„Scrisoare pastorală“ nr. 207

             Dragii mei enoriaşi!
Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele româneşti(I). Sfânta Spovedanie este cea mai bine reprezentată în zestrea de proverbe româneşti dintre toate celelalte Sfinte Taine. Pentru documentare, am folosit şi de data aceasta cele zece volume din colecţia lui Iuliu Zanne[1]. Din economie de spaţiu, vom cita după fiecare proverb, în paranteze, numărul volumului şi pagina unde poate fi găsit. Aşadar, avem următoarele:

              I. Conştiinţa păcatului. Românul are conştiinţa păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiţiei umane însăşi. Expresia  ,,A  fi om”(II, 380) presupune existenţa tuturor părţilor bune şi rele ale fiinţei umane, inclusiv existenţa păcatului.  El a fost prezent la protopărinţi, ,,Adam a mâncat mărul, însă dinţii noştri se strepezesc”(VI, 466), fiindcă toţi suntem descendenţii lui: ,,Neam de pe Adam”(VI, 469) şi s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: ,,Pentru tine, moş Adame,/ Am mâncat piroane-n palme”(VI, 466). Omul este fiinţă psihosomatică, dar raportul dintre suflet şi trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca ,,Trupul – sluga sufletului”(II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârşeşte păcatul cu întreaga lui fiinţă, trup şi suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecinţele păcatului şi acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: ,,Greşalele sufletului ca rănile trupului, că şi când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup”(IX, 56); ,,Sufletul când pătimeşte, tot trupul se topeşte”(II, 439). Păcatul îl urmăreşte pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuşi, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: ,,A – l mâna păcatul”(VII, 74), ,, A-l împinge păcatul”(VII, 74) sau ,,A-l trage păcatul”(VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: ,,A avea suflet negru”(II, 441), dar şi dimensiuni  ,,A fi mic la suflet”(II, 441). Cel ce se înrăieşte în păcate ajunge să fie socotit  ,, fără suflet”(II, 441), comparativ cu cel ce săvârşeşte binele, virtuţile, faptele bune, care este ,,mare la suflet”(II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are şi un corespondent spiritual, o ,,umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat  ,,pe suflet”(II, 441). Păcatul se agaţă ,,ca moartea de om sănătos”(II, 625), ,,se leagă de om”(VI, 75), făcându-l ,,din om neom”(II, 381). Autorul anonim face distincţie clară între abaterile de la legea morală, în funcţie de gravitatea lor. Vom întâlni astfel :

§   Greşelile, ca fiind cele mai mici şi neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui Dumnezeu, de la normele de convieţuire socială, de la legea morală. Greşeala este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greşi e omeneşte: ,,Omul greşeşte”(II, 375), ,,Tot omul poate greşi”(VII, 627). ,,A nu greşi nicidecum peste putinţă este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de greşeala sa, la cel înţelept priveşte. Aceluia să te asemenea”(VIII, 190). Greşalele de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea şi extinderea unor experienţe de viaţă: ,,Greşeala, îndreptare aşteaptă”(X, 407)  sau ,,Greşind învaţă omul”(X, 408). Ce-i drept, unele greşeli pot să aibă consecinţe dureroase pentru tot restul vieţii: ,,Greşeala de o clipă e, adesea, supărare pe viaţă”(X, 408). Sunt situaţii când o greşeală poate să genereze implicaţii multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: ,,În unele greşim şi-n altele ne osândim; de-aceea să nu socoteşti că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că răsplătirea vine când cu gândul nu gândeşti”(VIII, 606). Dincolo de mustrările conştiinţei, ori de oprobiul public, cel ce săvârşeşte greşeli este pedepsit şi de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă, aşa cum ne spune Mântuitorul, ,,El nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Acelaşi sens îl are şi proverbul românesc următor: ,,Dumnezeu nu pedepseşte îndată ce omul greşeşte”(VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt multe, la ceasul morţii şi la judecata de apoi contează, ,,că cel ce mai puţin greşeşte mai puţină întristare la ceasul morţii are”(VIII, 469);

§   –Păcatele sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu şi de la legile penale omeneşti, ele echivalând cel mai adesea cu infracţiunile: ,,Păcatul e mai mare decât greşeala, ca o bucată decât o fărâmitură”(IX, 125). Săvârşirea lor repetată dă o vădită dependenţă:  ,,Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc”(IX, 125), ,,Păcatul e ca şi norocul: ori te aşteaptă, ori îl aştepţi şi de dânsul nu mai scapi”(VII, 69), ,,Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât”(IX, 125), ,,Omul se deprinde cu răul ca viermele în hrean”(II,379).

         Consecinţele sunt pe termen lung: ,,Păcatul cu dinţi de şarpe, unde muşcă anevoie se mai vindecă”(VIII, 469), ,,Păcatul fărădelege se-nţelege, de-aceea moarte se înţelege”(VIII, 469), ,,Sufletul bucuros este să intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă”(II, 438).

           Aşa cum am spus şi la subcapitolul de mai sus privitor la greşeli, şi păcatul este în firea omului, fiindcă ,,Nimeni nu-i lemn de biserici”(VI, 487), ,,Nimeni nu-i uşă de biserică”(VI, 487), ,,Nu a îmbătrânit pe căile bisericii”(VI, 492), ,,Nu m-a mâncat calea bisericii”(VI, 492). Aceasta însă nu este o scuză nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. ,,Calea păcatului netedă şi frumoasă, iar la sfârşitul ei gura iadului”(VIII, 468). ,,Păcatul intră râzând şi iese plângând”(VII, 72), ,,Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce, iar după săvârşire la-ntristare şi căinţă îndată ne duce”(VIII, 469), ,,Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoşat cocoaşa în spinarea sa: de-aceea niciodată nu le vede”(IX, 125).   Păcătosul care îşi repetă păcatul devine un vicios, un pătimaş, un rob al păcatului: ,,Cel ce păcătuieşte rob păcatului se socoteşte”(VIII, 469).

           Omul este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârşeşte. Este adevărat că zicale precum ,,Aşa i-a fost scris”, ,,Aşa i-a fost scrisa”, ,,Aşa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în mentalul popular tradiţional şi ele ne duc la o concepţie apropiată de predestinaţie, de soartă, de destin. Şi, totuşi, proverbele vin să schimbe radical această concepţie: ,,Când vreun cuget te-mboldeşte,/Întâi la păcat gândeşte”(VII, 73), ,,Cel ce de-al său suflet la boală nu mai îngrijeşte, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se sileşte, când vijelia îl găseşte”(IX, 150), ,,Cel ce nici la bătrâneţe nu se pocăieşte, ca lupul ce, şi îmbătrâneşte, năravul nu şi-l părăseşte”(IX, 72), ,,Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Şi nu poate fi scăpat”(VII, 71).  Voia liberă a omului, liberul arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat şi răsplata pentru virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: ,,De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu”(VII, 697), ,,Multe şi-n multe chipuri pedepsele celui păcătos şi când la ele nu gândeşte”(VIII, 468), ,,Nici un trup fără de osândă”(II, 448), ,,Oricare faptă are şi răsplată”(X, 423), ,,Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptele sale”(VI, 652).

              La săvârşirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este coautor. El îl ispiteşte pe om, dar nu-l poate obliga să săvârşească păcatul. Răul este specialitatea lui şi proverbele o spun cu prisosinţă: ,,Câte cruci vei face, dracul tot la spate şade”(VI, 594), ,,Dracu nu face cruci de biserică”(VI, 588), ,,Dracu nu face mănăstire”(VI, 589), ,,Dracul crapă când faci bine”(VI, 581), ,,Dracul nu face biserici”(VI, 588), ,,Dracul nu face pomeni, nici punţi, nici uşi de biserică”(VI, 588), ,,Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci”(VI, 595). Creştinul  nu este descoperit în faţa atacurilor diavoleşti. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor, dacă-L cheamă cu credinţă şi cu stăruinţă: ,,Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos”(VI, 590). ,,Fă cruce mare că e dracul bătrân”(VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie însoţită de credinţă puternică, fiindcă ,,Nu poţi fi şi cu dracul în buzunar şi cu sufletul în rai”(VI, 563), ,,Nu poţi sluji la doi domni”(IV, 343), ,,Nu-i vrea să fii şi cu sufletul în rai şi cu pielea-n pod”(II, 439), ,,Viaţă îngerească, trai porcesc”(II, 801).  Îndoiala în credinţă, duplicitatea, nu rămân nepedepsite: ,,Când te-o scăpa Dumnezeu, dracul te şi apucă”(VI, 574). Păcatul se zămisleşte mai întâi în sufletul omului, în cugetul lui şi apoi se materializează în fapta propriu-zisă: ,,Pe unde iasă graiul, iasă şi sufletul”(II, 578), ,,Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese şi sufletul”(II,531). Cel dintâi judecător al omului este propria lui conştiinţă morală, cugetul său: ,,Pedeapsa păcătosului cugetul se-nţelege, ce necontenit îl bate”(VIII, 468). După această ,,pedeapsă” reprezentată prin coşmaruri insuportabile la unii săvârşitori ai păcatului, urmează, în cele mai multe  cazuri pedeapsa dată de instanţele de judecată. Există şi situaţii când păcătosul scapă nepedepsit de către autorităţi, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reuşit să se sustragă cercetării. Există situaţii când, urmare păcatului, săvârşitorul poate avea beneficii substanţiale, care-l ajută să-şi realizeze o stare materială înfloritoare, să ocupe funcţii înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situaţie: ,,Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea sfârşitul său bun”(VIII, 468).

Universalitatea păcatului este  atestată de cuvântul Mântuitorului şi ea este reluată în zestrea paremiotică românească: ,,Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi piatră”(VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menţionate în proverbe, ci ele sunt exprimate metaforic şi toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe ocolite: ,,A-i bea, a-i sorbi sângele”(II, 712), ,,A-i mânca lumânarea”(III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul ,,îşi încarcă sufletul cu păcatele altuia”(VII, 75), adică ale victimei. El are consecinţe în timp, vizibile şi pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă ,,Îl paşte păcatul”(VII, 74). Nimic nu scapă nevăzut şi nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare: ,,Sângele nevinovat cere judecată de la Dumnezeu şi nu lasă”(II, 708), ,,Sângele vărsat cărbune arzător şi foc pârjolitor se face”(II, 709).

              Este o datorie firească, creştinească şi socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-şi  ,,vadă de suflet”(II, 443). Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: ,,Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea”(III, 213), fiindcă ,,Cine vrea să-i ţină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn”(III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, aşteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung şi greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eşec sigur, fiindcă ,,Omul şi din necătare moare şi zile când are”(II, 636). Proverbul ne asigură: ,,Credinţa te va mântui”(VI, 529), ceea ce este foarte corect, deşi este insuficient, fiindcă, fără fapte bune ,,credinţa este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credinţă şi fapte bune, omul poate deveni ,,uşă de biserică”(VI, 487), iar Dumnezeu ,,îi plăteşte vămile”(VII, 688)(Continuare în numărul viitor).

*

              Părintele Arsenie Boca despre rugăciune(Continuare din numărul trecut): ,,f) Rugăciunea făcută prin intermediul Maicii Domnului are de asemenea darul de a fi împlinită. După Iisus, ea este imaginea cea mai perfectă a lui Dumnezeu. Ca mamă a lui Iisus, ea are tot dreptul să ceară anumite favoruri Fiului ei. Iar legea dată de Dumnezeu lui Moise vorbeşte despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-şi respectă părinţii. Ori Domnul nu se poate contrazice pe Sine şi Mama Lui intervenind pentru noi, are dreptul de a fi ascultată. Duhul Sfânt care a pregătit în ea sanctuarul viu în care trebuia să vină Mântuitorul lumii şi care de fapt este logodnicul ei, cum oare nu o va asculta în rugăciunile ei? Maria este sora noastră, prin faptul că ea s-a născut din acelaşi sânge al lui Adam, ca şi noi, deci ea are o milă şi o dragoste frăţească faţă de noi. În al doilea rând, ea este mama noastră, prin Testamentul lăsat de Iisus Însuşi înaintea morţii Sale. El a recomandat-o atunci lui Ioan ca mama Lui pe viitor, deci Mama tuturor oamenilor.

              Iată cel mai preţios dar lăsat de Iisus omenirii. Avem ca mamă spirituală pe însăşi mama Lui(…). Ce comoară de nepreţuit de care însă mulţi se dispensează s-o recunoască şi s-o slujească. Cei ce nu-şi pun nădejdea în Maica Domnului, Regina Îngerilor, a patriarhilor, a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a tuturor sfinţilor, exemplul tuturor celor aleşi, concepută în planul de creaţie a lui Dumnezeu, cea care a sfărâmat capul şarpelui infernal, cea care are puterea să obţină pentru noi îndepărtarea ispitelor diavolului şi iertarea păcatelor noastre, aceia care, deci, o ignoră, sunt de plâns. Ei sunt sufletele pierdute, care scapă acest unic prilej de mântuire: ajutorul Maicii Preacurate.

              După cum Iisus este apăratorul nostru faţă de Dumnezeu, tot aşa este Maria faţă de Iisus pentru noi. Cel ce a călcat legea lui Dumnezeu să se arunce în braţele Mariei, Maica Milelor, unica speranţă a păcătoşilor. Ea este autoarea vieţii, Maica Mântuirii. Dacă n-ar fi fost ea, Iisus n-ar fi avut cum să vină pe lume. Rugându-ne ei, nu ne rătăcim niciodată, nu disperăm niciodată. Ea este pentru toţi darnică, prin ea cel mort renaşte la viaţă, căci ea nu dispreţuieşte pe nimeni. Alergaţi, deci, la Maria, Maica Domnului şi Mama noastră cu toată încrederea.

              g) Rugăciunea trebuie să fie însoţită de sacrificii şi mortificări. Toată viaţa Domnului Iisus n-a fost decât un şir întreg de sacrificii şi suferinţe. Profeţii L-au prezis ca pe o victimă inocentă, rănită şi distrusă de răutatea omenirii: ,,Ca o oaie spre junghiere şi ca un miel fără de glas”, aşa a fost Iisus. Ascultător până la moarte, aşa a distrus păcatul. Trebuie deci să-L urmăm după exemplul vieţii Sale muritoare, să lepădam tot ce ne aparţine, să distrugem în noi instinctul conservării materiei şi al egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil orice om, dacă vrea. Ori, pentru a fi agreabili şi ascultaţi de Dumnezeu Tatăl, trebuie să fim nişte copii credincioşi ai acestui divin exemplu original.

              Acest ,,Fiu al Omului” este adevărata noastră menire; această perfecţiune a fost scopul vieţii şi creaţiei noastre. Noi însă am deviat, am greşit calea, ne-am înfundat în noroaie şi în şanţuri şi am căzut în prăpastie. Putem însă reveni, putem să ne întoarcem pe calea cea bună, cea sigură, singura şi adevărata cale care duce la nemurire şi fericire. Acesta este Iisus. ,,Căci Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”… ,,Cel ce nu intră prin Mine, căci Eu sunt poarta, este un hoţ”. Trebuie să suferim ca El, insulte şi nedreptăţi, ocările şi răutatea oamenilor conduse de satan, să nu ne speriem de suferinţa fizică, căci ,,cel ce-şi păzeşte viaţa o va pierde”, ci să fim gata pentru Iisus să ne sacrificăm această viaţă a materiei pentru a câştiga pe cea a spiritului, după cum ne asigura El: ,,Cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va câştiga”.

              Cum dorim noi să ne rugăm lui Dumnezeu în numele lui Iisus cel martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostru? Mortificarea ucide păcatul şi duce deci cu uşurinţă rugăciunea noastră la Tatăl. Toţi sfinţii au fost oameni ai sacrificiului. Suferinţa apropie pe om de Dumnezeu. ,,Cei ce aparţin lui Iisus şi-au crucificat carnea lor cu poftele şi viciile ei”, spune Sfântul Pavel. Aceşti eroi ai credinţei suspendau legile naturii, mutau munţii din loc şi înviau morţii. Ei au ajuns la perfecţiunea lui Iisus prin… post şi rugăciune. Urându-se pe ei înşişi şi corpul lor, aceşti eroi ce au ucis păcatul din ei prin mortificări şi impuneri forţate şi-au oferit prin rugăciunile lor inima lui Dumnezeu.

              Noi cei de astăzi să ne mortificăm, acceptând cu mărinimie încercările zilnice, să reprimăm caracterul nostru impulsiv, să înfrânăm pasiunile şi poftele trupului nostru şi ambiţiile spiritului nostru. Să veghem asupra fiecărui simţ în parte. Să făgăduim lui Dumnezeu că ne vom abţine de la o satisfacţie la care ţinem foarte mult, pentru ca rugăciunea noastră să fie primită. Omul care se mortifică îşi purifică sufletul, îşi supune corpul spiritului său, ,,îşi umileşte inima, revine la castitate şi nevinovăţie, cu alte cuvinte îndepărtează obstacolele ce se opun eficacităţii rugăciunii sale. Numai astfel umiliţi în faţa lui Dumnezeu, însufleţiţi de o credinţă şi de o încredere fără margini, să oferim sacrificiile noastre în numele lui Iisus şi al Mariei. Numai astfel rugăciunea noastră va fi roditoare”.

*

              Mai am un singur dor…La 15 iunie 1889 a trecut la cele veşnice marele poet al neamului românesc, Mihai Eminescu. Fiecare dintre noi ştim câte ceva despre el, fiecare i-am citit ori i-am ascultat măcar o poezie şi ne-am înfiorat de miracolul ce-l transmite fiecare vers al lui. Eminescu a rămas ca o carte de vizită a neamului românesc, alături de alţi mari voievozi şi domni ai geniului şi forţei româneşti. În ultima vreme circulă tot mai multe materiale(articole, studii, cărţi), în care se scot la lumină alte şi alte dovezi, care spun că Eminescu a fost asasinat mişeleşte de puternicii zilei din ţară şi din străinătate, pentru că erau deranjaţi de glasul lui, care striga fără teamă, asemenea unui alt Ioan Botezătorul, demascând abuzurile, nedreptăţile, corupţia, planurile mafiote de sfârtecare a pământului românesc. Mintea, condeiul, curajul şi setea de dreptate făceau ca glasul lui să fie inconfundabil şi cu greutate, asemenea unui buzdugan din poveste, care sfărâma porţile castelelor  zmeilor. Au trecut mai bine de o sută de ani de la moartea lui, dar ne dăm tot mai bine seama că Eminescu trăieşte în sufletul neamului românesc şi al fiecărui român în parte. Face parte din noi. Fără el, nu numai că am fi mai săraci, dar ne-am pierde identitatea. La acest ceas de tristă aducere aminte, redăm una din cele mai tulburătoare poezii al sale, Mai am un singur dor, pentru a-i înţelege modestia, dragostea de ţară şi de neam, de pământ, de apele şi codrii româneşti:

,,Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi”


*

              Eclipsa. În noaptea de 15 iunie, timp de peste cinci ore a fost eclipsă totală de lună, care a putut fi văzută şi de la noi din ţară. Eclipse de lună sunt mai dese, de soare când şi când. Azi şi copiii ştiu cum se produc aceste fenomene. Cândva se spunea că luna sau soarele aflate în eclipsă sunt mâncate de vârcolaci. Azi nu mai aud pe nimeni spunând asemenea lucruri. Cred că ar fi bine să reamintim celor ce nu mai ştiu exact mecanismul după care se produc eclipsele. La eclipsa de soare, luna intră între soare şi pământ şi noi nu mai vedem soarele, iar umbra lunii se abate peste noi. La eclipsa de lună, pământul intră între lună şi soare şi umbra lui acoperă luna. Luna n-are lumină proprie, ci ea reflectă lumina soarelui, ca o oglindă. Intrând în umbra pământului, ea devine întunecată. Fenomenele acestea se petrec destul de rar şi pot fi calculate cu mult timp înainte de oamenii de ştiinţă.

              Prin 1960 a fost o eclipsă de soare, care s-a văzut bine şi în zona noastră. Eram în clasa întâia. Se răspândise zvonul că vine sfârşitul lumii şi că eclipsa înseamnă începutul sfârşitului. Cu o zi înainte, doamna învăţătoare ne-a învăţat să căutăm un câte un fund de sticlă şi să-l afumăm la o făclie de lumânare, urmând ca a doua zi să ne ducem la şcoală înarmaţi cu un astfel de instrument, cu care să vedem eclipsa. Nu-mi amintesc să ne fi explicat mecanismul după care se produce eclipsa. Acasă am găsit mare jale. Mama venise de la oraş şi acolo îi spuseseră ,,cucoanele” că nu mai avem nici o scăpare, că sfârşitul lumii va fi peste câteva ore. Eclipsa urma să aibă loc pe la ora 10 dimineaţa. Nu m-au lăsat la şcoală: ,,- Dacă o fi sfârşitul, să fim şi noi toţi trei pe acelaşi loc, să ştim unii de alţii! Cum să te duci tu la şcoală şi să nu ştim nimic de tine!” Am ascultat şi nu m-am dus. Împreună cu tăticu am privit prin sticla afumată cum soarele s-a acoperit uşor-uşor de o pată neagră, rotundă. În vremea aceasta mămica se ruga cu lacrimi, aşa cum numai dânsa ştia să se roage la ceasuri de cumpănă. Când întunericul a acoperit pământul, am simţit un curent rece, care m-a pătruns în oase. Găinile alergau înebunite, căutându-şi coteţul, câinii au început să urle, vacile să mugească. Un vânt straniu a început să bată, parcă şi pământul era uimit de cele ce se întâmplau. După un timp, pata neagră care acoperise soarele a început să se retragă, lumina s-a revărsat peste lume şi  totul a intrat în normal. Toţi au ieşit în drum, grăbindu-se să comenteze evenimentul.

              M-am dus la şcoală după eclipsă. Când am  deschis uşa, toţi ochii s-au îndreptat spre mine. Doamna a făcut câţiva paşi. S-a apropiat. ,, – De unde vii, domnişorule?” ,, – Da, doamnă, de acasă!” ,, – La ora asta? Elevii veniră de la ora opt? Tu nu eşti tot elev?” ,, – Da, doamnă, tot elev sunt, dar nu m-a lăsat tăticu, că zicea că vine sfârşitul lumii şi să fim şi noi toţi!” Între timp, doamna învăţătoare se apropiase de mine. Fără să-mi dea de bănuit că are vreun gând  ascuns, deodată palmele i s-au slobozit cu viteză fantastică, izbindu-se de obrajii mei destul de firavi. Cred că au făcut un zgomot uriaş, fiindcă ceilalţi din clasă au închis ochii asurziţi, iar mie mi-au vâjâit urechile câteva ore după aceea, iar obrajii puteau să fiarbă o cană de ceai. Parcă o aud şi acum pe doamna învăţătoare: ,, – Aici eu îţi sunt şi tată şi mamă! Ți-am spus să vii la şcoală astăzi, trebuia să vii. Dacă era să mori, mureai aici lângă mine!”

              Eclipsa n-a fost sfârşitul lumii pentru alţii, dar pentru mine… Numai obrajii mei pot să spună!

*

              Simpozioane. În zilele de 5, 6, 7 şi 8 iunie, la Baia de Aramă a avut loc ediţia a IV-a a Simpozionului ,,Mehedinţi – Istorie, Cultură, Spiritualitate”, simpozion organizat de Episcopia Severinului şi Strehaei, la iniţiativa şi cu binecuvântatea Prea Sfinţitului Episcop Nicodim.

              Simpozionul  a avut două teme majore, în jurul cărora au fost structurate comunicările participanţilor. Cele două teme au fost: Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii şi 190 de ani de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Simpozionul a debutat duminică, 5 iunie cu Sfânta Liturghie oficiată de ierarhul locului la biserica de la Prejna, ctitorie a lui Tudor Vladimirescu. Luni, 6 iunie a avut loc deschiderea oficială a lucrărilor la complexul ,,Zăvoi” din Baia de Aramă. Au participat ierarhi, profesori universitari, teologi, istorici, filologi, oameni de cultură şi preoţi din aproape toată ţara, cât şi din Ungaria, Serbia, Grecia, Suedia etc. Au participat reprezentanţi ai puterii locale şi centrale. Nivelul comunicărilor a fost destul de ridicat, am putea spune chiar academic în unele cazuri, ceea ce dovedeşte interesul de care se bucură de acum acest simpozion devenit deja tradiţie pentru judeţul nostru. Pauzele au fost marcate de prezenţa unor artişti de frunte ai folclorului din zonă. Aşa, bunăoară, a cântat Doamna Anica Ganţu, venită special din Kraina(Serbia), fiică a locurilor mirifice din nordul Mehedinţiului, Doamna Niculina Stoica, Doamna Elena Mimiş Trancă. Aceasta din urmă a venit însoţită de un minunat grup de copii, care au cântat şi au dansat ,,ca la munte”. A cântat, de asemenea, corul ,,Kinonia” al episcopiei. Domnul Ion Dumitraşcu a prezentat o expoziţie de costume populare din zonă.

              Cu acest prilej a fost lansat vol. II din seria Mehedinţi – Istorie, Cultură şi Spiritualitate(Drobeta Tr. Severin, Editura Didahia, 2011, 558 pag.), care cuprinde comunicările de la ediţia a II-a a acestui simpozion, care s-a desfăşurat la Tr. Severin  la 31 aug. – 3 sept. 2009.

              La simpozionul de la Baia de Aramă, preotul Dvs. a prezentat două comunicări: Sfintele Taine reflectate în proverbele româneşti şi  Personalitatea lui Tudor Vladimirescu în relatările unui contemporan al său.

              Seria de simpozioane Mehedinţi – Istorie, Cultură şi Spiritualitate în general şi ediţia a IV-a din acest an în special au fost adevărate evenimente culturale pentru judeţul nostru. Calitatea participanţilor şi a lucrărilor, seriozitatea cu care a fost organizat, atmosfera de înaltă ţinută intelectuală au dovedit că Biserica este instituţie capabilă, iată, chiar şi în secolul XXI-lea să fie un factor de cultură şi progres.

*

              Pomelnicul. Oricare dintre Dumneavoastră aţi scris măcar o dată un pomelnic şi l-aţi dus la biserică să-l pomenească preotul la un praznic, la o sărbătoare, ori să-l aibă în altar la Sfânta Liturghie. Ştiţi că pomelnicul poate să fie de vii, de morţi sau şi de vii şi de morţi. Rugăciunile noastre se împletesc cu ale preotului şi de mare folos sunt pentru cei înscrişi în pomelnice. M-am confruntat însă de-a lungul timpului cu câteva cazuri ieşite din comun. Am primit pomelnice din ţară, ba chiar şi din străinătate. Este extraordinar. Ce te faci, însă, când primeşti un pomelnic cu 260 de nume?  Ce te faci, când primeşti pomelnic în care sunt trecuţi toţi ierarhii Sfântului Sinod, toţi miniştri şi o parte din parlamentari, arhimandriţi şi ieromonahi de pe la nu ştiu câte mânăstiri, iar în final, autorul pomelnicului. Trebuie să se fi simţit foarte măgulit respectivul, văzându-şi numele printre atâtea somităţi! Ce te faci când, pe lângă câteva nume de decedaţi ai familiei, pomelnicul are zeci şi zeci de nume de voievozi, de regi, de scriitori şi poeţi?

              Preotul primeşte pomelnicile respective şi le citeşte în timpul Proscomidiei, când la strană se slujeşte Utrenia. Sunt biserici unde sunt sute de pomelnice în altar. Dacă fiecare pomelnic conţine sute de nume, preotul nu are timpul necesar ca să citească toate pomelnicile, până cântăreţul zice cântările ce-i revin. Un preot conştiincios nu va zice niciodată: ,,Pomeneşte, Doamne,  şi pe cei din sac, pe cei din traistă ori pe cei din plasă!” El este dator să citească fiecare nume în parte. Unele nume sunt ale unor oameni grav bolnavi, altele ale unor copiii aflaţi în examen, altele ale unor oameni aflaţi în grea cumpănă. Este păcat ca să rămână astfel de pomenice nepomenite, fiindcă preotul a trebuit să citească numele membrilor Sfântului Sinod, guvernului, parlamentului, Uniunii Scriitorilor etc. Sunt rugăciuni speciale, în care se face referire şi la astfel de personalităţi, conducători bisericeşti şi lumeşti, dar nu-i poţi nominaliza pe toţi la fiecare slujbă. Este destul să pomeneşti pe episcopul locului pe nume.

              Aşadar, când mai aduceţi pomelnice sau le trimteţi prin poştă, rezumaţi-vă la membrii familiei Dvs., la rude, prieteni, cunoscuţi, vii şi morţi, dar nu căutaţi să încărcaţi pomelnicul cu sute de nume. Nu numai pe al Dumneavoastră trebuie să-l citească preotul.

*

              Publicaţii.  În această perioadă,parohia noastră a publicat volumul Anton Pann, De la lume adunate şi iarăşi la lume date…(193 pag.), ediţia a II-a. Cartea a fost realizată de preotul Dvs., reprezentând o culegere de cugetări selectate din opera lui Anton Pann şi ordonate pe teme. Facem precizarea că Anton Pann a fost cântăreţ bisericesc. A trăit între anii 1794 şi 1854 şi s-a ocupat atât de strângerea şi prelucrarea folclorului, cât şi de românizarea muzicii bisericeşti. Este autor al mai multor cărţi de literatură şi de muzică. Lucrarea de faţă a fost publicată prima dată în 1976 la Editura Albatros din Bucureşti. Pe atunci preotul Dvs. era student la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pentru ca să poată publica această carte, a minţit, spunînd că este student la Facultatea de Filologie. Redactorul, Domnul Gheorghe Marin, era şi secretar de partid la Casa Scânteii. Nu ştiu dacă dânsul sau directorul editurii, Domnul Mircea Sântimbreanu, au ştiut de la început ce hram port şi au tăcut, făcându-se ca mă cred pe cuvânt. Tot ca ,,student la filologie” şi apoi ca ,,învăţător într-un sat din Mehedinţi” am publicat şi cele două volume din Coloana Infinitului. Când i-am spus Domnului Gheorghe Marin adevărul, mai să nu facă infarct. A venit până la Bârda, cu prilejul unui drum spre Timişoara şi a mers la biserică la Bârda, participând şi la o slujbă. Tot nu-i venea să creadă că a publicat trei cărţi ale unui popă, tocmai el, ditamai secretar de partid. Mde!

*

               Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: Troiţe pentru eroi, în ,,Neamul românesc”, Bucureşti, 2011, nr. 5, mai, ediţie on-line(http://neamul-romanesc.com); Oferta de carte-14, în ,,Analize şi fapte”, Bucureşti, 2011, mai, ediţie on-line(http://analize-si-fapte.com/); Relaţiile dintre Biserică şi Stat în Imperiul Bizantin(sec. IV), în lumina unui manuscris arab descoperit recent, în vol. Mehedinţi – Istorie, Cultură şi Spiritualitate, vol. II, Drobeta Tr. Severin, Editura Didahia, 2011, pp. 293 – 336.

*

              Botezuri. Cununii. Înmormântări.  La 5 Iunie am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Baltac Petrişor din Malovăţ şi Domnişoara Glăvan Loredana-Mihaela din Crăguieşti(MH), iar la 11 Iunie pentru  Domnul Ştirbu Răzvan din Timişoara şi Domnişoara Ionaşcu Angela din Malovăţ. Dumnezeu să le ajute să-şi întemeieze familii trainice! La 16 Iunie am oficiat slujba înmormântării pentru Bârnea Ana(63 ani), iar la 17 Iunie pentru Popescu Elena(81), ambele din Malovăţ. Dumnezeu să le ierte!

*

              Program.   În luna iunie avem următorul program de slujbe: 2 Iunie(slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 4 Iun.(Malovăţ-Bârda); 5 Iun.(Malovăţ); 11 Iun.(Bârda – Malovăţ); 12 Iun.(Bârda); 13 Iun.(Malovăţ-Bârda); 18 Iun.(Malovăţ-Bârda); 19 Iun. (Malovăţ); 24 Iun.(Malovăţ-Bârda); 25 Iun.(Malovăţ-Bârda); 26 Iun. (Bârda); 27 Iun.(spovedit şi grijit în Bârda, la biserică şi în sat); 28 Iun.(spovedit şi grijit în Malovăţ, la biserică şi în sat); 29 Iun.(Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

*

               Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda


[1] Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, vol. I, București, Editura Socec, 1895, 782 pag.; vol. II, 1897, 940 pag.; vol. III, 1899, 764 pag.;  vol. IV, 1900, 780 pag.; vol. V, 1900, 742 pag.; vol. VI, 1901, 776 pag.; vol. VII, 1901, 956 pag.;  vol. VIII, 1900, 772 pag.; vol. IX, 1901, 740 pag.; vol. X, 1903, 426 pag.

 

%d blogeri au apreciat asta: