„Scrisoare pastorală“ nr. 206

Dragii mei enoriaşi!
Taina Sfântului Botez reflectată în proverbele româneşti. Lucrarea noastră este o premieră în domeniu. Cunoaştem multe studii privind elementele religioase reflectate în colindele româneşti, dar nu am găsit până acum un studiu similar asupra proverbelor. Proverbele româneşti sunt numeroase şi nu avem pretenţia de a susţine că am epuizat aceste creaţii ale neamului românesc. Am conspectat însă cele zece volume din colecţia lui Iuliu Zanne[1], care cuprind peste 130.000 unităţi paremiotice şi sperăm că vom continua această cercetare asupra altor colecţii fundamentale. Proverbele  ne oferă exemple concludente ale felului cum s-a reflectat învăţătura dogmatică şi practica liturgică în mentalitatea colectivă. Este surprinzător cu câtă atenţie şi cu câtă profunzime omul din popor  a receptat adevărul teologic, l-a trecut prin filtrul conştiinţei şi sufletului său, l-a concentrat în cupa foarte strâmtă şi sintetică a proverbului şi l-a transmis din generaţie în generaţie. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu ca în viitorul apropiat să dăm la lumină o antologie de proverbe religioase româneşti şi o sinteză de etnoteologie bazată pe tezaurul inestimabil al paremioticii româneşti. Studiul de faţă este un început. Facem precizarea că, pentru economie de spaţiu, citările nu le-am făcut la subsolul paginii, ci în text, după fiecare proverb menţionând volumul şi pagina la care poate fi regăsit.

              I. Necesitatea Botezului. Copilul este darul pe care Dumnezeu îl face unei familii. Familia respectivă, primindu-l, trebuie să-l închine lui Dumnezeu, ca semn de mulţumire. Tocmai de aceea, copilul  ,,Trebuie dus la biserică”(VI, 492). Botezul devine astfel un răspuns de mulţumire, pe care omul îl dă lui Dumnezeu. Este o datorie firescă pentru părinţi, ca să boteze copilul, prin această Sfântă Taină introducându-l şi pe el în lume. ,,A fi botezat”(VI, 498) este un adevărat statut social pentru cineva. Cel botezat luptă mai uşor cu bolile, cu moartea, doarme mai liniştit, are vise frumoase, e mai sănătos. Numai turcii şi păgânii nu se botează. Chiar se spune copilului nebotezat, că este ,,păgân”, ,,turc”, ,,necreştin”. Despre răufăcători, despre oamenii răi sau proşti se spune că  ,,nu sunt  botezaţi”(VI, 497). Iată cum, prezenţa sau lipsa Botezului din viaţa unui om îl marchează pentru tot restul vieţii. Săvârşindu-se Botezul la vârste fragede, omul pleacă la drum în viaţă cu Dumnezeu: ,,A porni cu Dumnezeu”(VI, 686), ceea ce-i măreşte convingerea şi speranţa că va reuşi. ,,Cine are parte de Dumnezeu pe pământ, are parte de El şi în cer”(VI, 666). Omul din popor a ştiut întotdeauna să-şi facă rugăciunea la începutul şi la sfârşitul lucrului şi al călătoriei. Socotind viaţa ca pe o călătorie prin lume, el spunea cu convingere despre cel botezat: ,,Cine începe cu Dumnezeu, cu Dumnezeu sfârşeşte”(VI, 662).

              II. Întemeietorul Botezului. Nu este numit în mod special, dar din toate proverbele referitoare la Taina Sfântului Botez reiese că această Sfântă Taină este dată omului cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu, fiindu-i absolut necesară pentru mântuire: ,,Dumnezeu nu lasă pe om”(VI, 640).

              III. Săvârşitorul Botezuluieste preotul. Nu întâlnim în proverbe cazuri de forţă majoră, în care Taina Sfântului Botez să fie săvârşită de altcineva decât preotul. ,,Popa botează, dar zile nu dă”(VII, 91) este un  proverb care ne introduce într-o discuţie foarte interesată. El vrea să spună că preotul nu face farmece sau descântece prin Taina Sfântului Botez. El are darul Preoţiei şi săvârşeşte Taina Sfântului Botez. Atât. Orice atribuţii şi puteri în afara Tainei, pe care preotul şi le-ar atribui, îl compromit. Acelaşi lucru spune şi următorul proverb: ,,Eu botez şi miruiesc, El va şti de va trăi”(VI, 496). Totodată, nu este nevoie ca să aibă puteri taumaturgice pentru a avea competenţa de a boteza. Prin el lucrează Dumnezeu cu harul Său. El este un adevărat instrument prin care acţionează divinitatea în lume. Harul operează asupra primitorului Tainei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia săvârşitorului. Și, totuşi,  alte proverbe vor să ne convingă, că lipsa de vrednicie a săvârşitorului are multe repercursiuni asupra creşterii spirituale, morale şi intelectuale ale primitorului: ,,A fi botezat cu zeamă de varză”(VI, 497), adică este un om  rău din fire, ,,A fi botezat de-un popă beat”(VI, 497), ,,E smintit din Botez şi smucit cu capul de cristelniţă”(X, 363),  ,,Îi smucit din Botez”(X, 363), ,,Nu e botezat cu toată apa”(VI, 497), ,,Parcă n-ai fi crescut în biserică”(X, 362), ,,Nu-s din luna lui Pilat/ Și din noapte botezat”(VI, 497) etc. Uneori, în timpul vieţii, creştinul îşi poate dovedi unele patimi şi apucături foarte grave din punct de vedere religios – moral şi aceasta îl făcea pe creatorul anonim să exclame: ,,Să te ferească Dumnezeu de dracul botezat; căci de dracul nebotezat te închini şi fugi, iar de dracul botezat te închini şi el dă peste tine”(VI, 595) şi exemplele pot continua.

              IV. Primitorul Sfântului Botez este copilul la vârstă fragedă, dar nu sunt excluşi nici adulţii. Într-un cuvânt, primitorii Botezului sunt nebotezaţii, fără nici o discriminare: ,,Biserica lui Hristos/ Îi deschisă pentru toţi”(VI, 488). Există numeroase superstiţii, care privesc pe candidatul la Botez, semn că momentul respectiv are o semnificaţie covârşitoare pentru viaţa lui, pentru evoluţia lui ulterioară: ,,Când copilul este dus la botez, trebuie băgat pe sub proptelele gardurilor, ca să nu fie supus la boli”(IX, 276). Candidatul la Botez trebuie botezat în ritul părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi. Schimbările de confesiune prin botez sunt aspru sancţionate în opinia publică: ,,Cine-ntr-altă lege sare/ Nici un Dumnezeu nu are”(VII, 32). Păstrarea credinţei moşilor şi strămoşilor este un gest elementar de respect faţă de aceştia, faţă de propriul neam: ,,Omul trebuie să cinstească/ Legea lui cea părintească”(VII, 32). La Taina Sfântului Botez este obligatorie participarea naşilor, ca părinţi spirituali. Despre ei există multe proverbe în tezaurul paremiotic românesc: ,,A dat de naşul său”(IV, 483), ,,Naşul botează, naşul cutează”(IV, 481),  ,,Îndrăzneşte ca naşul”(IV, 481), ,,Cine botează cutează”(VI, 497), ,,Numai o dată vede naşa ceea a  finului”(IV, 483), ,,Odată vede naşul buricul finului”(IV, 483), ,,Tot naşul are naş”(IV, 481) etc.   Legătura dintre naş şi fin este atât de strânsă, încât anumite trăsături ale celui dintâi se transmit şi celui de-al doilea, întocmai ca în cazul rudeniei trupeşti, de consângenitate: ,,Cum e naşul şi finul”(IV, 481). Cu valoare de superstiţie, există reglementări clare cu privire la raportul dintre naşi şi fini:   ,,Când botezi pentru prima dată, e bine ca bărbatul să boteze fată, iar femeia băiat”(IX, 276). La Botez se dă nume pruncului: ,,A fi numit din Botez”(VI, 496) sau ,,Botează copilul pe nume”(X, 363). Taina Sfântului Botez se primeşte o singură dată de către un om: ,,Numai odată-s botezat”(VI, 498).

              V. Materia folosită la Taina Sfântului Botez este apa: ,,botezat cu toată apa”(VI, 497). Cu privire la apa folosită la Botez există multe practici superstiţioase, dar nu e locul să le menţionăm aici. Apa se pune în cristelniţă: ,,smucit cu capul de cristelniţă”(X, 363). Lumânarea este nelipsită de la Botez, ea intrând în conţinutul unor proverbe care privesc diverse aspecte ale vieţii sociale şi particulare. Caracteristica ei principală este forma dreaptă ,,Ca o lumânare de Botez”(VI, 496), numai că această lumânare se găseşte numai la biserică: ,,A găsit lumânarea în biserică”(VI, 489). Având în vedere că ea este simbolul luminii, virtuţii, harului ce se primeşte de la Dumnezeu, trebuie observat din acest proverb, că numai în Biserică se găseşte lumina(lumânarea) adevărată. Ea are un statut aparte, influenţând asupra duratei şi evoluţiei vieţii celui botezat: ,,Dacă lumânarea cu care botezi copilul nu se stinge de la biserică şi până acasă, e semn că va trăi mult acel copil”(IX, 327), sau ,,Lumânarea de la botez o stingi în podeala casei sus, făcând semnul crucii, ca să trăiască copilul şi să ajungă aşa de înalt”(IX, 327). La fel sunt şi alte materiale şi obiecte folosite la Botez: ,,La botez să nu-i dai bete lungi, că nu se mai însoară, ori mărită, finul”(IX, 276).

              VI. Efectele Sf. Botez  nu sunt specificate în totalitate.  Unele sunt exprimate voalat. Aşa, bunăoară, prin Taina Sfântului Botez copilul devine om în deplinătatea trăsăturilor spirituale. ,,A fi botezat”(VI, 498) presupunea înţelepciune, cumpătare, dreptate, virtute, într-ajutorare, frăţietate, maniere elegante, ce mai, ieşirea din lumea necivilizată, din zona barbariei. Împărtăşindu-se de Taina Sfântului Botez, omul nu mai este singur pe lume. În primul rând, el devine creştin, această ,,devenire” echivalând cu o nouă naştere. Nu se naşte acelaşi om de până atunci; se naşte un adevărat Hristos: ,,I s-a născut Hristos în casă”(X, 373), adică omul este înfiat de Dumnezeu, devine adevărat fiu al lui Dumnezeu. În această calitate, omul botezat, creştinul, nu mai este singur pe pământ. El face de acum parte din comunitatea Bisericii, iar Dumnezeu va fi permanent împreună cu el: ,,Cine începe cu Dumnezeu, cu Dumnezeu sfârşeşte”(VI, 662). Botezul este poarta prin care omul intră în Biserică, devenind membru al ei, iar Biserica este poarta prin care creştinul intră în împărăţia lui Dumnezeu: ,,Biserica deschide pe om”(VI, 488). Ori, dacă Biserica îi dă omului perspectiva şi garanţia eternităţii, este firesc să facem un îndemn de genul acesta: ,,Aflaşi biserică, să te închini”(VI, 490). Chiar şi alte persoane care au anumite roluri în procesul de aducere pe lume al copiilor au răsplată de la Dumnezeu: ,,Moaşele se duc în rai”(IX, 339). Oamenii din popor sunt conştienţi că prin Taina Sfântului Botez omul primeşte multe daruri de la Dumnezeu. Se alătură şi ei, dăruidu-i noului creştin din prisosul inimii lor, dar neuitând să spună cu acest prilej: ,,De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”(VI, 679).

*

              Părintele Arsenie Boca despre rugăciune(IV) 2. Condiţiunile apropiate pe care trebuie să le îndeplinească rugăciunea pentru a fi eficace. Aceste conditii sunt:

                a) Umilinţa atunci când, asemeni fiului risipitor, suntem conştienţi de nimicnicia noastră şi de faptul că nu merităm decât dispreţul lui Dumnezeu şi al oamenilor, ne rugăm ca nişte cerşetori umili, doar cu speranţa că poate Dumnezeu se va milostivi de noi, căci suntem incapabili de orice, fără mila lui Dumnezeu. În parabola vameşului şi a fariseului, Iisus ne arată cum să ne rugăm, Sfântul Augustin spune: ,,Suntem cu toţii nişte cerşetori faţă de Tatăl ceresc. Am fost goniţi din Paradis şi despuiaţi de haina nevinovăţiei, am fost expropriaţi de diavol şi de păcat. Trebuie să cerem deci cu o mare şi profundă umilinţă.”

              b) Râvna şi dorinţa intensă cu care ne rugăm lui Dumnezeu pentru a-I place. Cu alte cuvinte, să ne rugăm cu dragoste, să nu dorim decât ceea ce doreşte El, să ne uităm pe noi înşine totalmente. Pe cei căldicei Dumnezeu nu-i iubeşte, căci neglijenţa, indiferenţa şi tembelismul supără pe Dumnezeu, acestea toate dovedind că inima noastră nu-I aparţine. Rugăciunea este mai mult un strigăt al inimii decât un sunet al limbii. Sfântul Augustin spune: ,,Focul dragostei este strigătul inimii. Pentru că însuşi Dumnezeu este un foc mistuitor, trebuie să-L iubim într-un limbaj de foc pentru ca El să ne asculte”.

              Rugăciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afecţiunea inimii, care nu se aude, dar care urcă direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este deci o devoţiune sensibilă şi vizibilă, care de multe ori este efectul temperamentului. Adevărata rugăciune, chiar dacă este monotonă şi lipsită de exclamaţii puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu. ,,Cine iubeşte puţin, se roagă puţin; cine iubeşte mult, se roagă mult.” Deci, adevărata cerere este aceea a inimii şi inima nu cere decât ceea ce iubeşte, iar cine iubeşte pe Dumnezeu, cere ceea ce doreşte El. A ne ruga, deci, nu înseamnă a fi copleşiţi de consolări interioare, ci a căuta aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilităţii noastre, a simţurilor corpului nostru.

               Adevărata rugăciune este a dori ceea ce Dumnezeu doreşte şi a împlini voinţa Lui în toate acţiunile noastre. Bucuria sensibilă care se naşte uneori din această generozitate a voinţei noastre este ceva secundar dăruit de Dumnezeu celor drepţi. Iisus chiar, în rugăciunea teribilă din grădina Ghetsimani, avea inima întristată, plină de dezgust şi dornică de a îndepărta paharul suferinţelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane respingeau acest calvar, totuşi s-a supus şi a dorit ceea ce Tatăl a dorit ,,Fie precum voieşti Tu”. Aşadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu, rugăciunea pe care obişnuia s-o facă, chiar dacă nu mai simte consolările sensibile şi plăcute de altădată. Într-o astfel de rugăciune, meritul creşte mult, căci sufletul se forţează, corpul se mortifică, iar spiritul se fortifică şi capătă o nouă vigoare.

              c) Credinţa şi încrederea fac, de asemenea, ca rugăciunea să fie eficace. Sufletul trebuie să fie bine convins că Dumnezeu poate şi vrea să asculte cererea noastră. Dumnezeu nu ne poate înşela şi încrederea în El trebuie să fie totală. Iisus mereu şi mereu repetă că de vom avea credinţă, vom obţine tot ceea ce dorim, căci totul este cu putinţă celui ce crede. Toate miracolele făcute de Iisus s-au bazat pe credinţa celor ce-I cereau mila: ,,Crezi că pot face aceasta?” sau ,,Fie ţie dupa credinţa ta”. Sau când apostolii Îl întrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le răspundea: ,,Din cauza necredinţei voastre”. Și numai un grăunte de credinţă să fi avut şi munţii din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputinţă pentru cei ce cred. Încrederea în Iisus, Care a rămas acelaşi ca şi în primul secol al creştinismului,  ne aduce realizarea rugăciunii noastre.

              Dar noi cei de astăzi nu mai avem încredere, prin faptul că nu mai vedem miracole petrecându-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare în prezent, pentru că religia creştină s-a consolidat definitiv şi cine trăieşte şi iubeşte pe Iisus cu adevărat, acela vede zilnic minuni în tot ce se întâmplă cu el însuşi. Iisus de altfel încă de pe atunci spunea: ,,Fericiţi cei ce nu văd şi cred”, iar ucenicilor le spunea: ,,Vor fi mulţi care vor dori să vadă ceea ce vedeţi voi şi nu vor putea”.

              În toate vieţile sfinţilor s-au petrecut minuni cu ei înşişi. Insuccesul rugăciunii noastre se datoreşte necredinţei, îndoielii. ,,Dacă veţi putea crede” răspunde Iisus celui ce-L întreabă de poate face o minune cu fiul său. Puterea lui Dumnezeu este egală cu credinţa omului. Dacă totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreşte mult, să creadă mult. Cel ce ezită şi se îndoieşte este ca valul mării ridicat şi dus de vânt.

              d) Perseverenţa rugăciunii, hotărârea de a continua în cererea noastră cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul îndelungat în aşteptarea împlinirii cererii noastre, iată o calitate absolut necesară pentru eficacitatea rugăciunii. Perseverenţa presupune continuitatea intenţiei, voinţei noastre, care urmăreşte cu îndârjire mereu acelaşi lucru. Aceasta face din viaţa noastră o continuă rugăciune, fapt pentru care ne amână Dumnezeu în rezolvarea dorinţei noastre, tocmai pentru a ne face să ne rugăm mereu. ,,Trebuie mereu să vă rugaţi, fără a slăbi niciodată”. Dumnezeu are tot dreptul ca să ceară să ne rugăm neîncetat pentru gloria Lui, pentru binele şi interesul nostru, pentru însuşi demnitatea noastră, pentru binefacerile Sale.

              Rugăciunea noastră este imperfectă, nedemnă de gloria lui Dumnezeu. De aceea, până ce nu împlinesc toate condiţiile perfecţiunii, Dumnezeu o lasă să se repete mereu, căci prin exerciţii ea se desăvârşeşte. Rugăciunea noastră să fie ca a unei fiinţe ce urmăreşte ceva nobil şi măreţ, iar nu ceva de moment, trecător fără valoare spirituală şi este de demnitatea noastră să perseverăm în ea. Dacă cererile noastre ar fi imediat împlinite, noi am fi expuşi la îngâmfare, la încredere în meritele noastre personale, la drepturi ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este, deci, ca Dumnezeu să ne facă să simţim, tocmai prin acele întârzieri înţelepte, preţul harurilor Sale şi astfel să avem inima pregătită pentru recunoştinţa umilă. Singură perseverenţa poate să obţină aceasta. Iar dacă uneori Dumnezeu îi ascultă pe unii imediat, iar pe alţii nu, aceasta este taina şi planul Său ascuns, pe care nu ne este dat nouă a-l cunoaşte. Totul este însă opera gloriei Lui şi spre perfecţiunea noastră.

              Cine vrea să-şi atingă scopul şi să persevereze mereu şi cel puţin pentru încăpăţânarea lui, Dumnezeu îl va asculta, aşa cum ne făgăduieşte Iisus în parabola cu cel ce a venit noaptea să ceară pâine prietenului său care dormea şi pregeta să se scoale, dar care, până la urmă, sâcâit peste măsură de cel ce bătea la uşă, s-a sculat şi i-a dat. ,,Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin violenţă” şi dacă cel pe care îl rugăm pare că nu ne aude, trebuie să-l forţăm. O dulce violenţă, care nu-L supără pe Dumnezeu, ci, din contră, Îl împacă, care nu răneşte pe aproapele, ci îl ajută, îi micşorează şi îl face să-i dispară păcatul.

              Paraliticul din Evanghelie a aşteptat 38 de ani şi n-a disperat, iar noi după zece zile de rugăciuni neîmplinite, disperăm, pierdem încrederea şi devenim căldicei în credinţă. Perseverenţa, deci, presupune o încredere neclintită şi fără margini în bunătatea lui Dumnezeu şi pe care nici o întârziere n-o supără şi n-o dezamăgeşte. Dumnezeu operează în secret rezolvarea dorinţelor noastre spre binele nostru. Cel ce se roagă neîncetat pentru un anumit scop, totuşi se transformă, fără să-şi dea seama. El se sfinţeşte încetul cu încetul şi comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iată un prim efect al perseverenţei. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie că mai târziu sau mai devreme Dumnezeu îl va asculta. ,,Cereţi şi vi se va da”, mereu, fără încetare, fără nerăbdare.

              e) Rugăciunea noastră să fie făcută în numele lui Iisus Hristos. El este singurul care  linişteşte mânia Tatălui, capabil să sfinţească pe om, să-l scape de păcat, cauza conflictului dintre Creator şi opera Sa. Neascultarea este poarta prin care a intrat păcatul în lume şi, o dată cu el, moartea. Iisus este modelul ascultării, al supunerii în faţa voinţei lui Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatălui, pentru a Se oferi ca jertfă nevinovată în numele omenirii. În numele Lui, al Lui Iisus, cerul se înclină, infernul tremură, iar pământul Îl preamăreşte pentru imensa Lui binefacere adusă.

              Tot ce vom cere Tatălui în numele Lui vom obţine, aceasta ne-o asigură chiar El. Rugăciunea noastră n-are nici o valoare dacă nu este făcută în numele meritelor Lui. El ne-a împrumutat nouă meritele Lui, pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit puntea de legătură, ce fusese ruptă, odată cu neascultarea primului om. Biserica, logodnica lui Iisus, întotdeauna se roagă în numele Lui(Continuare în numărul viitor).

*

              Rugăciune către Maica Domnului. Din poeziile poetului Vasile Militaru, am selectat pe cea care poartă acest titlu, considerându-o foarte potrivită pentru sufletul nostru. Iat-o:

,,Prea Curată Maică, Pururea Fecioară,
Sufletul din mine nu-l lăsa să moară,
Ci revarsă, Sfântă, peste el, de sus,
Mila Ta cea mare, mila lui Iisus!…
Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,
Să-mi arate calea către cele bune,
Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,
La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei!…
Să gonească toate duhurile rele,
Ce pândesc în drumul viţuirii mele,
Bietului meu suflet să-i dea viaţă nouă,
Să răsfrângă cerul ca un bob de rouă!…
Frânt de umilinţe, cu adânci suspine,
Sufletul la tine vine să se-nchine:
Mila Ta din ceruri peste el coboară,
Maică Prea Curată, pururea Fecioară!”


*

                Imaginea publică. Mă ridicasem şi eu, olecuţă, Doamne, şi începusem să cunosc lumea satului. Părinţii mă duceau în fiecare duminică la biserică. Tăticu se străduise şi mă învăţase Tatăl nostru şi Crezul. Spuneam cele două rugăciuni îngenuncheat în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. La început îngenunchea şi tăticu alături, apoi m-a lăsat să mă duc singur. Mi-era greu, mi-era teamă, dar îmi şi plăcea. Cei ce veneau la biserică mă lăudau pentru această performanţă şi asta îmi dădea impresia că sunt ,,cineva”. Când îngenuncheam în mijlocul bisericii şi spuneam cele două rugăciuni, ţineam mâna stângă lipită de şold, cu degetele strânse căuş, întoarse înapoi. În timpul acesta, Licura, Ioana lui Marin Curea, Maria şi Floarea lui Poleacu se târau uşor, în genunchi, până în spatele meu şi-mi strecurau în căuşul palmei câte o bomboană sau câte un ban. Era vreme de sărăcie în sat, perioada de până în 1960, dar, după toată sărăcia lor, găseau câte ceva ca să-mi dea spre încurajare.

              Părinţii începuseră să mă îndemne să mă fac  preot. Îmi dădeau întotdeauna exemplu pe părintele Ionică Sfetcu, om de-o moralitate desăvârşită, care-şi făcea misiunea cu suflet. Nu uitau ai mei să-mi vorbească de cinstea de care se bucura Părintele Ionică în sat, ba chiar şi în împrejurimi, fiindcă ,,e lăudat în şapte sate”. ,,Toată lumea vorbeşte despre el! Aşa preot să fii şi tu!” Părintele Ionică mă chemase în altar. Mă învăţase să pregătesc cădelniţa, să-i încălzesc apă în ibric pentru Sfânta Împărtăşanie, să schimb lumânările în sfeşnicele de pe Sfânta Masă. Îmi dădea câteodată câte-o prescură. O luam cu mine cu vitele şi mâncam din ea câte puţin, câte puţin, ca să nu se termine repede. Era tare bună. Era, la urma-urmei, răsplata muncii mele. Tăticu se lăuda în sat şi mai ales la muncă. Spunea în dreapta şi în stânga că are copil cuminte, care ,,o să se facă popă!” Eram de acord, numai un lucru mă împiedica: ,, – Mă fac popă, dar o să mă bată Ion!” Tăticu se grăbea să mă încurajeze: ,,-Lasă, tată, că atunci, când vei fi tu popă, nici Ion n-o să mai fie copil. O să fiţi şi voi oameni mari, o să învăţaţi carte, o să vă respectaţi ca oamenii, nu vă mai jucaţi şi nu vă mai bateţi ca acum!” Asta da!

              Într-o zi, tăticu m-a luat cu el. Trebuia să cumpere un purcel şi eu urma să-l aleg, ca să ne meargă bine. Tatăl lui Ion, Marin Ivaşcu, era om gospodar şi avea vite de toate felurile. Prinsese ruda la nişte porci albi. Creşteau lunguieţi, nu aveau multă untură, ci mai mult carne. Lumea le zicea porci ,,landras”. Era o noutate în sat. O purcea îi făcuse vreo paisprezece purcei, toţi unul şi unul. Îi pusese în vânzare. Era seara. Am ajuns cu tăticu în curtea omului. ,, – Vă iau purcelul pe care l-o alege copilul! Al lui să fie, să le prind şi eu ruda!” Mătuşa Atena, mama lui Ion, a dat drumul scroafei din grajd. Era o namilă de animal, însoţită de un furnicar de godaci. Toţi erau la fel, numai unu era mai mic şi mai pricăjit. Târziu am aflat că întotdeauna ultimul purcel fătat de o scroafă este mai mic decât ceilalţi. Noi îi ziceam ,,năpârstoc”. ,,- Să aleagă, Nicolae, pe care vrea el! Să le prindeţi şi dumneavoastră ruda şi să umpleţi oborul! Sunt nişte porci tare buni! Cresc văzând cu ochii!”

              Greu examen pentru mine! Parcă în mine erau doi oameni, care mă îndemnau în chip deosebit. Unul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mare, pe cel mai frumos; altul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mic. Atunci, pentru prima dată am avut revelaţia ,,imaginii publice”. Ce-ar fi zis lumea, mi-am spus în sinea mea, dacă ar fi aflat că l-am ales pe cel mai mare?! Ar fi zis, cu siguranţă, că sunt lacom, că nu sunt bun de preot. Tocmai pe asta pedala cel mai mult tăticu, când mi-l dădea pe Părintele Ionică drept model: ,, – Nu e lacom! E singurul popă din toate satele, care nu ia nici un ban la servicii!”  Ori, dacă Părintele Ionică nu era lacom, eu cum puteam să fiu altfel, dacă vream şi eu să fiu ca dânsul. Cel mai bine era să aleg purcelul cel mai mic şi să mă aleg cu laudele…. ,, – Hai, mă, alege odată! Hotărăşte-te pe care-l luăm!” mi-a zis tăticu, scoţându-mă din ,,gândurile” mele. Scroafa se culcase şi purceii năvăliseră la supt, fiecare la ţâţa lui. Ți-era mai mare dragul să-i priveşti. M-am apropiat şi am pus mâna  pe cel mai mic. Tăticu şi părinţii lui Ion au rămas înmărmuriţi. Ion a început să râdă de prostia mea. Au încercat să mă convingă că acel purcel trebuie să mai crească, nu e de vânzare încă. M-au îndemnat să aleg altul. Eu, nimic! Până la urmă, l-au băgat în sac pe acela. Nu ştiu dacă au mai scăzut ceva din preţ sau nu, dar ştiu că tăticu a fost tare supărat: ,, – Bine, mă, tată, nu putuşi să alegi şi tu unul din cei mai mari? Mai trec câteva săptămâni până s-ar face şi ăsta ca ăia! Mă, dar bleg mai eşti, mă! M-am lăudat eu cu tine, dar nu-i nimic de capul tău!” Nu mă gândisem că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură. Noroc cu mama, care mi-a luat partea şi a încercat să-mi dea dreptate.

              Au trecut de la acea întâmplare mai bine de cincizeci de ani până a murit tăticu. Niciodată nu am mai vorbit de întâmplarea aceea de pomină. De multe ori mi-a stat pe inimă să-i spun de ce nu am ales eu atunci purcelul cel mai mare, dar mereu se ivea altceva şi schimbam vorba.

              Și uite aşa, cu grija ,,imaginii publice” în cuget, am rămas cu paguba la subsioară!

*

            Nedeie de pomină. La 21 Mai  a fost nedeia la Malovăţ. Nu ar fi fost nimic deosebit, dacă Domnul Primar George Bazavan nu s-ar fi întrecut pe sine însuşi, ca de obicei. A adus o formaţie de muzică populară românească de la Craina, din Serbia, în frunte cu Doamna Anica Ganţu. Se ştie că Doamna Anica Ganţu este mehedinţeancă şi o cunoscută interpretă de muzică populară. Dumneaei este căsătorită în Sebia, în regiunea Craina, aproape de Negotin, o zonă în care predomină populaţia de origine română. A venit la Malovăţ însoţită şi de alţi interpreţi de muzică populară românească din Serbia, aşa încât nedeia de la Malovăţ a devenit, pentru două  zile, fericit prilej de regăsire a fraţilor. Se dovedea astfel că Dunărea nu a fost niciodată hotar între românii din dreapta şi din stânga ei, că sentimentele, limba, muzica, credinţa şi portul au fost punţi de legătură peste ape şi peste veacuri. Participarea la nedeie a fost masivă, iar spaţiul din faţa căminului cultural a devenit neîncăpător. Dincolo de valoarea artistică a spectacolului, manifestarea în sine a fost şi un act de patriotism. Dumnezeu să ne ajute şi nouă să mai participăm şi Domnului Primar George Bazavan să mai organizeze asemenea momente de neuitat!

*

                Ajutoare. În această perioadă, am primit câteva ajutoare astfel: Doamna Popescu Aneta din Bucureşti, fiică a satului Malovăţ,  a donat 500 lei; Doamna Mătuş Natalia din Timişoara a donat 400 lei; Domnul Avoc. Vasile Chirilă din Bucureşti, ginerele regretatului Învăţător Nicolae Ghiţulescu din Bârda,  a donat 150 lei; Domnul Prohap Robert  din Timişoara şi  Domnul Cuţui Mihai din Tr. Severin au donat  câte 100 lei. Le mulţumim cordial tuturor! Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

                În cursul lunii mai am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe, cât şi unor bătrâni din sat astfel: 1 Mai(Bârda): 59 pâini; 8 Mai(Malovăţ): 156 paini; 15 Mai(Bârda): 100 pâini; 22 Mai(Malovăţ): 75 pâini; 29 Mai(Bârda): 60 pâini. Aşadar, în luna mai s-au donat 450 pâini.

*

                Simpozioane. Miercuri, 25 Mai, cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, a participat la simpozionul organizat de Facultatea de Teologie din Alba-Iulia, simpozion  cu tema generală Sfintele Taine în viaţa creştinului. Cântăreţul nostru a prezentat comunicarea Persoana şi comuniunea – doi poli inseparabili, care s-a bucurat de aprecierea participanţilor şi organizatorilor.

*

                 Publicaţii.  În  această perioadă am reuşit să publicăm vol. VIII al regretatului Părinte  Grigore Maerean, Chemări la Domnul(176 pag). Abia publicasem vol. VII, când v-am relatat moartea înfiorătoare a acestul bătrân călugăr de la Mânăstirea Lainici. Ducându-se într-o noapte geroasă de iarnă să-şi mai ia lemne de foc din magazie, s-a împiedecat, i-a venit rău, Dumnezeu ştie, cert este că s-a prăbuşit, iar de la lumânarea sau felinarul ce-l avea în mână a luat foc magazia de lemne. Dimineaţa l-au găsit prăjit printre tăciuni!

              Și în volumul acesta, Părintele Grigore Maerean  aşterne eseuri, meditaţii, uneori istorisiri vechi, fapte trăite sau auzite, din care încearcă să scoată apoi seva religios – morală, atât de necesară pentru hrana sufletului celui ce ascultă ori citeşte. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu să-i  dăm la lumină şi următoarele două volume. E o datorie de suflet!

*

                 A apărut  Oferta de carte-14 a parohiei noastre în revista  ,,Lumea credinţei”, Bucureşti, 2011, 25 mai, şi ediţie on-line(http://www.lumeacredintei.com).

*

              Doamna Conf. Univ. Dr. Carmen Cătunescu din Bucureşti, coordonatoarea unui colectiv de autori, care pregăteşte Dicţionarul scriitorilor români, a solicitat preotului Dvs. fişa cu datele privind viaţa şi activitatea sa publicistică, în vederea includerii în această lucrare. Poţi să refuzi o asemenea ofertă?

*

                Botezuri, Înmormântări.   La 28 Mai am oficiat Taina Sf. Botez pentru Tărăbâc Maria-Iulia-Nicola, fiica Domnului Tărăbâc Marius şi a Doamnei Tărăbâc Georgeta din Malovăţ. La 29 Mai am oficiat Taina Sf. Botez pentru Motreanu Delia-Andreea, fiica Domnului Motreanu Doru şi a Doamnei Motreanu Mirela-Carmen din Tr. Severin. Să trăiască şi Dumnezeu să le ocrotească! La 26 Mai am oficiat slujba înmormântării pentru Curea Maria(85 ani) din Malovăţ. Dumnezeu s-o ierte!

*

              Program.   În luna iunie avem următorul program de slujbe: 2 Iunie(slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 4 Iun.(Malovăţ-Bârda); 5 Iun.(Malovăţ); 11 Iun.(Bârda – Malovăţ); 12 Iun.(Bârda); 13 Iun.(Malovăţ-Bârda); 18 Iun.(Malovăţ-Bârda); 19 Iun. (Malovăţ); 24 Iun.(Malovăţ-Bârda); 25 Iun.(Malovăţ-Bârda); 26 Iun. (Bârda); 27 Iun.(spovedit şi grijit în Bârda, la biserică şi în sat); 28 Iun.(spovedit şi grijit în Malovăţ, la biserică şi în sat); 29 Iun.(Malovăţ) În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

*

               Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda


[1] Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, vol. I, București, Editura Socec, 1895, 782 pag.; vol. II, 1897, 940 pag.; vol. III, 1899, 764 pag.;  vol. IV, 1900, 780 pag.; vol. V, 1900, 742 pag.; vol. VI, 1901, 776 pag.; vol. VII, 1901, 956 pag.;  vol. VIII, 1900, 772 pag.; vol. IX, 1901, 740 pag.; vol. X, 1903, 426 pag.

 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: