„Scrisoare pastorală“ nr. 212

              Dragii mei enoriaşi!              Sinuciderile(I). Satul Bârda şi cele din jur au fost zguduite zilele acestea de sinuciderea lui Ion Motreanu. În cei peste 35 de ani de preoţie am mai avut două cazuri de acest fel: Ungureanu Simion din Malovăţ şi Stănciulescu Mihai din Bârda. Toţi trei au sfârşit prin spânzurare. Am vorbit de fiecare dată şi de câte ori am avut prilejul de grozăvia acestui păcat al sinuciderii. Constatăm, însă, că în ultimele decenii sunt tot mai multe astfel de cazuri în ţară. Tineri dar şi vârstnici consideră că singura soluţie pentru a-şi rezolva problemele este sinuciderea. O eroare mai mare decât aceasta nici că se poate!

Aşadar, vom continua, cât ne vor ţine puterile, să încercăm să convingem pe oricine vrea să ne asculte, că viaţa este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu şi că avem datoria sfântă să luptăm până la ultima picătură de vlagă pentru păstrarea acestui odor în fiinţa noastră. Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, deoarece ele nu sunt conştiente de misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Jud., IX, 54 – 57; I Reg., XXXI, 4- 6; Mat., XXVII, 5 şi Fapt., I, 18), precum a lui Abimeleac, Saul sau Iuda. Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său, care este biserica Duhului Sfânt (I Cor., VI,19; Rom., XIV, 8-12) şi, deci, nu mai are iertare nici în lumea aceasta şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai putea face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngropa în cimitir cu cei credincioşi.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Dacă în privinţa incinerării, Biserica nu are un canon expres, care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte.  Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.  În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: ,,Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri(Glava 40).” Tot în această pravilă se spune:    ,,Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul”(Glava 143).

Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească, conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării)(Continuare în numărul viitor).

*

              Cruce profanată(II)(Continuare din numărul trecut). Vom continua şi-n numărul de faţă relatările Prea Sfinţitului Episcop Ioan al Harghitei şi Covasnei privind realităţile cu care se confruntă în eparhia sa: ,,Am restaurat, apoi, biserica de la Doboşeni, cu o istorie foarte interesantă şi dureroasă. Din ea rămăseseră numai zidurile, care adăposteau rugi de mure. Iar în altar crescuse un frasin. Şi, la apusul soarelui, am pus să se taie frasinul din altar. Copacul cădea într-o parte, soarele cădea după munţi. Am sărutat acel frasin pentru că, timp de 60 de ani, el a slujit în acea biserică. Preotul acelei biserici a fost frasinul. Oamenii alungaseră preotul român şi atunci Dumnezeu îmbrăcase în veşmânt verde, în veşmântul vieţii, un frasin, care slujea acolo o sfântă liturghie împreună cu păsările care îşi făceau şi ele cuib în ramurile lui. Iată cum Dumnezeu a purtat de grijă şi acelei biserici şi neamului nostru românesc. Am refăcut acoperişul bisericii şi într-o zi a trecut pe lângă mine un cetăţean, care vorbea destul de precar româneşte: „Părinte, ştiţi care este istoria acestei biserici?” Eu am crezut că este maghiar şi am zis: „Dumnezeu să ne păzească ţara şi lumea aceasta de războaie!” El era însă român asimilat. Mi-a spus: „După 30 august ‘40, la câteva zile, un colonel de armată maghiar a venit cu trupele în sat şi a convocat toţi bărbaţii români la primărie cu unelte de lucru… Ei au crezut că îi duce să repare drumuri, să repare poduri. Şi după ce s-au adunat toţi, le-a dat următorul ordin: „Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi.” Nu şi-ar fi putut nimeni închipui aşa ceva. Toată lumea a amuţit. Atunci soldaţii au tras focuri de armă în aer şi au ameninţat că îi împuşcă. Şi, cu mare durere în suflet, sub foc de armă, s-au dus să-şi dărâme biserica. Foarte încet. La urmă, trupele maghiare au plecat, pereţii bisericii au rămas, dar au fost demolate turlele, acoperişul. Acolo m-a aşteptat tot Dumnezeu cu mure dulci şi am lucrat cu studenţii şi am restaurat biserica. Astăzi preotul de la Baraolt îi vizitează şi pe românii din Doboşeni, care au revenit la Biserica Ortodoxă(…). În perioada horthystă au fost demolate în jur de 20 de biserici, unele au fost chiar dinamitate şi n-am găsit decât temelia. Aşa s-a întâmplat la Tulgheş şi la Căpeni, unde am pus, pe locul fostelor biserici, câte o cruce şi o inscripţie comemorativă. La Bixad au fost peste 400 de familii de români, erau două biserici româneşti în localitatea aceasta şi, chiar în ‘89, câţiva credincioşi au dormit în biserică, pentru că maghiarii voiau să-i dea foc. În anii ‘90 au avut loc manifestări violente antiromâneşti… Ne îndreptăm spre Micfalău. Într-un recensământ făcut de maghiari în 1902, în localitatea aceasta trăiau 1818 români. Azi sunt mai puţin de 150 de suflete. Într-o zi, la slujbă, i-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu voi de aţi rămas doar 150 ?” Restul fuseseră trecuţi cu forţa la altă confesiune, la limba maghiară, şi mi-au spus: „Părinte, noi suntem fiii vitregi ai acestei ţări!” Sunt nişte oameni necăjiţi, care trăiesc o viaţă tristă. Ceea ce este important, chiar dacă mulţi dintre ei şi-au pierdut graiul şi limba românească, totuşi ei cu Dumnezeu doresc să vorbească în limba română, să se roage româneşte, aşa cum s-au rugat moşii şi strămoşii lor. Ei îşi doresc preot român şi slujbă românească” (Continuare în numărul viitor).

*

              IV. Taina Sf. Cununii reflectată în proverbele româneşti(II)(Continuare din numărul trecut). V.  Primitorii  sunt doi tineri, bărbat şi femeie, care se hotărăsc de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni să-şi trăiască tot restul vieţii împreună, pentru a se iubi, a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc. Alegerea viitorului soţ sau a viitoarei soţii este un examen deosebit de greu pentru oricine, seriozitatea actului căsătoriei în sine fiind deosebit de important: ,,A-şi căuta cal de mire”(IV, 450);  ,,A-şi lua păcatul în casă”(VII, 75); ,,Când se-nsoară/Nu-i de moară”(IV, 395). Bărbatul este superior femeii, în sensul că el este cel care alege cel dintâi, cel care propune femeii/fetei căsătoria, îi ,,cere mâna”, o cere în căsătorie. Fiecare îşi are criteriile lui după care se conduce când îşi alege soţul sau soţia: ,,Însoară când vrei, mărită când poţi”(IV, 395). Totuşi, la nuntă ,,Mai mulţi se uită la mireasă decât la ginere”(IV, 452). Uneori intervin şi părinţii, care au un cuvânt greu de spus, având în vedere experienţa lor de viaţă şi autoritatea ce-o au asupra tinerilor: ,,La căsătorie părinţii să aleagă norocirea tinerilor ca nişte pătimaşi, că tinerii nu o pot cunoaşte în furia tinereţelor, socotind că orice zboară se mănâncă, de-aceea pururi se înşeală”(VIII, 268). Perioada premergătoare căsătoriei este o perioadă de euforie: ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399). Tânărul trebuie să aibă în vedere natura omenească, cu calităţile şi defectele ei, ci nu neapărat femeia ideală:  ,,Cine caută nevastă fără cusur, nensurat rămâne”(IV, 510); ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399); Nimeni nu poate să ştie evoluţia ulterioară a tinerei familii şi tocmai de aceea asemănările cu loteria, apelul la ideea de noroc sunt  frecvente în proverbe: ,,La căsătorie, ca la loterie: o mie pierd şi unul abia nimereşte”(VIII, 268). Creatorul popular nu exclude nici o ,,perioadă de probă înainte de nuntă, pentru ca tinerii să-şi dea mai bine seama dacă se potrivesc şi au şanse de a încheia o căsnicie solidă: ,,La căsătorie, ca mai bine să placă, ar trebui să urmeze ca la închiriere, pe câtă vreme să vor putea tocmi”(VIII, 268). Important ar fi ca cei doi să se potrivească, atât în ce priveşte calităţile, cât şi defectele: ,,La muiere rea, bărbat  şi mai rău, cu mult mai bine i se cuvine; c-acela numai îi dă de cap”(VIII, 351). În astfel de situaţii, sunt potrivite proverbele: ,,N-a rupt dracul degeaba opincile până i-a adunat”(VI, 600); ,,Parcă i-a înjugat dracu”(VI, 629); ,,Şi-a găsit mireasă, ca preoteasa glasul al şaptelea”(X, 265). Modernismul se resimte şi în limbajul folosit de cei doi tineri: ,,Mai înainte din vechime, cu ,,nene” şi cu ,,leliţă”, cu ,,mamă” şi cu ,,tată” ne căsătoream îndată, iar acum cu ,,domnule” şi ,,domnişorul meu”, cu ,,doamna mea” şi ,,domnişoara mea”   ne uităm unul la altul şi mâna nimănuia nu o mai dăm”(VIII, 268). Pentru oricine este posibilă alegerea soţului sau soţiei, chiar dacă acest lucru i se pare deosebit de greu sau imposibil: ,,Nu-i departe casa cu mireasa”(IV, 451). Alegerea trebuie făcută însă cu multă grijă, având în vedere seriozitatea căsătoriei ca act religios şi social: ,,Pânză şi nevastă noaptea să nu-ţi alegi”(IV, 505, 616); ,,Pleacă şi te-nsoară/Pe rând, ca la moară”(IV, 392).  Dintre acestea menţionăm:

– bogăţia: ,,Cai şi boi când vrei să alegi la soi bun atunci alergi, iar nevastă când îţi alegi la sume de bani alergi. Vai de alegerea şi alergătura ce faci”(VIII, 400); ,,Când vrei să te măriţi, caută la om, nu la neam şi avere, că din prost se face de neam şi din sărac bogat, iar din neom om cu mare nevoinţă”(VIII, 380); ,,Ia-ţi nevastă săracă, ca să-ţi zică: fă ce ştii tu”(IV, 500); ,,Pe cea săracă o depărtăm, cât de cinstită fie, iar pe cea bogată o rugăm, cât de împotrivită fie, că bărbaţii se cunună nu cu a lor neveste, ci cu ale lor mari zestre, căindu-se mai în urmă, când le dă cu piciorul. Vezi să nu o paţi”(VIII, 268-269);

 – frumuseţea: ,,Cine caută nevastă frumoasă, bogată şi de neam mare stăpân îşi ia în capul lui, iar nu nevastă de viaţă”(VIII, 400); ,,Cu cât muierea mai frumoasă, cu atât mai păcătoasă”(VIII, 353); ,,Frumoasă de vei lua, de obşte o vei avea; urâtă de vei lua, moartea-n casă-ţi vei avea. Alege din două una, ca să nu rămâi singur”(VIII, 353); ,,Nu la faţă, ci la minte să te uiţi mai bine, când nevastă îţi alegi”(VIII, 400); ,,Mirele nu se plânge când mireasa e prea frumoasă”(IV, 449); ,,Pentru gustul tău să-ţi alegi pe cea mai frumoasă, fie şi nebună, dar pentru căsătorie să-ţi alegi pe cea mai înţeleaptă”(VIII, 268); ,,Se duc goştii şi rămâne mireasa”(IV, 451); ,,Se duce nunta, rămâne gavia”(X, 270);

– starea socială: ,,Cu mai mari decât tine când te vei căsători, în loc de rude, stăpâni vei dobândi. Vezi să nu o paţi”(VIII, 267);

– diferite interese: ,,Toţi pentru neveste la interes au alergat, de-aceea bun cu rău s-a amestecat”(VIII, 400).

*

              Din sfaturile Părintelui Porfirie: ,,S nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău. Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reactionează. Când îi iubim, sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi, pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu. Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi. Să te rogi fără nelinişte, în pace, cu încredere în grija şi iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi(…). Să-L rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Sa.”

*

              Zâmbete cu Tudor Muşatescu.    Din zicerile lui Tudor Muşatescu selectăm câteva: ,,Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte, ca să facă economie de câine; Unii trăiesc gratis, alţii degeaba; Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală; De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?;  Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact; În fiecare zi de primavară, când vin rândunelele, pesimistul fredonează ,,Vezi, rândunelele se duc”; O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui; Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut; E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva; Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare; Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor”; Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când”(Va continua).

*

              Furnicuţele pământului(II). Doamna Prof. Mariana Anghelescu din Tr. Severin, citind numărul trecut din ,,Scrisoare pastorală” pe internet, nu s-a putut abţine şi ne-a comunicat din amintirile sale pe această temă. Le redăm, fiindcă ele contribuie la completarea tabloului elevului şi şcolii româneşti din secolul trecut: ,,Elevă fiind, îmi amintesc că mergeam la cules de struguri la ferma de la  Ergheviţa sau la Dealul Viilor. Odată, prin clasa a VII-a, nu am putut să-mi fac norma la sortat sau cules, nu mai ştiu precis, dar ştiu că profesorul de sport, – Dumnezeu să-l odihnească! – m-a lăsat să vin acasă de la Ergheviţa, pe jos, drept pedeapsă. Dimineaţa nu plecam cu bani la noi decât cu un pacheţel. Şcoala „ne ducea” cu autobuzul, iar părinţii noştri nu ne dădeau bani la noi. Ne dădeau un pacheţel şi atât. Altă dată, eram în liceu şi ne-a dus la cules de struguri în Dealul Viilor. O profesoară de franceză, tovarăşa (acesta era apelativul) Cristea, era aproape de pensie, a îndrăznit să ia câţiva struguri într-o plăsuţă. Era văduvă şi avea o fată puţin mai mare ca noi cu un an, doi. La ieşirea din plantaţie ne controlau pe toţi elevii şi pe profesorii însoţitori. Bineînţeles, că s-a făcut atât tam-tam şi a fost ameninţată cu puşcăria şi cu pierderea locului de muncă, iar plasa cu 5-6 struguri, dacă  erau în ea, a fost golită acolo jos în faţa noastră. Nu am să uit niciodată lacrimile şi indignarea acelei femei, care era un profesor de excepţie. A venit vremea când am fost cu elevii la munci agricole. Într-o vară am fost la Ostrov, unde plantam stoloni de căpşuni, care erau aduşi de la Magheru, pregătiţi tot de elevii noştri de acolo. În fiecare seară, la ora 19, aveam grijă să controlăm starea de sănătate a elevilor, ca nu cumva peste noapte să fie nevoie de vreo salvare, că nu aveam nici telefon în insulă şi nici mijloc de transport la Severin până la sfârşitul „practicii”.

Într-o toamnă am fost la Bârda, la cules de fructe. A fost cu mine atunci şi dna. prof. Şulţ Hermina(fiica lui Dănică Nicolcioniu din Colibaşi – n.n. S.A.), pe care cred că o cunoaşteţi foarte bine. Atunci eu cu fetele dormeam la sediul fermei şi băieţii singuri într-o cocină de porci – unde nu mai erau porci şi unde se amenajaseră nişte paturi. La Bârda aveam telefon. Într-o noapte am avut nevoie de salvare şi a venit de la Severin. Nici doctorului nu i-a venit să creadă, că noi stăm cu copiii în asemenea condiţii. Ne adusesem cazarmament de acasă, o lampă de carte era veioza, aveam un „bucătar” şi o femeie de serviciu (care ştergea praful în „birău la şăfu”), iar eu cu doamna Hermina  făceam de toate. Dar, una peste alta(amănunte sunt multe de spus), banii reprezentând contravaloarea muncii elevilor, erau folosiţi la cumpărarea materialelor didactice, la excursii în vacanţa de primăvară ş.a.m.d. Ar mai fi multe de scris dar mă tem că nu veţi avea timpul necesar pentru a citi asta.”

*

              Ceasul.  Deşi pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la ţară fiind, până târziu nu am ştiut ce minunăţie este aceea: ceasul. Bunicii şi părinţii mei aveau alte mijloace şi metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei şi al nopţii. Se vorbea de ,,revărsatul zorilor”, de ,,răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de ,,un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea ,,la prânzişor”, când trebuia dat ,,furuştiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era ,,la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul şi să pui masa la oameni. Soarele ajungea ,,la amiază”, ,,la chindie”, ,,la asfinţit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streaşinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă.  

Noaptea avea şi ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghiţa, muichiţa, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înşelau niciodată. Încerca să mă înveţe şi pe mine, dar nu a reuşit. Am reţinut, totuşi, că la un anumit timp din noapte ies ,,toiegele”, ,,carul mare”, ,,carul mic”, ,,cloţa cu puii”, ,,luceafărul de dimineaţă”. La un moment precis din noapte cântau cocoşii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor şi făcăturilor să fugă în locuri pustii şi să lase calea curată creştinilor, ca să plece ,,la oraş”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile. Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui şi  muichiţa le ştia mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reuşit să mă lămurească bine care este ,,carul mare”, care-i sunt roţile, proţapul şi celelalte măruntaie,  am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat şi a început să-mi povestească: ,,- Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război şi rămăsese cu patru copii mici. Ea era şi mamă şi tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc şi se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau şi se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate şi n-au putut fugi. Femeia  a început să strige tare la boi şi să-i îndemne. Degeaba. Atunci şi-a ridicat ochii către cer şi a început să strige cât o ţineau plămânii: ,, – Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poţi ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziţi, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalţe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela şi s-au oprit înmărmuriţi, neştiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul şi boii. Şi aşa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea.

              Primul  ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoţim pe bunică-meu Ghigă, taicuţu, la băi la Bala. Avea reumatism şi nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă şi altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuţă rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era  un băţ fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra băţului se rotea pe semicercul de scândură şi indica orele. Cât de exact, nu ştiu!

În mahalaua Lucheştilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țuşu. Dimineaţa plecau copiii la şcoală la Malovăţ şi strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generaţia lui Gore, Valerica, Nică  şi Tuţa lui Pătru lui Buică!

Primul ceas de masă l-au luat părinţii când am ajuns la şcoală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reuşit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la Bucureşti, la facultate. A venit un ţigănuş la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem aşa ceva. Toţi ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureştean, a trecut la târguială. I-a dat ţigănuşului ceasul lui ,,Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) şi 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalţi îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau! Mde!

*

              Ajutoare: În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Constantin Grădinaru din Harlen(Olanda) a donat 290 lei; Doamna Dr. Monica Petruţiu din Orăştie(HD) a donat 150 lei; Doamna Secu Cornelia din Tr. Severin, fiica Doamnei Baltac Guţa din Malovăţ, Domnul Popescu Constantin-Iulian din Gheme(Italia), fiul Domnului Popescu V. Ion din Malovăţ şi Domnul Dragomir Ion din Tr. Severin, fiu al satului Bârda, au donat câte 100 lei;  Domnul  Sabo Florin din Amsterdam(Olanda) a donat 96 lei; Domnul Bărbulescu Cristian-Valentin, Domnul Dobrescu Doru şi Domnul Bârţă Irenu, toţi  din Tr. Severin, a donat câte 50 lei; Domnul Fugaşin Aurel din Bârda a achitat pentru contribuţia de cult 100 lei.  Le mulţumim. Dumnezeu să le ajute!

*

                   Colectă catedrală: Pentru Catedrala Mântuirii Neamului au continuat donaţiile. Remarcăm pe Domnul Gârbovan Ion din Bârda cu 100 lei, Domnul Ivaşcu Vasile şi Doamna Rolea Maria, amândoi din Bârda şi Domnul Iordache Mihai din Malovăţ cu câte 50 lei. Dumnezeu să-i răsplătească!

Precizăm că până în prezent s-au adunat pentru catedrală 690 lei. Am completat 64 chitanţe şi mai avem 36 chitanţe disponibile. La terminarea chitanţierelor încheiem şi colecta. Cine mai are de gând să contribuie, îl rugăm să se grăbească. Vă mulţumim.

*

              Publicaţii: În această perioadă,preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: „Premiu de bătrâneţe“, în ,,Epoca”, 2011, nr. 7(iul.), ediţie on-line( http://revista-epoca.com) şi în ,,Datina”, an. XIX(2011), nr. 5504(10 aug.), p. 3;;  „In memoriam: Gheorghe Sfetcu“ , în ,,Epoca”, 2011, nr. 7(iul.), ediţie on-line( http://revista-epoca.com); „Comedie naţională, în ,,Epoca”, 2011, nr. 7(iul.), ediţie on-line( http://revista-epoca.com); Răsplata olimpicului, în ,,Epoca”, 2011, nr. 7(iul.), ediţie on-line( http://revista-epoca.com); „Sfânta spovedanie reflectată în proverbele româneşti“, în ,,Ecoul”, Bucureşti, 2011, nr. 7(iul.), nr. 8(aug.), ediţie on-line (http://revista-ecoul.com); Oferta de carte-15, în ,,Ecoul”, Bucureşti, 2011, 8(aug.), ediţie on-line(http://revista-ecoul.com); Enigma scrisorii, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.  XIX(2011), nr. 5506(13-14 aug.), p. 3; Deschiderea cărţii, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XIX(2011), nr. 5507(16 aug.), p. 3; Evenimentele premergătoare şi înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, reflectate în Revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, în ,,Studii şi Cercetări de Dacoromânistică. Revistă anuală a Academiei Daco-Române”, Bucureşti, An. I(2011), nr. 1, p. 318 şi urm.;

*

              Doamna Conf. Dr. Ana Sofroni din Republica Moldova, detaşată în Italia, cititoare a publicaţiilor parohiei noastre, ne-a făcut o mare surpriză. A dedicat o mică poezie acestor publicaţii(cărţi şi ,,Scrisoare pastorală”). Este cea mai mare răsplată. Îi mulţumim. Iată poezia Domniei-Sale, Marele dar:

,,Ajunsesem să duc lipsă

De merinde sufleteşti

Şi-am văzut o mână-ntinsă

Cu desagi împărăteşti.

 

Era tocmai ce dorisem –,

Cărţi create cu mult har;

Să le am, mă deprinsesem,

Le consider mare dar.

 

Nu oricine reuşeşte –

Doar părinţi duhovniceşti,

Să explice creştineşte

Legile Dumnezeieşti:

Ce e patima, virtutea,

Dragostea întru Hristos,

Cum să aperi tu dreptatea

Ca pe-un lucru preţios?

 

Le citesc cu multă râvnă

Şi-mi dau seama, cât de mult

Am îngăduit să-mi vină

Gând din cale abătut.

 

Slavă Ţie, Doamne, slavă,

Că-n momentul potrivit

Mă susţii – a câta oară,

Aducându-mi de citit!”

                    *

                  Botezuri. Cununii. Înmormântări: La 21 aug. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Mladin Eduard – Daniel, fiul Domnului Mladin Paul din Malovăţ. Să trăiască şi Dumnezeu să-l ocrotească! La 21 august am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul Bazavan Ionuţ din Malovăţ şi Domnişoara Titirigă Ramona-Tudoriţa din Tr. Severin. Căsătorie fericită să le dea Dumnezeu! La 16 august am oficiat slujba înmormântării pentru  Botoşan Ion(63 ani),  la 21 august pentru Trocan Elena(87 ani), la 25 august am participat la înmormântarea lui Motreanu Ion(43 ani), toţi din Bârda. Dumnezeu să-i ierte!

*

             Program. În luna septembrie, vom avea următorul program de slujbe: 3 Sept. (Malovăţ- Bârda); 4 Sept. (Malovăţ); 8 Sept.(slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 10 Sept. (Malovăţ – Bârda); 11 Sept. (Bârda); 14 Sept. (Malovăţ); 17 Sept.(Malovăţ-Bârda); 18 Sept.(Malovăţ); 24 Sept.(Bârda-Malovăţ); 25 Sept.(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

*

              Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: