„Scrisoare pastorală“ nr. 209

Dragii mei enoriaşi!Comedie naţională.  Am asistat săptămânile acestea, uimiţi, la o adevărată comedie naţională. Pe toate posturile de televiziune şi de radio oameni de toate vârstele se văicăreau, că autorităţile nu le-a mai permis absolvenţilor de anul acesta să copieze la bacalaureat. În primul rând vociferau cei în cauză, absolvenţii. Fuseseră instalate camere de luat vederi în sălile de examen şi nu mai putuse nimeni ,,să mişte”. Unii se pregătiseră cu fiţuici, alţii cu telefoane, alţii cu cipuri instalate în trompa urechii. Pentru astfel de ,,cuceriri” ale tehnicii plătiseră bani grei. Dintr-o dată, iată că ministrul învăţământului dăduse dispoziţie să nu mai permită nimănui ,,să opereze”, ,,să se inspire”. Se văicăreau părinţii şi bunicii, pentru că odraslele căzuseră la examen şi nu mai puteau să meargă la facultate şi nu mai puteau să ajungă….

Comicul situaţiei consta în faptul că oamenii aceia, indiferent de vârstă, nu voiau să recunoască adevărul: măsurile luate nu erau altceva decât o încercare de întoarcere la normalitate. Nu a existat lege în cultura românească sau în cea străină, care să permită cuiva să ia un examen prin furt. Căci, de fapt, copiatul nu este altceva decât furt, hoţie. Dumnezeu spune clar în Decalog: ,,Să nu furi!” Nu mai aduce nici un fel de comentarii, completări sau amendamente. E clar: să nu furi!

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Deplâng pe elevii buni, care au avut ghinion să nu treacă acest examen hotărâtor pentru viitorul lor. Se poate întâmpla oricui să aibă un lapsus, un blocaj din cauza stresului, emoţiilor, oboselii. Numai cine nu a dat examene nu ştie prin ce tensiuni psihice se trece în perioadele de examene importante. Nu este sfârşitul lumii! Munca cinstită şi constantă, efortul temeinic nu se poate să nu dea roade. Mai sunt sesiuni şi timpul pierdut acum se poate recupera. Pentru omul harnic nu-i dezastru, ci doar un simplu ghinion, o simplă poticnire.

Dezastrul poate fi pentru cei care au tras mâţa de coadă în tot timpul şcolii, mergând pe ideea că vor copia la teze, la extemporale, la examene, la orice teste şi astfel vor absolvi gimnaziul, liceul, facultatea, masteratul, doctoratul chiar! Vor copia, vor mitui, vor cumpăra, vor face orice, dar nu vor învăţa. Vor veni apoi în funcţii înalte, conform relaţiilor, pilelor şi banilor de care vor dispune şi vor ferici poporul, ,,cu capul lor de oaie creaţă”, cum ar fi spus Mihai Eminescu. Am lucrat în învăţământ douăzeci şi unu de ani până acum, cu elevi de la clasa I-a până la a XII-a şi cu studenţi de la anul I la anul IV. Am cunoscut tot felul de copii şi tineri. Mă plec până la pământ în semn de respect în faţa celor care au înţeles, că prin muncă vor reuşi în viaţă, dar dispreţuiesc şmecherii, farseorii, piloşii, şpăgarii şi… măgarii. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt copii de bani gata. Nouă ani am predat la diferite licee din Severin. Nu m-am dus niciodată cu maşina în parcările liceelor respective. Mi-ar fi fost ruşine să-şi parcheze alături de mine un elev maşina sa mai scumpă de zeci de ori faţă de a mea. Cei mai mulţi dintre cei care au picat acum la bacalaureat sunt dintre cei care erau culeşi de poliţie de prin baruri în timpul orelor de curs, cei cu sute de absenţe motivate cu adeverinţe medicale cumpărate, cei care distrugeau în mod barbar mobilierul şcolii, cei care făceau gălăgie în orice împrejurare, cei care etalau în orice moment bogăţia familiei în care avuseseră prilejul să se nască. Circula chiar un fel de folclor contemporan de genul: ,,Tineret – mândria ţării,/ Spaim-avutului obştesc!” Dezastrul a fost, cu siguranţă, pentru cei care ascultau la cască în timpul orelor şi în tot momentul muzică sau orice altceva, numai spusele profesorilor nu, cei care petreceau nopţile prin baruri şi discoteci, cei care vagabondau zeci şi zeci de ore pe  internet, cu tot felul de jocuri şi prostii, iar a doua zi veneau la şcoală să dormiteze în bănci.

Am avut prilejul să văd profesori venind cu lacrimi în ochi de la câte o clasă şi să spună: ,, – Amară este pâinea din învăţământ! Am ajuns să-şi bată joc toţi terchea-berchea de noi!”

În general, se aruncă vina pe profesori, că nu sunt în stare să se impună, să găsească metodele cele mai potrivite ca să-i atragă pe domnii elevi. Nu am prea auzit pe nimeni să caute cauzele şi în altă parte. Faptul că în licee se intră ca în piaţă, fără examen, fără cernere severă nu-l ia nimeni în calcul. Şcolile sunt nevoite să-şi caute elevii, să-i accepte oricum, uneori chiar dacă nu ştiu să scrie, doar să-i aibă la inventar. Şcolile au nevoie de un anumit număr de elevi, ca să poată să existe. Repartizările pe bază de calculator sunt un dezastru. Scoatem analfabeţi pe bandă, le dăm diplome şi ne batem cu pumnul în piept că am realizat ceva în învăţământul, în cultura şi în societatea românească! Este ceea ce ar fi spus Petre Ţuţea, un fel de ,,a se afla în treabă, ca metodă de lucru la români!”

Măsura luată anul acesta la examenul de bacalaureat a fost excepţională şi ea trebuie extinsă la toate formele de examene. Criminală este însă activitatea unor directori de licee şi profesori, care au găsit, totuşi, soluţii ca elevii lor să copieze. Fie că au oprit curentul electric din şcoală în timpul examenelor, iar camerele de luat vederi au închis ochii, fie că au vândut subiectele, fie…, fie… !  Este regretabil că tocmai directorii de licee şi profesorii care au avut cu adevărat conştiinţa datoriei şi au aplicat legea fără menajamente sunt sancţionaţi şi puşi la zid, fiindcă elevii lor au obţinut rezultate slabe! Aplicarea corectă şi fără discriminare a unei astfel de legi ar putea oferi tinerei generaţii o reală egalitate de şanse, o motivaţie pentru muncă cinstită şi temeinică, o descurajare a lenei, fraudei, imposturii şi, de ce nu, o speranţă pentru viitorul naţiunii!

*

Sfânta Spovedanie reflectată în proverbele româneşti(III).

III.Definiţia Sfintei Spovedanii este de o claritate şi profunzime impresionante: ,,Spovedania este biciul greşalelor şi mijlocul cel mai înlesnitor spre spăsenie şi împăciuire”(VIII, 574). Existenţa sau neexistenţa Sfintei Spovedanii este în directă legătură cu atitudinea lui Dumnezeu faţă de om în lumea aceasta: ,,Cel ce nu se pocăieşte, de câte ori se închină, de atâtea ori aduce aminte lui Dumnezeu de-ale lui nelegiuiri, de-aceea tu întâi să te pocăieşti, apoi la Domnul să îndrăzneşti”(VIII, 264); ,,Precum după boală sănătatea e mai dulce, aşa şi după greşeală căinţa ne-aduce pocăinţă mai dulce”(IX, 57); ,,Prin păcate ne bolnăvim şi prin pocăinţă ne lecuim. Alergă la leac, ca să scapi de boală”(VIII, 264). Această atitudine însă devine mult mai  hotărâtoare pentru situaţia sufletului după moarte: ,,Urât este să te duci cu sufletul încărcat de nelegiuiri, de blestemăţii şi de netrebnicii”(VIII, 543).

IV. Întemeietorul Tainei Sfintei Spovedanii nu este menţionat în proverbele studiate.

V. Săvârşitorul Sfintei Spovedanii este preotul, care e numit frecvent şi pe bună dreptate duhovnic.  Instituţia duhovniciei în dreptul cutumiar(obişnuelnic) românesc este foarte veche şi e firesc acest fapt, având în vedere, pe de o parte, vechimea preoţiei, iar pe de altă parte vechimea creştinismului la români. Aşa, bunăoară, ea a intrat în cutumele unor localităţi  rurale, fiindcă acolo se întâlnesc destul des proverbe precum ,,I-a făcut popa blană”(V, 82). În acele localităţi era obiceiul  ca preotul să facă judecăţile pentru infracţiunile din parohie. Pentru adulter, punea un ţăruş în curtea bisericii. Făcea gaură la o scândură şi o înfigea pe ţăruş. La celălalt capăt al scândurii făcea altă gaură şi acolo băga cu capul pe femeia adulteră, după slujbă. Toţi care treceau o scuipau. Bărbaţii nu erau băgaţi niciodată cu capul ,,în blană”. Duhovnicul are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor: ,,Ca duhovnicul: el leagă şi dezleagă”(IX, 203). El spovedeşte pe toţi, şi buni şi răi: ,,Duhovnicul spovedeşte şi pe cel bun şi pe cel rău”(VI, 632). Ţinerea sau iertarea păcatelor este un drept incontestabil al duhovnicului: ,,Ca duhovnicul: când vrea, te iartă, când vrea, te osândeşte”(IX, 203). El îşi  ,,încarcă sufletul cu păcatele altuia”(VII, 75), în sensul că toate păcatele mărturisite intră în responsabilitatea preotului. El răspunde în faţa lui Dumnezeu de uşurinţa cu care a iertat unele păcate, de refuzul de a reţine altele, de asprimea sau uşurătatea epitimiilor pe care le dă.  Tocmai de aceea duhovnicul trebuie să fie om învăţat, mai învăţat decât toţi, fiindcă el este cel care leagă şi dezleagă, cel care povăţuieşte, cel care dă sentinţe: ,,Duhovnicii decât toţi mai învăţaţi să fie,că de la ei toţi aşteptăm povăţuiri să luăm”(VIII, 710). Autorul proverbului nu se sfieşte să spună că duhovnicii buni contribuie substanţial la progresul religios-moral al unui popor şi invers: ,,vai de acel popor ce duhovnici nevoiaşi au”(VIII, 710). Cele destăinuite la scaunul duhovniciei rămân îngropate în sufletul preotului-duhovnic. El are obligaţia sacră de a nu le divulga nimănui: ,,Ce ştie popa nu trebuie să ştie satul”(VII, 100); ,,Nimeni ca duhovnicul mai multe taine poate cunoaşte”(IX, 203). Spovedania este făcută direct, faţă către faţă, fără martori: ,,La duhovnic, ca la moară, pe rând intră, pe rând iese”(IX, 203). Credincioşii se îndeamnă unul pe altul să se spovedească: ,,Haideţi să ne spovedim/La moş popa Constantin”(VII, 90). De aici vedem imaginea duhovnicului ca a unui bătrân preot cu experienţă de viaţă. El povăţuieşte şi dă canoane enoriaşilor ce se spovedesc, dar în unele cazuri  aceste  prescripţii el nu le respectă: ,,Duhovnicul pe păcătoşi bine îi povăţuieşte, iar el niciuna nu păzeşte din câte lor le grăieşte”(VIII, 710). De aceea omul din popor îi transmite un îndemn înţelept: ,,Dohtore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi”(V, 270). Dacă uneori epitimiile şi îndrumările duhovniceşti sunt prea aspre, omul din popor conchide: ,,Nici toate ale dohtorului, nici toate ale duhovnicului”(V, 269). Există şi afirmaţii ironice din partea omului din popor care se bazează pe obiceiul unor preoţi – duhovnici de a lua bani pentru spovedanie: ,,Vai de duhovnici, când vor lipsi păcătoşii”(VIII, 710).

VI. Primitorii Sfintei Spovedanii sunt creştinii, oamenii păcătoşi, care-şi simt sufletul greu de păcate(Va urma).

*

Răsplata olimpicului. Eram profesor la Liceul Economic din Tr. Severin. Cea mai bună clasă din şcoală era clasa a XI-a B, unde era dirigintă regretata Doamnă Prof. Maria Untaru.  Dânsa era profesoară de limba română. Puţini profesori am întâlnit, care să pună atâta suflet în ceea ce făceau în şcoală. Cercuri literare lunare, uneori bilunare, cărţi scrise de elevi, revista de literatură a şcolii(,,Mercur”), participări la tot felul de concursuri, unde elevii săi făceau faţă cu brio, emisiuni la radio şi televiziune, colaborări la diferite publicaţii din ţară şi multe altele erau doar câteva dintre  laturile unei activităţi bogate şi febrile, pe care o desfăşura cu totală dăruire. Aş putea s-o aseamăn cu Thedor Costescu, cel despre care Nicolae Iorga spusese cândva: ,,-Lăsaţi-l să intre, că  ăsta e în stare să moară pe scările ministerului pentru şcoală!”

Clasa Doamnei Maria Untaru era perla şcolii. Parcă erau aleşi pe sprânceană, unul şi unul, care mai de care. Îţi era drag să te duci la clasa respectivă. Ca profesor, simţeai că zburai. Erau copii cu o cultură generală bogată, cu multe cărţi citite. Îţi adresau întrebări peste întrebări, lecţiile deveneau pe nesimţite adevărate probleme, atât pentru elevi, cât şi pentru profesor. Nu ştiam când trece ora. Fiecare lecţie era ca un vis frumos. Aproape fiecare elev din clasa aceea se putea lăuda că publicase ceva, că are manuscrise, că urmase sfaturile şi îndrumările Doamnei.

A avut loc Olimpiada de Limba Română. Una dintre elevele de la clasa a XI-a B a ajuns în faza finală şi a ieşit  a doua pe ţară. Era un rezultat ameţitor, mai ales că liceul nu avea profil umanist, ci era axat pe discipline exacte, în special pe matematică, economie, afaceri. Doamna Maria Untaru era, într-adevăr, un om fericit. La câteva zile după olimpiadă, a intrat în cancelarie tristă. Pe obraz îi curgeau două fire de lacrimi. S-a aşezat lângă mine pe un fotoliu. Eram în relaţii foarte bune. Participam la cenaclurile literare, la care vorbeam întotdeauna, prezentam diferite cărţi, colaboram la revista şi cărţile editate de dânsa, făceam schimb de cărţi. Mi-a spus plângând: ,,- Sunt complet decepţionată, părinte! Nu mai găsesc argumente şi nici cuvinte să-mi încurajez copiii să înveţe. Nadia B. este olimpică. A luat a doua la faza naţională şi a primit ca premiu… trei sute de mii de lei. O întrebai ce vrea să-şi cumpere cu ei. Îmi spuse că vrea să-şi cumpere o ramă la ochelari, că de două luni i s-a rupt cea veche şi n-a avut bani pentru alta nouă! Să primeşti pentru un asemenea rezultat bani cât să-ţi poţi cumpăra o ramă de ochelari, mi se pare strigător la cer!”

Sărmana fată! O ştiam bine. Era orfană de mamă. Tatăl era beţiv. Mai avea doi fraţi mai mici, cărora ea le era şi mamă, făcând tot menajul pentru casă. Era premiantă în clasă. Mă întreb, câte mii de ore de muncă a necesitat un asemenea rezultat pentru copilul acela aproape strivit de truda de zi cu zi. Şi totul pentru o ramă de ochelari…!

*

Cunună pentru Femeie.  Am găsit pe internet o predică excepţională a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Calinic al Argeşului şi Muscelului  dedicată Femeii din toate timpurile şi din toate locurile, din care vom reda în paginile de faţă un fragment, cu speranţa că, după lectura lui, respectul faţă de tovarăşul de viaţă pe care ni l-a dat Dumnezeu de la facerea lumii va fi mai mare.

,,Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe, fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor. De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: ,,-Mâncaţi mai repede, că Maica Domnului stă în genunchi!” Îşi poate imagina oricine, ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi, atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu! De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!

Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi, că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin, l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare.

Femeia este conştientă că este valoroasă, chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi, care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi, de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: ,,-Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva!” M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! ,,-Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave!” Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru!  Câtă  grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii. Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!”

*

Din sfaturile Părintelui Arsenie Boca.  ,,Când cineva te jicneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el, întrucât această jicnire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi, urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte. Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea, în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.

Se cuvine să iertăm nu numai în gând, ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jicnit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.

Cum dăruieşti, aşa primeşti. Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. Iertându-l, te arăţi superior. Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Să fim conştienţi că, iertând, îi eliberam pe cei care ne-au greşit, deci, iertând, oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile.

Dependenţa naşte frica, îndoiala, depresia şi supărarea. Nu căutaţi plata, nici lauda şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun, noi pretindem imediat recompensa. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica dorinţele omeneşti, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere. Orice dorinţă, când se agaţă de tine devine stăpânul tău.

Când eşti mânios, mânia devine stăpânul tău, te acaparează complet. Astfel, mânia ta, în această stare, va face lucruri pe care mai târziu le vei regreta. Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boală. Boala purifică sufletul omului şi îi fortifică sistemul imunitar. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă distructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este, când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs., să nu căutaţi milă sau compătimiri. Ţânţarii şi furnicile apar când este prezentă trufia. Când tânţarul vă înţeapă este o umilinţă pentru dvs. El este de mii de ori mai mic decât dvs. şi reuşeşte să vă înţepe simţitor. În această situaţie, dacă nu vă enervaţi, trufia descreşte. Deci, ţânţarii ne pot ajuta la ameliorarea destinului şi micşorarea trufiei.”

*

Cântec şoptit. Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, plină de frumuseţe şi de simţire românească. Acum, când se vând pe nimic minele de aur de la Roşia Montană, poezia aceasta e mai actuală ca oricând. Din păcate, nu-i cunoaştem autorul. Indiferent cine o fi, cinste lui!

,,Munţii noştri aur poartă

Şi-au purtat din veac în veac,

Ne-a fost dat s-avem o soartă,

Soarta unui neam sărac…

 

Palmele acestea două,

Tălpile crăpate sunt,

De sudoare, nu de rouă

Avem Casă pe pământ!

 

Când străini veneau de-a valma

Pe-Arieş în sus şi-n jos

Am răbdat mereu sudalma

Şi ocara pân’ la os.

 

Dar de-aici, din Ţara asta

De-Adevăr şi de dreptate,

Nu ne-am părăsit nevasta

Şi pruncuţii pân’ la moarte!

 

Piatra, lemnul, râul, para,

Ne ştiu Dorul pe de rost,

De cu zori şi până sara

Cine suntem, cine-am fost.

 

Doamne, ce sublimă-i Clipa

Psalmului în care tac!

Mi-a fost dat să-ndur risipa

Ăstui cântec fără leac.

 

Obosit printre cuvinte

Gândul tace şi ascultă-

Aur poartă Munţii noştri,

Aur şi durere multă…”


*

Preţul unui copil. Eram o mogâldeaţă de om. Nu mai aveam fraţi. Mă luau părinţii în toate părţile cu ei, fiindcă nu aveau cu cine să mă lase acasă. Învăţasem rostul vitelor, aveam grijă de ele în câmp, vreme în care părinţii făceau muncile pe la locurile mai apropiate. În sat era o familie fără copii: Gheorghe şi Lenuţa Curea. De la o vreme stăruiau tot mai insistent de părinţii mei să mă dea lor, să mă înfieze. Promiteau că dau în schimb, nici mai mult, nici mai puţin, un taur. Noi aveam un bou şi trăgeam la jug cu Melache al lui Căţel, aşa că oferta lui Gheorghe Curea venea să completeze o mare lipsă a familiei.

În faţa mea, părinţii înclinau să fie de acord. Mă întrebau mereu pe mine dacă vreau să mă fac copilul lui Gheorghe şi al Lenuţei. Refuzam întotdeauna categoric şi atunci ei mai mult stăruiau: ba că vom avea şi noi de atunci înainte doi boi şi nu ne vom mai ruga de unul sau de altul să ne împrumute, ba că suntem săraci şi nu vom avea niciodată bani să cumpărăm un bou, ba că Gheorghe nu stă departe de casa noastră şi voi putea să revin pe acasă ori de câte ori voi vrea şi că vom fi tot împreună. Eu: una şi bună, nu şi nu! La un moment dat am început să plâng. Nu ştiu dacă se aşteptaseră la aşa întorsătură, dar atunci ştiu că m-a luat tăticu în braţe, m-a sărutat şi mi-a spus: ,,-Bine, mă, tată, mă, ai fi crezut tu, că te dădeam noi pe un bou? Toţi boii şi toate vacile din lume să nu-i fi dat şi pe tine nu te dădeam! Păi atîta copil avem şi noi şi să-l dăm altuia?!”

M-am liniştit,  dar multă vreme m-am minunat, amintindu-mi întâmplarea şi socotind cât de scump poate fi un copil!

Gheorghe şi Lenuţa au luat mai mulţi nepoţi de-a lungul timpului cu intenţia de a-i înfia, dar nici unul nu a stat mai mult de un an. Se purta urât cu ei, îi umileau şi îi jicneau şi copiii plecau repede. Din ,,gândac de colorado” sau ,,solomâzdră” nu-i scotea. Până la urmă au rămas tot singuri şi la bătrâneţe părăsiţi de toţi. Mai târziu, Bebe al lui Bogatu mi-a spus, legat de un caz asemănător: ,,-Părinte, câinele nu fuge de îmbucături, ci de zburături!” Avea dreptate!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, am primit câteva ajutoare şi donaţii astfel:  Domnul Zorilă Sandu din Tr. Severin, ginerele Doamnei Mănescu Elena din Malovăţ, a donat 100 lei; Domnul Pera Vasile din Tr. Severin, fiu al satului Malovăţ şi Domnul Muntean Camil din Întorsura Buzăului(CV) au donat câte 50 lei; Domnul Mucioniu D. Ion din Bârda şi Doamna Şuican Elena din Malovăţ au  achitat câte 50 lei pentru contribuţia de cult. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Publicaţii. În această perioadă, parohia noastră a reuşit să publice broşura  Vămile Văzduhului(64 pag.).  Lucrarea  este un crâmpei din literatura bizantină ajunsă până la noi prin nenumărate ediţii, fie manuscrise, fie tipărite, care circulă de câteva secole în spaţiul românesc. În carte este urmărit sufletul în drumul lui de după moarte, trecând prin cele 24 de vămi ale văzduhului. Biserica nu a acceptat niciodată oficial această învăţătură privind  existenţa vămilor, dar având în vedere extraordinara putere de  educaţie religios – morală pe care o are lucrarea, a tolerat-o ca pe o carte bună de citit. În urma lecturii unei asemenea cărţi, mulţi împătimiţi sunt hotărâţi să se lepede atât de păcate mai mici, cât şi de patimi grele, aflând îngroziţi pe unde le ajunge sufletul şi la ce judecăţi este supus. Cartea este ca un duş rece pentru orice cititor, ajutându-l să se trezească la realitate. În acest sens, aş putea spune că am cunoscut medici, – fumători împătimiţi –, care s-au lăsat de fumat, după ce au citit această carte şi de atunci au trecut peste 20 de ani şi nu s-au mai apropiat de tutun!

*

             Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva articole astfel: Epoca Dihoniei, în ,,Singur”, Târgoviste, 2011, iul. 4, editie on-line (http://www.revistasingur.ro) şi în ,,Totpal’s Deily News”, 2011, 4 iul., editie on-line (http://www.totpal.ro); în ,,Epoca”, Bucureşti, 2011,  nr. 6, ediţe on-line  (http://revista-epoca.com); Sindicate cu bucluc, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XIX(2011), nr. 5482(7 iul.), p. 3; Duhul Sărbătorii, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XIX(2011), nr. 5483(8 iul.), p. 3; Eclipsa, în  ,,Armonii culturale”, Adjud, 2011, 15 iulie, ediţie on-line(http://www. armoniiculturale.ro); în ,,Cetatea lui Bucur”, Bucureşti, 2011, nr. 29, 14 iul. 2011, ediţie on-line(http://cetatea-lui-bucur.com); O arhivă bisericească bănăţeană – izvor inedit privind Istoria Dreptului(1780-1886)(I), în ,,Altarul Banatului”, Timişoara, an. XXII(2011), nr. 4-6(apr. – iun.),pp. 135-148;  Recenzie la volumul Anton Pann, De la lume adunate şi iarăşi la lume date… a apărut pe  blogul lui Ioan Miclău din Australia (http://ionmiclau.wordpress.com), cu precizarea că această carte ,,va fi ca o comoară între celelalte pe raftul Bibliotecii ,,Mihai Eminescu” – Australia. În revista ,,Lumină lină/Gracious Light”, care apare la New-York(S.U.A.)(an. XVI, 2011, nr. 3), la pag. 103, Părintele Pr. Prof. Dr. Theodor Damian, membru al Uniunii Scriitorilor din România, face o elogioasă recenzie la vol. IV din cartea preotului Dvs., Scrisoare pastorală.  

*

Cântăreţul parohiei noastre a publicat eseul Părăsit de creativitate în ,,Buletin de informaţii”, Sydney – Australia (an. LVII(2011), nr. 3(mai-iun.), p. 16).

*

Rugă pentru ploaie. La 10, 17 şi 20  iulie, atât la Bârda, cât şi la Malovăţ, am făcut rugă pentru ploaie.  – rugăciune pentru ploaie. Păcat că au fost atât de puţini enoriaşi prezenţi. A plouat din belşug pe 20 iulie, după o secetă de aproape trei luni. Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar!

*

Examene. La 13 iulie, preotul Dvs. a participat la Concursul Naţional de Titularizare în Învăţământ. A dat lucrare scrisă la Studii Biblice, Teologie Dogmatică, Teologie Morală, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Liturgică, Metodică şi Didactică. Asta în ciuda faptului că, indiferent de rezultat, nu are voie să se titularizeze în învăţământ, decât dacă ar abandona preoţia. Să fim serioşi!

*

Burse. Din cauza situaţiei politice şi economice din Grecia, bursa câştigată de cântăreţul parohiei noastre la Atena pentru luna iulie s-a amânat pentru o perioadă care va fi comunicată ulterior.

*

Cursuri de perfecţionare. În perioada 1-15 iulie, cântăreţul parohiei noastre a frecventat cursurile de muzeograf, organizate de Episcopia Severinului şi Episcopia Caransebeşului la Băile Herculane. De la fiecare parohie a fost  selectat preotul sau cântăreţul pentru aceste cursuri. Ele au fost subvenţionate din fonduri europene.

*

Inmormântări. La 15 Iulie am oficiat slujba înmormântării pentru Ciobanu Elisabeta(79 ani) şi pentru Ionaşcu Ion(41 ani), amândoi din Malovăţ. Dumnezeu să-i ierte!

*

Program. În luna august, vom avea următorul program de slujbe: 5 Aug.(Malovăţ-Bârda); 6 Aug. (Bârda-slujbă; Malovăţ-pomeniri la ora 12); 7 Aug.(Malovăţ); 11 Aug. (spovedit şi împărtăşit adulţii în Malovăţ, la biserică şi în sat); 12 Aug.(spovedit şi împărtăşit în Bârda, la biserică şi în sat);  13 Aug.(spovedit şi împărtăşit copiii la Malovăţ); 14 Aug.(Bârda); 15 Aug. (Bârda-pomeniri dimineaţa; Malovăţ-slujbă); 20 Aug. (Malovăţ-Bârda); 21 Aug.(Malovăţ); 27 Aug. (Malovăţ-Bârda); 28 Aug.(Bârda); 29 Aug.(Malovăţ-Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Atenţie!! Încă o familie din Severin  doreşte să cumpere casă în Bârda. Cei ce au de vânzare să ia legătura cu preotul.    Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

    Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

%d blogeri au apreciat asta: