapte, trecând spre Severin cu maşina, am văzut un foc uriaş în Colibaşi, lângă pădurea Pârvăneştilor. M-am dus la Malovăţ şi am telefonat de la oficiu pompierilor. A doua zi eram la şcoală. Au venit după mine trei ofiţeri de la pompieri şi mi-au făcut acte pentru a suporta eu costul deplasării echipajelor de pompieri la locul indicat de mine. Abia am scăpat cu o amendă de 100 lei. Problema era următoarea: focul a ars doar mărăcinişurile, el nu a fost incendiu. Devenea incendiu doar în momentul în care ataca pădurea, satul sau alte obiective de interes civil sau industrial. Atunci am aflat că pompierii nu sting focurile, ci numai incendiile. Am făcut atunci contestaţie la minister, fiindcă eram revoltat de stupiditatea situaţiei. Eu îmi făcusem datoria de cetăţean, anunţând o instituţie abilitată. Atât am putut să fac în momentul acela. Era noaptea, eram purtător de ochelari, iar până la foc erau cca. doi kilometri, o plantaţie de pomi şi un ogaş. A venit un colonel de la Bucureşti, a făcut constatarea la faţa locului. A dat dreptate pompierilor, dar mi-a dat dreptate şi mie. Banii, în schimb, nu mi i-a mai dat nimeni înapoi!

Azi, văd că vin pompierii şi la focurile de pe câmp. Sting şi ei, alături de cetăţeni obişnuiţi, alături de copii şi de babe, cu haine şi cu tot felul de târnuri şi de floşmoroace! Uneori vin cu maşini defecte, care nu intră în viteză, nu merg înapoi, nu au direcţia manevrabilă şi rămân înfipte în câte un gard, aşteptând săteni să le împingă sau tractoare ale localnicilor ca să le tragă!

Cei ce pun astfel de focuri se numesc piromani. În limba greacă ,,pir” înseamnă ,,foc”, iar ,,man” înseamnă om, adică oameni ai focului, iubitori de foc. Ei nu au un folos propriu-zis din aceste activităţi, ci doar plăcerea diavolească de a face rău. Se ascund sub perdeaua anonimatului. Măcar de ar fi cunoscuţi, ar putea pretinde că ar avea o oarecare ,,glorie” în cadrul comunităţii. A existat în istoria Imperiului Bizantin un nebun, care a dat foc unui vestit templu şi apoi s-a dat prins. A declarat  că a făcut această ispravă din dorinţa de a intra şi el cumva în istorie. Nu putea altfel, dar aşa a intrat, fiindcă, de câte ori s-a vorbit apoi de istoria edificiului respectiv, s-a vorbit şi de incendiatorul lui. Probabil s-a mai vorbit şi în istoria nebuniei omeneşti.

Asemenea oameni au existat întotdeauna. Paisprezece ani am spovedit şi am grijit pe un bătrân paralizat dintr-un sat oarecare. La ultima spovedanie a spus că în tinereţe dăduse foc stogurilor de grâu la aria satului. Era convins că toată suferinţa lui era pedeapsa ce i-o dăduse Dumnezeu pentru păcatul uriaş pe care-l făcuse. Un bătrân mi-a spus zilele trecute: ,,- Părinte, să-l ferească Dumnezeu pe om de blestemul vitelor!”  Şi avea dreptate! Când scoţi vitele în câmp şi nu au pe ce pune gura, fiindcă e totul scrum, te trezeşti cu ele că se uită spre cer şi zbiară sfâşietor, aşa cum numai ele ştiu s-o facă. Oare, nu cumva acela este blestemul pe care ele îl îndreaptă spre Judecătorul Suprem?

Mânia lui Dumnezeu de a nu ne da strop de ploaie în ultimele trei luni în aceste zone are motivaţie, – cu siguranţă- , şi în comportamentul nostru faţă de natură.

*

Aberaţii sectare. ,,Mare e grădina lui Dumnezeu!” zice o vorbă românească veche. Şi are dreptate! Zilele trecute două cazuri au fost prezentate la televizor şi ele au bulversat conştiinţa tuturor celor de bună credinţă.

Cel dintâi caz s-a petrecut în Baia-Mare. O femeie de 32 de ani a avut un accident  de circulaţie. Starea ei fiind foarte gravă, medicii au ajuns la concluzia că singura ei şansă de supravieţuire este transfuzia de sânge. S-au opus însă părinţii şi pastorul. Femeia făcea parte dintr-o sectă, care nu permitea transfuzia de sânge. Orice încercare a medicilor de a convinge familia să-şi dea acordul pentru transfuzie a fost zadarnică. Femeia a murit cu zile. E cumplit.

Al doilea caz a fost puţin mai fericit. O sectantă era pe punctul de a naşte. Avea nevoie de operaţie cezariană. A refuzat categoric, atât ea, cât şi familia ei. Făceau parte dintr-o sectă, care nu permitea intervenţiile chirurgicale asupra trupului. Abia după 14 ore de luptă cu moartea, femeia a reuşit să nască.

Asemenea aberaţii se întâlnesc destul de des şi în spaţiul românesc. Ele dau de gândit sub multiple aspecte. În primul rând cel religios. Este regretabil că acele secte îşi spun ,,creştine”. Creştinismul adevărat nu are nimic de-a face cu astfel de credinţe. Omul are datorii faţă de suflet şi faţă de trup aproape în egală măsură. Este dator să asigure trupului hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sănătate, iar sufletului tot ce trebuie pentru mântuire. Trupul este socotit în creştinism ,,biserică a Duhului Sfânt”. Orice practică sau substanţă care distruge sănătatea sau viaţa cuiva nu este admisă de învăţătura creştină. Nicăieri nu veţi găsi în Biblie sau în scrierile Sfinţilor Părinţi că se interzic  tutunul sau drogurile, spre exemplu, fiindcă nu erau cunoscute la vremea aceea. Prin faptul că se insistă asupra importanţei trupului în iconomia mântuirii, prin faptul că se subliniază în nenumărate rânduri datoria omului de a se îngriji de trupul său, se înţelege de la sine că orice substanţă care ar provoca distrugerea rapidă sau lentă a trupului este interzisă.

Dumnezeu a dat boli, ca urmare a căderii omului în păcat, dar a dat şi leacuri. Mintea, gândirea omului nu este altceva decât o formă de manifestare a sufletului, iar sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. Acest suflet gândeşte, scormoneşte tainele naturii ca să găsească leacuri şi metode pentru salvarea şi prelungirea vieţii omeneşti. Transfuzia, dializele, transplanturile de organe, intervenţile chirurgicale, analizele medicale şi toate celelalte tehnici, pe care  nici nu le visau strămoşii noştri, sunt mângâierea lui Dumnezeu dată celor în suferinţă. Să dăm slavă lui Dumnezeu că trăim în vremurile acestea, în care ştiinţa medicală a făcut paşi uriaşi. Am putea spune că ele sunt o părticică din Descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o omului din atotştiinţa Sa. Avem şi noi posibilitatea să beneficiem în mai mică sau mai mare măsură de aceste realizări medicale. A le refuza este mai mult decât un păcat. Este o sfidare a bunătăţii lui Dumnezeu, o sinucidere incontestabilă. Acele secte care promovează acele învăţături criminale ar trebui să aibă măcar bunul simţ să nu se mai numească creştine!

*

Cruce profanată(IV) (Continuare din numerele trecute). Din relatările Prea Sfinţitului Ioan al Harghitei şi Covasnei mai spicuim un fragment: ,,Suntem la Vâlcele, aşezare balneară renumită înainte de primul război mondial, acum căzută în paragină, unde, iată, am refăcut biserica. S-au bucurat de virtuţile locului un Iorga, un Bălcescu – cel care, privind spre Braşov, de pe colinele împădurite, a scris: „Ardealul, acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.” Avem aici un şantier de restaurare. Şi în localitatea Araci, care urmează, un altul. În Araci s-a născut mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului şi academicianul Horia Colan. Au fost peste 400 de familii de români, dar azi mai sunt doar vreo 80. În perioada de vârf am avut peste 120 de biserici în şantier. Unele erau în construcţie, altele erau în reparaţie. Trebuia să fac rost de bani şi de mâncare pentru oameni. În momentul acesta mai avem trei şantiere. Şi mai sunt şi comunităţile mici, unde trebuie să ajutăm la întreţinerea bisericilor şi a cimitirelor româneşti(…).

Se vede clar că statul român nu are o strategie pentru această zonă. Progresul economic ar putea detensiona relaţiile interetnice. Acolo unde muncesc împreună, români şi maghiari, se leagă prietenii, se pot ajuta unul pe altul. În relaţiile de muncă, în viaţa comună de zi cu zi sunt relaţii normale între oameni. Factorul politic actual nu împacă, ci învrăjbeşte. Aceste două judeţe au fost ocolite de investitori iar statul nu a dirijat investitorii către ele. În aceste judeţe avem resurse de ape minerale care se pierd, peisaje frumoase, păduri de brad, locuri minunate de tratament, în paragină. Există forţă de muncă foarte bine pregătită şi calificată în multe domenii(…).  Zona, nereprezentând un interes electoral pentru politicienii români, este cam ocolită de unii. Puterea statului român e foarte slăbită în zonă. Garda maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria, mărşăluieşte pe străzi; se calcă în picioare simboluri ale istoriei României; au loc manifestări antisemite… Cu tristeţe în suflet dar şi credinţă, vom continua să organizăm ediţii ale Universităţii de vară de la Izvoru Mureşului pentru a coaliza reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti în jurul problemelor noastre naţionale….”

Sunt realităţi crude, pe care ierarhul le descrie cu durere în suflet şi cu  o undă firavă de speranţă în viitor. Citindu-le, ai impresia că se petrec undeva, pe alte tărâmuri, dar, din păcate, sunt în ţara noastră, în vremea noastră!

*

IV. Taina Sf. Cununii reflectată în proverbele româneşti(IV)(Continuare din numărul trecut):

VII. Logodna este cunoscută de creatorul proverbelor, mai cu seamă că în vechime ea se oficia separat de cununie, uneori cu mulţi ani înainte, fiind o promisiune ce şi-o făceau tinerii înaintea unei mari despărţiri(oaste, război, călătorie, studii etc.). Şi logodna se făcea tot în zi de duminică, alte zile fiind nefaste pentru reuşita legăturii dintre cei doi: ,,După ce erau tineri/Se logodiră Vineri”(IV, 418). Ea avea putere de legătură între tineri, atât pentru conştiinţa lor, cât şi pentru comunitate: ,,Logodna leagă ca şi cununiile. Nu te abate din datoria lor”(VIII, 3061). Cu toate acestea, ea nu are puterea Tainei Sfintei Cununii: ,,Până nu m-oi vedea cununată,/ Nu mă ţin că-s măritată”(IV, 326); Perioada de timp dintre logodnă şi cununie varia de la caz la caz: ,,Logodna lungă nu-i cam bună, că vorbe multe adună. Îngrijeşte-te de aceasta”(VIII, 306), mai ales că ,,Prelungirea cununiilor, cel mai mare păcat”(VIII, 257). Aşadar, ,,Logodna scurtă veselia tinerilor. De ea să te ţii”(VIII, 306).

VIII. Forma în care se oficiază Taina Sfintei Cununii este menţionată în proverbe cu oarecare aproximaţie. Astfel, întâlnim câteva elemente religioase, alături de altele laice:

v    mirele: ,,A fi tot mire”(IV, 449); ,,Şede parcă nu-i place mirele”(IV, 449);

v    mireasa: ,,Ca la noi la nimeni, cu mireasa dinainte”(IV, 451); ,,Şade ca o mireasă”(IV, 454); ,,Şede parcă i-a murit mireasa”(IV, 452);

v    naşii: ,,A murit fina, s-a pierdut cumetria”(IV, 362); ,,A-i ţine cuiva lumânarea”(VII, 35)- naş; ,,Ca nunul la nuntă”(X, 270); ,,După lumânare şi mire”(IV, 448); ,,Femeia însărcinată nu cunună, că-i păcat”(IX, 298); ,,În cinstea nunului joacă toţi proştii”(X, 269); ,,S-a săturat finul de naşu”(IV, 361);

v    podoaba miresei: ,,Pân-a se găti mireasa, / Ochii ginerelui să iasă”(IV, 451);

v    cununiile: ,,A pune pirostiile pe cap”(III, 304); ,,Cu cunună ca o coroană”(IX, 69); ,,Cu cunună pe cap, ca fetele mari”(IX, 69); ,,Cununa e lucru mare,/Nimeni n-o poate stricare,/ Numai unul Dumnezeu/ Şi când iartă soţul tău”(IV, 328); ,,Cununiile la om acest dar numai îl au, că cum se pun în capul tău dragostea ţi-o depărtează, temerea ţi-o întemeiază”(VIII, 256-257); ,,Dulci sunt cununiile, dar în greu jug te bagă; toţi o cunoaştem şi o urmăm, lucru de mirare”(VIII, 257);

v    cântări de la Cununie: ,,A-i cânta ,,Isaia dănţuieşte”(VII, 25);

v    sărutarea cununiilor: ,,A-i săruta cununiile”(IV, 327);

v    sărutarea miresei: ,,Cuvântul de căsătorie se dă prin sărutare”(VIII, 268);

v    ducerea de subsioară a miresei:   ,,A lua de subsioară ca pe mireasă”(IV, 454);

v    plânsul miresei: ,,A plânge ca o mireasă”(IV, 453); ,,Taci, mireasă, nu mai plânge”(IV, 452);

v    muzicanţi: ,,Ca nunta fără lăutari”(IV, 526); ,,Văzut-ai nuntă fără lăutari?”(IV, 526);

v    hore, dansuri, veselie: ,,Trage danţul după casă,/ Că mireasa-i burduhoasă”(IV, 452);

v    invitaţi: ,,La nuntă nechemat nicicum să nu te duci, că-ndată auzi:,, Poftim după uşi!”(VIII, 425); ,,Dacă la nuntă eşti chemat, ce mai aştepţi şi nu alergi?”(IV, 527);

v    bârfa lumii: ,,Moarte fără bănuială / Şi nuntă fără căială”(IV, 525); ,,Moarte fără bănuială şi nuntă fără vorbe anevoie să găseşte”(II, 621); ,,Moartea fără jale, ca o nuntă fără cântare”(II, 625); ,,Nu e moarte fără râs şi nuntă fără plâns”(II, 622); ,,Nu-i nuntă fără plâns, nici comândare fără râs”(X, 270); ,,Nuntă fără minciună şi moarte fără bănuială nu s-a mai auzit”(II, 621); ,,Când are să fie o nuntă, caii plâng cu trei zile înainte”(IX, 344);

v    certuri şi neînţelegeri: ,,Se poate nuntă fără scurtă?”(X, 270), adică fără certuri, bătăi.

     IX. Efectele.  Căsătoria schimbă radical viaţa celor doi. În proverbe regăsim aproape toate efectele căsătoriei, pe care le cunoaştem din studiile teologice, cât şi altele în plus. Dintre acestea menţionăm:

Ø     unirea desăvârşită întru legătura dragostei:   ,,A fi un suflet în două trupuri”(II, 448); ,,Căsătoria cât de dulce, multe necazuri ne aduce, când unirea lipseşte. N-o pierde din casa ta”(VIII, 267); ,,Ce a legat Dumnezeu omul să nu dezlege”(VI, 661); ,,Cei căsătoriţi când într-o unire bine vor petrece amândoi până la sfârşit, cum unul moare îndată celălalt se duce după el”(VIII, 269);

Ø     redistribuirea muncii:   ,,A casei greutate deopotrivă apasă pe toţi în parte”(VIII, 229); ,,Mare jug la om jugul căsătoriei, dar cu dulceaţă îl purtăm”(VIII, 268);

Ø     revizuirea comportamentului: ,,Amar celor ce calcă datoriile nunţii”(VIII, 425);

Ø     ajutorul reciproc: ,,Cămaşa bărbatului, muierea se-nţelege”(VIII, 357); ,,La nevoie se cunoaşte prietenul şi la boală nevasta”(IV, 499);

Ø     înscrierea familiei în evidenţele statului şi ale cerului: ,,Căsătoriile sunt scrise în cer”(IV, 301);

Ø     naşterea de copii: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi, zis-a Domnul către omul, când pe pământ l-a zidit. Seminţia voastră fie ca nisipul mării. Celui ce aceasta nu-i place, ca pomul ce rod nu face se taie şi-n foc s-aruncă dup-a Domnului poruncă. De-aceasta să te îngrijeşti”(VIII, 268); ,,Cu măritişul norodul îl înmulţeşti, dragostea o întăreşti şi pe Domnul îndatorezi, că porunca Lui urmezi”(VIII, 380); ,,Din rea căsătorie, răi copii se aşteaptă”(VIII, 269); ,,Precum pe tine altul te-a născut, naşte şi tu pe altul ca lumea să se ţie”(VIII, 396);

Ø     creşterea şi educaţia copiilor: ,,Ce e mai frumos la vedere? Decât a vedea pe mamă cu copilul în braţe şi cu furca la brâu”(VIII, 372); ,,Dulceaţa căsătoriei – să-ţi vezi pe copii împrejurul mesei tale”(VIII, 269);

Ø     fidelitatea:  ,,Credinţa la căsătorie cum se sminteşte, toată dragostea lipseşte. De asta mai mult să te îngrijeşti”(VIII, 268); ,,Măritişul te leagă de mâini şi de picioare”(IV, 444); ,,Nu mi-s cununat cu el”(IV, 327); ,,Nu-s cununat cu nimeni”(IV, 327);

Ø     primirea de daruri de la oameni şi de la Dumnezeu: ,,De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”(VI, 679); ,,Mulţi aleargă la nuntă, dar numai ginerele se foloseşte”(IV, 519); ,,O dată e nunta!”(IV, 529);

Ø     mângâiere şi încurajare reciprocă: ,,La orice întristare muierea dulce mângâiere aduce”(VIII, 355); ,,Leac la rană muierea cea bună”(VIII, 354);

Ø     bucurie şi fericire unanimă: ,,O nuntă posomorâtă e ca o babă gârbovită”(IV, 527);

Ø     maturizarea soţilor: ,,Omul când se însoară, îşi mai pune o doagă”(IV, 392); ,,Viaţa necăsătorită/ la bătrâneţe e cea mai urâtă”(IV, 484);

Ø     împlinirea rânduielilor creştineşti în caz de deces: ,,Nicicum să nu rămâi necăsătorit, ca să nu piei nepomenit”(VIII, 268);

Ø     fericirea: ,,Căsătoria, să te rogi la Dumnezeu cu fierbinţeală, ca să-ţi fie ţie spre fericire”(VIII, 267).

*

O pildă cu tâlc. În scrierile Părintelui Arsenie Boca am găsit o pildă plină de miez duhovnicesc, care ar trebui să ne dea de gândit fiecăruia din noi. Ea arată nu numai bunătatea lui Dumnezeu şi puterea faptei bune, ci şi gravitatea lipsei de dragoste faţă de semenul aflat în suferinţă şi nevoie. Iat-o: ,,O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu, zise şi aceasta: ,,Dumnezeu e nedrept: numai eu n-am făcut nici un bine, Doamne?” Auzind Dumnezeu aceasta, trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul o luase şi-I mulţumise lui Dumnezeu pentru ea. „-Deci, am făcut nedreptate femeii!” zise dreptul Dumnezeu. „Du-te, atârnă-i ceapa deasupra ei şi femeia se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!”

Si îngerul făcu aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii, aşa că îngerul urca spre cer cu un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia pe ceilalţi şi a început să strige la ei, să-i blesteme, zicând că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu şi pe ei şi le făcea vânt cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valuri – valuri de oameni cădeau iarăşi în întunerec şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de răutatea femeii, îngerul urca spre cer din ce în ce mai greu. Când n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi desfăcu mâna de pe rădăcina sa ca să se descotorosească şi de acesta, dar, pe când acela cădea iarăşi în întuneric şi chin, i se rupse rădăcina de ceapa de care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc”.

*

Lista.  Din copilărie am fost terorizat de   listă. Auzeam acasă de liste cu ,,bogătaşii”, care  erau duşi la Bărăgan, cu cei care trebuiau arestaţi, cu cei care se treceau sau nu se treceau la ceape, cu cei care trebuiau daţi afară din şcoli, fiindcă nu au dosar ,,sănătos”, cât şi de multe alte liste.

La şcoală, în clasele primare, am avut prilejul să cunosc grozăvia listelor. Doamna învăţătoare era şi directoarea şcolii. Trebuia să plece adesea la Malovăţ, la şcoala generală, la secţia de învăţământ de la Severin, cu tot felul de probleme, de situaţii, la şedinţe etc. Îi ţinea locul domnul învăţător. Şcoala avea patru încăperi. Două, mai mari, ţineau loc de săli de clasă, una era amenajată drept cancelarie, iar alta era hol. Într-o sală erau clasele a I-a şi a III-a, iar în alta clasele a II-a şi a IV-a. Fiecare învăţător avea două clase în primire, sau, mai bine-zis, o astfel de sală de clasă şi elevii din ea. Când pleca doamna, domnul învăţător îşi vedea de clasele sale. La clasele noastre punea supraveghetor pe eleva Olimpia, fiica preşedintelui comunei. Ea era elevă în clasa mai mare, respectiv a III-a sau a IV-a, era mai voinică, mai autoritară, cu o poziţie socială prvilegiată. Nu putea fi altcineva mai potrivit pentru această treabă. Olimpia îşi lua ,,funcţia” în primire şi devenea de nerecunoscut. Se plimba prin clasă şi ne supraveghea cu o grijă, care ne făcea să intrăm într-o stare de încordare greu de înţeles astăzi. În mână ţinea o foaie de hârtie şi un creion. Grija ei majoră era aceea de a nota cât mai multe nume pe listă. Nu mai învăţam. Căpătam cei mai mulţi aspectul statuilor din parc. Pentru cea mai mică mişcare, uneori chiar şi pentru că ne vedea clipind, eram trecuţi pe listă. Cei care aveau ,,curajul” să repete abaterea, primeau pentru fiecare ,,infracţiune” câte o cruce în dreptul numelui său.

Dacă aveam norocul să se reîntoarcă doamna învăţătoare până la sfârşitul orelor, era foarte bine. Doamna lovea ,,infractorii” însemnaţi pe listă cu palmele. Avea obiceiul să dea cu toată palma peste obraz. În felul acesta, suprafaţa lovită era mare şi greutatea palmei se dispersa peste tot obrazul. Suferinţa era mai mult o usturime puternică, menită să dispară peste o oră sau două. Ne obişnuisem cu astfel de cazne. Cel mai grav era când venea domnul învăţător. Pe cei care erau notaţi o singură dată, fără cruce, îi lovea cu două degete, arătătorul şi mijlocarul, peste falcă. Îi pocnea cu dreapta şi-i sprijinea cu stânga. Asta o făcea fulgerător. Durerea era profundă, o durere de oase, care persista până seara sau chiar şi a doua zi. Cei care aveau însă mai multe cruci în dreptul numelui de pe lista Olimpiei îşi doreau moartea. Ei aveau parte de ceea ce se numea ,,menghină”. Domnul învăţător se aşeza în faţa ,,condamnatului”. Încet-încet, privindu-l în ochi, îşi îndoia degetele mari de la mâini şi  părţile exterioare ale nodurilor degetelor i le aşeza tacticos în şanţurile de  sub lobul urechilor. Strângea atât cât ştia dânsul că este necesar, apoi începea mişcarea pe verticală. Îl ridica pe nenorocit uşor, precum un cric ridică o maşină la un autoservice, până deasupra capului. Durerea era atât de puternică, încât surghiunitul nu mai avea putere să ţipe. Căsca doar din gură precum peştele când se zbate pe uscat. Când domnul învăţător îl ridica suficient de sus, avea două variante: fie să-l facă scăpat şi atunci trupul firav cădea ca o fleaşcă, fie să-l coboare uşor-uşor, până atingea cu picioarele de pământ. După o astfel de experienţă socoteai că mai fericit eşti dacă se deschide pământul sub tine şi te înghite!

Terorizat fiind de lista Olimpiei, îmi amintesc că pentru prima dată am hotărât în sinea mea să nu mai mă fac preot. Mi-am zis că o să mă fac luntre şi punte să ajung preşedinte de comună, adică primar, pentru a avea posibilitatea să o refuz şi eu pe Olimpia, când ar fi venit la primărie să ceară vreun act, vreo adeverinţă!

Au trecut anii, am absolvit mai multe şcoli, bătut n-am mai fost niciodată. Luasem destulă bătaie în şcoala primară, cât să-mi ajungă tot restul vieţii. Am ajuns eu însumi la catedră. Nu am atins nici un elev, nici măcar cu o floare, dar au fost situaţii, când derbedei notorii îmi tulburau orele, cu o plăcere diabolică de a face rău, de a bulversa  ordinea şi disciplina; când  veneau profesoare în cancelarie plângând, fiindcă obrăznicia unor elevi depăşise orice limită, îmi ziceam în sinea mea: ,,- Unde sunteţi, Domnul Învăţător  de altădată, să-i aplicaţi derbedeului numai o dată menghina! Cu siguranţă că s-ar face băiat de treabă şi poate chiar ar începe să semene a elev!” Păi, nu?

*

Unde sunt… Din poeziile lui Nichifor Crainic am selectat-o pe aceasta:


,,Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-alearga norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legăna-n tărie,
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea!”

*

Lucrări în comună. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Zilele trecute am făcut un drum de la Malovăţ la Negreşti. Cum bine se ştie, drumul de aproximativ şase kilometri străbate pădurea ce desparte cele două sate. Ani de-a rândul drumul acesta era când o potecă de picior, când un şanţ adânc, peste care treceau cu greu tractoarele care cărau lemne. Apele de la potoape şi de la topirea zăpezilor rupeau cu lăcomie din drum, mai cu seamă pe coaste, făcându-l impracticabil. Zilele trecute, drumul dintre Malovăţ şi Negreşti a devenit o şosea asfaltată. Incredibil, dar adevărat! Domnul primar George Bazavan s-a făcut luntre şi punte şi a obţinut fondurile europene de care a fost nevoie, adică mai bine de 950.000 euro şi a realizat această lucrare magistrală pentru comuna noastră. Este un peisaj superb prin pădure, locuri virgine, care merită văzute. La Fântâna lui Vlad, în miezul pădurii, primarul a amenajat, sub nişte stejari seculari mese suficiente pentru organizarea unei nunţi. Acolo a construit o cameră, în care păstrează frigider, aragaz, grătar, generator electric şi tot ce mai e nevoie. Mai multe proiectoare sunt fixate în crengile copacilor şi pot să ilumineze locul ca ziua. Proiectul acestui drum urmărea realizarea unui traseu turistic, care să facă legătura între Malovăţ şi Prunişori, mai bine-zis, între şoseaua judeţeană Severin- Tg. Jiu şi cea naţională Timişoara-Bucureşti.  Din păcate, el a fost realizat doar pe jumătate. Primăria de la Husnicioara trebuia să facă celălalt segment, între Prunişori şi Negreşti. Dacă Malovăţul a făcut inaugurarea lucrării, Husnicioara nici n-a început lucrul şi nici n-are de gând s-o facă. Într-adevăr, omul sfinţeşte locul!

*

Ajutoare. Domnii Ciolan Tudor din Piatra Albă(Cerneţi), Ghilerdea Adelin din Laz, Bancă Paul-Gabi şi Pătrăşcuţă Liviu, amândoi din Tr. Severin, au donat câte 100 lei parohiei noastre. Dumnezeu să le ajute!

*

 Publicaţii:  În această perioadă, parohia noastră a publicat Colinde din Transilvania, vol. IV(236 pag.). Încheiem astfel o lucrare de certă valoare culturală şi spirituală, publicând aceste nestemate ale sufletului românesc adunate de-a lungul anilor de către neobositul folclorist clujean Pavel Rătundeanu-Ferghete.

*

Preotul Dvs.  a mai publicat următoarele articole:   Tupeu ucrainean, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XIX, 2011, 16 sept., p. 3; Ceasul, în ,,Epoca”, Bucureşti, 2011, nr. 8, 16 sept., ediţie on-line (http://revista-epoca.com); Taina Sfintei Cununii reflectată în proverbele româneşti, în ,,Ecoul”, Bucureşti, 2011, nr. 8, 19 sept., ediţie on-line(http://revista-ecoul.com); Sodoma de azi, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. IX(2011), nr. 5533(21 sept.), p.3; Sfintele Taine reflectate în proverbele româneşti(II), în ,,Răstimp”, Tr. Severin, an. XIV(2011), n. 3(57), pp. 8-13.

*

Repartiţii în învăţământ.  În iunie, la sfârşitul anului şcolar, preotul Dvs. a fost dat afară din învăţământ. Jumătatea de catedră de la Malovăţ a fost unită cu jumătatea de catedră de la Şişeşti şi catedra a fost dată unei fătuţe de la Cujmir. Înţelegând că lucrătura fraţilor e prea cusută cu aţă albă, având în vedere şi îndemnul prietenului Anton Pann, care mi-a zis: ,,Când vezi bine că ai parte,/Nu sta ca prostul de-o parte!”, am pus mâna pe condei şi am făcut ministrului scrisoare. La cele cinci pagini ale memoriului, am adăugat copii după actele de care dispuneam şi lista cărţilor, articolelor, studiilor, participărilor la congrese, simpozioane şi sesiuni. S-au făcut 70 pagini ministeriale tipărite. Am adăugat şi două cărţi şi plicul s-a făcut de 2 kilograme. În finalul memoriului, îl rugam pe ministru să decidă unde este locul meu mai potrivit: la catedră sau la capre? A urmat o tăcere de mormânt. În ajunul începerii anului şcolar, înainte de închiderea programului de lucru, inspectoratul de la Mehedinţi mi-a dat telefon şi m-a chemat să semnez actele şi să iau catedra în primire. Dăduse Sfântul Petru telefon şi minunea se produsese. Deodată fătuca de la Cujmir a înţeles că nu poate face naveta de cel puţin patru ori pe săptămână între Cujmir şi Malovăţ-Şişeşti, cale de cca. 150 km dus-întors. A descoperit, de asemenea, că la Cujmir era catedra liberă. Titulara de acolo era plecată de mai mulţi ani la adunat de corcoduşe în Grecia, iar orele i le făceau colegii care n-aveau altceva de făcut. A mai descoperit fătuca noastră că are mama bolnavă şi că trebuie să aibă grijă de ea. Pentru aceasta a făcut cerere de renunţare la postul de la Malovăţ-Şişeşti şi cerere de ocupare a postului de la Cujmir. Domnul inspectorat le-a semnat cu mâinile amândouă, bucuros că se încheie tărăboiul. Catedra Malovăţ-Şişeşti s-a făcut ţăndări. Jumătate a fost dată preotului Dvs., iar cealaltă jumătate preotului de la Şişeşti, profesor şi el de gradul II, cu zeci de ani în învăţământ, adică aşa cum a fost anul trecut!

 Şi uite aşa se poate face furtună într-o ceaşcă de cafea şi ,,o leacă di riformă în învăţământ!”

*

Examene. Cântăreţul parohiei noastre a reuşit pe locul al VI-lea la masterat la Facultatea de Teologie a Universităţii ,,Andrei Şaguna”  din Sibiu. Mulţumim lui Dumnezeu pentru această mângâiere!

*

Botezuri, nunţi, înmormântări. În ziua de 26 Sept. am oficiat Taina Sf. Botez pentru  fiul Domnului Tătucu Marius din Malovăţ. Să crească mare, sănătos şi fericit! În ziua de 25 sept. am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Gheaţă Aurel şi Domnişoara Ghilerdea Raluca-Elena din Tr. Severin. Dumnezeu să le ajute! Pe 25 sept. am oficiat slujba înmormântării pentru Surugiu Mihai(87 ani) din Malovăţ. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În cursul lunii Octombrie vom avea următorul program de slujbe: 1 Oct. (Malovăţ-Bârda); 2 Oct. (Malovăţ); 8 Oct. (Malovăţ – Bârda); 9 Oct. (Bârda); 14 Oct. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 15 Oct.(Malovăţ-Bârda); 16 Oct.(Malovăţ); 22 Oct. (Malovăţ – Bârda); 23 Oct. (Bârda); 26 Oct.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 29  Oct. (Malovăţ – Bârda); 30 Oct. (Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: