„Scrisoare pastorală“ nr. 201

              Dragii mei enoriaşi!

              Fericiţi cei ce nu fac nimic!  Este o concluzie la care am ajuns după Revoluţie, cunoscând mai bine realităţile  sociale, economice şi, cât de cât, politice. Câteva exemple şi situaţii pot susţine cu prisosinţă această afirmaţie.

              Au fost puşi pe  liber sau, altfel spus, au fost daţi afară din servicii milioane de muncitori, funcţionari şi militari. Cei mai mulţi erau oameni tineri, cu experienţă şi competenţă în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele ,,salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producţie şi a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriaşi cu  înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-şi caute locul peste mări şi ţări, pur şi simplu, să existe şi să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după douăzeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriaşii adevăraţi sunt pe cale de dispariţie, ca să nu-i numesc adevărate ,,monumente istorico-umane”. Cârpaci şi meseriaşi de trei parale, care se pricep la toate şi la nimic, întâlneşti pe toate drumurile.  Unul dintre ei îmi spunea de curând: ,, – Ştiu să fac orice în lume, doar grijanie nu ştiu să fac!”  Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviinţă! Când i-am văzut nişte lucrări, puţin a lipsit să nu o iau la fugă.

              Au fost distruse nenumărate unităţi de producţie, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci şi multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producţie, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piaţă. Unităţi de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puşi pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă şi să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până şi capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în acelaşi scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!

              Au fost distruse fermele de stat şi ceapeurile şi lumea a răsuflat uşurată. S-a împărţit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură şi contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele şi să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze şi fraţii noştri de la cârma ţării şi prietenii din afară. Subvenţionarea masivă a agriculturii în alte ţări a permis străinilor  să aducă produse agricole şi preparate diverse la preţuri foarte mici şi astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveţi din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roşii din Turcia, fasole din Egipt şi lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele şi legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor şi celorlalte animale ale noastre. Astăzi se dau subvenţii şi la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenţionat de câteva ori mai mult decât cel ce munceşte pe aceeaşi unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru ,,păşune” primeşte de câteva ori mai mulţi bani faţă de cel care ară, discuieşte, cumpără sămânţă, seamănă, pune îngrăşăminte, întreţine cultura, recoltează. Altfel spus, fericiţi sunt cei ce nu fac nimic!

              Au apărut ca ciupercile după ploaie nişte jocuri piramidale de tip ,,Caritas” ori ,,FNI”, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alţii. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriaşe prin oraşe: ,,Dormiţi liniştiţi! Avem noi grijă de banii voştri!” Şi au avut!

               Sutele de taxe şi impozite, birocraţia şi abuzurile unor organe de inspecţie şi control au descurajat  micii şi marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit eşti dacă stai în banca ta şi te mulţumeşti ,,cu ce este”, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.

              Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenţi şi am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetenţa. Legea bunului – plac a fost principalul criteriu de selecţie al oricărui şef de instituţie. A fost suficient să intri într-o gaşcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forţe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat,  eliminat din viaţa publică. Te cruceşti când vezi oameni care abia ştiu să citească în funcţii centrale, dispunând de viaţa şi destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum şi ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriaşe ale ţării, datorii pe care nici nepoţii noştri nu vor fi în stare să le plătească, de greutăţile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece ţara,  de lipsurile şi neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noştri, de lipsa de orizont şi de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte şi al tuturor laolaltă.

              S-a stins entuziasmul post-revoluţionar, când societatea românească era în stare să mute şi Carpaţii de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de ţigări şi carne vie, de ituit şi de curupt pe oricine şi pentru orice. Şi le-a mers! Palatele şi maşinile, conturile şi funcţiile învârtiţilor zilei i-au făcut pe mulţi să intre într-o stare de apatie, de indiferenţă, convinşi fiind că cei mai fericiţi sunt cei ce nu fac nimic!

*

              Cu noi este Dumnezeu!  În prima săptămână din Postul Mare se oficiază în bisericile noastre o slujbă deosebit de frumoasă, numită Pavecerniţa Mare.  Una dintre cântările de la această slujbă este şi aceasta, Cu noi este Dumnezeu! O cântă preoţii, cântăreţii, o cântă credincioşii. Cândva era una dintre cântările folosite de armată, mai cu seamă la plecarea în război. Ea, împreună cu stihurile ei, este desprinsă din cărţile Vechiului Testament. Adăugând psalmii care se citesc la această slujbă, cântarea este un semn de speranţă. Psalmii ne zugrăvesc un om singur, hăituit de vrăjmaşi, lovit, întemniţat, ameninţat cu moartea, marginalizat, şezând în noapte ca bufniţa pe dărâmături. Din sufletul acelui om se iveşte o rază de speranţă şi începe să cânte ,,Cu noi este Dumnezeu”. Vrăjmaşii lui  sunt cel mai adesea duşmanii nevăzuţi, diavolii, care umblă ca nişte lei răcnind, căutând să-i răpească sufletul. Oamenii l-au părăsit, ori nu au putere să-l apere, forţele proprii i s-au vlăguit. Atunci înţelege că singurul şi adevăratul ajutor îi este Dumnezeu. Înţelege că Dumnezeu singur nu l-a părăsit, că este cu el. Atunci strigă în cântare îngerească: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!”

              Cântarea a apărut în lumea Vechiului Testament. Noi, creştinii, formăm lumea nouă, lumea botezată în numele Sfintei Treimi, lumea care L-a cunoscut pe Hristos şi pentru care S-a jertfit Hristos. Dacă omul Vechiului Testament avea atâta speranţă într-un Dumnezeu pe care nu-L cunoştea, pe care-l socotea undeva departe, mai presus de lume şi de timp, cu atât trebuie să aibă speranţă omul nou al Noului Legământ, care ştie că Dumnezeu S-a făcut Om pentru el, a suferit patimi şi moarte pe cruce pentru păcatele noastre, ale tuturor, trecuţi, prezenţi şi viitori. Creştinul nu este singur în faţa încercărilor vieţii, în faţa atacurilor care vin din partea duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu el este Hristos; cu el sunt cei aproape două miliarde şi jumătate de creştini din toată lumea, care se roagă pentru toţi oamenii la fiecare slujbă şi rugăciune a lor. Cu el sunt cei care fac parte din Biserica triumfătoare, Biserica sfinţilor, a eroilor credinţei, care au trăit şi au murit pentru Hristos, iar azi se roagă Domnului Hristos pentru noi cei din lumea aceasta.

*

              Despre căsătorie(Continuare din numărul trecut).  ,,O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători. Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes., V, 22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

              Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sunt eşecurile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

              Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet, pe care Dumnezeu i l-a dat şi pe care într-o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Efes., V, 25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile ( I Petr., III, 7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr-odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

              După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Efes., V, 32). Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei – de – Dumnezeu sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica Sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat., XVIII, 20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche care  are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu). Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sunt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sunt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le-ar zice: ,,Aşteptaţi-L pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte” (Mat., XXV, 1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s-au pogorât la Cincizecime şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (Fapt., II, 1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sunt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că Însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

              Toate elementele slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri, care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă  şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într-adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

              Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-I auzi glasul. Toate acestea sunt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

              Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sunt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit”, înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sunt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sunt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac., IV, 1) şi s-a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

              Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia Ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum, care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

              Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă. În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii ( Gal., III, 13). În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

              „Sunt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Ortodoxă, cea care v-a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos”.

*

              Calendarul(Continuare din numărul  trecut) Din studiul Părintelui MihaiVălică mai reproducem un fragment:   ,,2.3. Argumente canonice:

  • Sâmbăta nu este eludată, exclusă sau separată din contextul duminicii, atunci când se stabilesc canoane cu valoare cultică, ci este mereu menţionată împreună cu duminica:
  • Clericul care posteşte (post sec) în zilele de Duminică sau de Sâmbătă (afară de Sâmbăta Mare) să se caterisească, laicii să se afurisească( Canon 66 ap.;55 VI);
  • Rânduiala pentru Postul Mare: Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica(Can. 66 şi 69 ap.; 52 Trul.; 49, 50, 51 Laod.);
  • Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite: în toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a celor mai înainte sfinţite (Can. 66, 69 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod., 52 Trul.);
  • Pomenirea sfinţilor: nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor, ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici(Can. 66, 69 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52 Laod.).

              Deci, în contextul rânduielilor canonice, cu valoare liturgică, sâmbăta este indisolubil legată de duminica.    3. Intrebari, dileme si propuneri:

  • A fost necesară o astfel de argumentaţie puerilă din partea biroului de presă, ca să justifice rocada unei linii de demarcaţie neortodoxă între sâmbătă şi duminică în calendarul pe 2011?
  • De ce a trebuit să treacă 2011 ani de la Hristos, ca să aflăm printr-un comunicat de presă, în sfârşit, că Duminica  este prima zi a săptămânii şi ziua Invierii Domnului?
  • Nu erau, oare, probleme mult mai importante de rezolvat în viaţa Bisericii (ex. combaterea legilor din parlament, care justifică homosexualitatea, dezincriminarea prostituţiei şi a incestului, actele biometrice, otrăvirea populaţiei cu experimentarea unor medicamente direct pe oameni, creditul bancar privind finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului, legea care se dezbate în prezent privind vrăjitoria – vezi poziţia 5161 din nomenclatorul de meserii – şi impozitarea ei, ecumensimul himer şi fără graniţe, pentru care unii monahi şi monahii îşi iau lumea în cap şi se duc la eretici – cazul Nichita, martirii închisorilor  din perioada holocaustului roşu, etc) decât jucatul de-a alba- neagra cu calendarul?
  • Nu credeţi că trebuia explicată această problemă printr-o pastorală sau o dezbatere sinodală transparentă? Sau s-a mers pe principiul iuţelii şi nebăgării de seama?
  • S-au corectat multe texte liturgice în cărţile de cult, în special cele legate de problema monofiziţilor. Există o listă şi o argumentare a corecturilor, sau s-a procedat unilateral, în maniera calendarului pe 2011?
  • De ce doar câteva eparhii au urmat această direcţie a modificării tacite şi nu întreaga Biserică Ortodoxă? Iata doar câteva întrebări deloc retorice.
  • Argumentele unora că BOR doreşte, prin aceasta schimbare în calendar,  să lupte  împotriva standardizării calendarului civil (vezi directiva in vigoare ISO 8601 a Organizaţiei Internaţionale de Standardizare –ISO) nu se justifică, întrucât din punct de vedere practic BOR ţine cont tot de calendarul civil în abordarea unor tematici teologice. De exemplu, anul închinat Sf. Botez şi Sf. Cununii a început tot după calendarul civil, ci nu la 1 septembrie 2010, după calendarul bisericesc. Întreaga Biserica face Te Deum pentru binecuvântarea unui an civil, care, prin reînvierea unor tradiţii precreştine în spaţiul social, devine din ce în ce mai păgân, pe când anul bisericesc trece aproape neobservat de mulţi membrii ai Bisericii.
  • Personal nu cred că prin acţiunea calendarul 2011 ar fi vreo conspiraţie iudeo-masonică sau ocultă, ci efectiv din dorinţa unora de a reforma, schimba, înnoi sau diversifica după bunul plac orice, numai să se schimbe ceva, şi în mod paradoxal, cu pretenţia de revenire la matca „Bisericilor de limba greacă”. Referinţa pentru un calendar ortodox este viaţa practică şi liturgică a Bisericii în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, conform argumentelor de mai sus şi nicidecum un calendar al grecilor, care este invocat de biroul de presă.
  • Pentru ca „vremea să fie răscumpărată” (Efes., V, 16)  cu folos, propun ca Sf. Sinod să-şi facă timp să înceapă mai degrabă procedura  de canonizare a martirilor ucişi în temniţele comuniste, decât să separe sâmbăta de duminică.
  • Şi dacă, totuşi, Biserica simte nevoia să facă vreo separaţie cu o bară roşie sau două, ar fi bine să separe lumina Bisericii lui Hristos, de întunericul dictaturii comuniste şi de întunericul post-decembrist şi să-l lumineze cu jertfa atâtor martiri, făcând loc în calendar miilor de sfinţi martiri şi eroi ai neamului, sacrificaţi de epoca holocaustului roşu, cu tăcerea încă vinovată a BOR”.

*

              Aoşmăre. Când se lasă Postul Mare, în satele noastre, seara şi noaptea este multă zarvă. Din loc în loc, mai ales în răscrucile drumurilor, se fac focuri. În jurul lor se adună oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei. Copiii şi tinerii sar peste foc din când în când. Între grupurile care stau în jurul focurilor au loc dialoguri strigate în gura mare: ,, – Aoşmăre!” ,,-Ce ţi-e, măre?” ,,-Găinile mele outoare şi-ale tale cutcurezătoare!”  Uneori, strigăturile acestea biciuiesc moravurile şi năravurile sătenilor, păcatele care altfel doar se şopteau. Sub perdeaua nopţii se strigă cu putere adevărul, taina se dezvăluie. Parcă se împlineşte cuvântul Mântuitorului: ,,Spuneţi adevărul şi veţi fi liberi!”

              Obiceiul acesta are multe semnificaţii. În primul rând, prin foc omul se curăţă de ,,omul cel vechi”, păcătos şi începe o nouă viaţă, aceea a postului, a urcuşului spre Înviere. În ziua ,,lăsatului secului” se terminau şi zilele de carnaval sau cârnelegile, zile în care se foloseau măştile; de acum măştile se ardeau ori se puneau la păstrare pentru anul următor. În al doilea rând, în ziua aceasta, prin strigăturile de ,,aoşmăre”, avea loc o adevărată judecată a satului. Se strigau păcatele de până atunci în auzul întregii comunităţi, secretele dispăreau şi omul devenea liber, om nou, lipsit de păcat.

*

              Sâmţii.  În ziua de 9 Martie sunt sărbătoriţi de Biserică cei 40 de mucenici. În satele noastre are loc un adevărat ritual în această zi. Dis-de-dimineaţă se scoală gospodarii, sunt treziţi şi copiii, indiferent de vârstă. Bărbaţii curăţă curtea şi grădinile şi fac focuri. Puţin mai târziu ies copiii din casă şi încep să bată cu colinzile în pământ, în jurul focului, aşa cum fac la vatră, la colindat, în Ajunul Crăciunului: ,,Tună ger şi ieşi căldură/Pe la noi pe bătătură./Ce-i în casă să rodească,/Ce-i afară să-nflorească!” Femeia cea mai în vârstă din casă aprinde o bucată de pânză, un prosop sau o zdreanţă. Ia apoi fiecare copil   în parte, în ordinea vârstei şi la urmă pe cei adulţi şi îi ,,afumă”. Le trece rapid cârpa aprinsă printre picioare, în jurul mijlocului, în jurul mâinilor, în jurul capului. Din cauza vitezei cu care este mânuită cârpa, flacăra şi fumul  ce rămân în urma ei seamănă cu un şarpe uriaş, care se încolăceşte în jurul celui în cauză.

              Ritualul are rolul de a ,,blinda” pe cel afumat împotriva muşcăturilor de şarpe timp de un an. Este un obicei străvechi, poate de pe vremea dacilor, când şarpele era un animal venerat cu puteri magice şi putea fi învins numai de către foc, o altă zeitate cu mari puteri în mentalitatea populară.

              Îmi amintesc că eram de câţiva anişori. Nu cred că mă luase la şcoală. Mergeam zi de zi cu vitele. Într-o zi, părinţii s-au dus la Caminic, în hotarul satului Colibaşi, să lucreze la vie. M-au lăsat cu vitele la Bucium. Aveam vaci, oi, porci. Le-am păscut de la amiază până către seară. Aveau iarbă. Când soarele era pe asfinţite, eram cu vitele în Coasta lui Lupu, în peri. Soarele îşi trimitea ultimele raze acolo şi vitele se ogoiseră bine. Unele chiar rumegau, fiindcă se săturaseră până la refuz. Eu şedeam pe la mijlocul coastei, aproape de tarlaua de nuci şi mă jucam în ţărână cu nişte pietricele. Iată că au venit părinţii de la vie. Nu i-am simţit până s-au apropiat. La un moment dat l-am auzit pe tăticu strigânu-mă cu glas înfricoşat: ,, – Gelule, fugi în vale!” N-am ştiut atunci de ce trebuie să fug spre padină, dar am făcut-o brusc, aşa cum îmi ordonase tăticu. Când m-am uitat în urmă m-au trecut fiori prin toate încheieturile. La aproape un metru de locul unde şezusem eu, era un şarpe încolăcit, aşa cum este cel din statuia şarpelui Glycon de la Adamclisi. Ținea capul ridicat deasupra colacului format din coadă şi privea liniştit spre asfinţit. Nu s-a speriat de fuga mea şi nici de glasul tatălui meu. Parcă era adâncit în gânduri! Tăticu a dat sapa jos de pe umăr. Pe sapă era coşul în care avuseseră mâncare. L-a lăsat pe pământ, a ridicat sapa deasupra capului şi s-a apropiat încet de şarpele încolăcit. Când i s-a părut că e în poziţia cea mai bună, a izbit cu putere. Sapa a căzut cu muchea peste şarpe ca un trăznet. Au urmat alte şi alte lovituri. Şarpele sărea ca o coardă, se slobozea ca un arc, încercând să-l lovească pe tăticu cu coada, ori să-l muşte. Coasta devenise un fel de arenă. Mămica se retrăsese îngrozită, ocolise locul de luptă şi venise la mine, depărtându-mă cât mai mult posibil. Într-un târziu, tăticu a reuşit să omoare şarpele. Avea aproape doi metri. Îmi părea uriaş. Mămica mi-a spus: ,, – Văzuşi cum te apără Dumnezeu de şarpe, dacă ţi-ai făcut rugăciunea în fiecare seară şi ai mers dumineca la biserică? Să te mai prind eu vreodată că nu vrei să te afum la Sâmţi!”

              Aşadar, credea că Dumnezeu ne ocroteşte, dar credea şi în puterea miraculoasă a focului de la Sâmţi.

*

              Ajutoare. În această perioadă am primit o serie de ajutoare astfel:  Părintele Gheorghe Vasilescu din Torino(Italia) a donat 1.050 lei; Domnul Col. Turculeanu Marin din Lugoj(TM) şi Domnul Ing. Octavian Ocudalbu din Baia Mare(MM) au donat câte 200 lei; Domnul Ioan Miclău din Cringila(Australia) a donat 161 lei; Domnul Bogdan Soare din Bucureşti a donat 130 lei; Domnul Sfetcu Emil din Craiova(DJ) şi Domnul Trocan Pantelie din Tr. Severin, amândoi fii ai satului Bârda, Domnul Pană Liviu din Tr. Severin, nepotul Doamnei Pană Atena din Bârda au donat câte 100 lei; Domnul Mihai Eugen din Săsenii Noi(BZ) a donat 70 lei; Domnul Cioloca Iosif din Timişoara(TM), ginerele regretatului Anghel Nicolae din Bârda, Domnul Nistor Gheorghe din  Tr. Severin, fiu al satului Malovăţ, Doamna Burtea Elena şi Doamna Păunescu Aurelia, amândouă din Tr. Severin, fiice ale regretatului Duţoniu Sever din Bârda, au donat câte 50 lei.  Domnul Curea Petre din Bârda a achitat contribuţia de cult în valoare de 50 lei. Domnul Gârbovan Ion din Bârda a donat 50 lei pentru Fondul Central Misionar. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

              În cursul lunii februarie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel: 6 Feb.(Malovăţ): 180 pâini; 13 Febr.(Bârda): 73 pâini; 20 Febr.(Malovăţ): 180 pâini; 27 Febr.(Bârda): 70 pâini. Aşadar, în luna Februarie au fost donate 503 pâini. Precizăm că de la 1 februarie pâinea s-a scumpit. O plătim acum cu 0,90 lei/buc.

*

              Olimpiade, examene, burse. În urma unei atente selecţii, au fost aleşi pentru a participa la faza judeţeană a Olimpiadei de Religie – 2011 din 19 Martie următorii elevi de la şcoala din Malovăţ:  I. Clasa a V-a: Motorga Amalia-Loredana, Motorga Diana-Andreea, Nicolae Viorica-Ileana, Popescu Andreea-Marioara, toate patru din Bobaiţa; II. Clasa a VI-a: Bufanu Diana-Mădălina(Bârda); Filip Denisa-Anamaria(Laz); Negoiţeascu Ramona-Denisa(Colibaşi); Stănciulescu Adelina-Ileana (Bârda); III. Clasa a VII-a: Badea Dorina-Nicoleta(Malovăţ); Craşoveanu Cristina-Gabriela(Malovăţ); Negrescu Georgiana-Iuliana(Malovăţ); Ştefu Maria-Alexandra (Malovăţ); Truşculescu Constanţa-Andreea(Valea Boierească). Nu am avut elevi selectaţi de la clasa a VIII-a. Sperăm că se vor prezenta onorabil. Le urăm succes!

*

              Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, a participat la Bucureşti la un concurs pentru o bursă guvernamentală în Grecia, pentru studiul culturii şi civilizaţiei greceşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit la concurs pe locul I, cu 92,27 puncte din 100 posibile. Bursa va fi derulată în luna iulie, la Atena, toate cheltuielile     fiind suportate de statul grec. S-au pus dascălii pe carte!

*

              Plăţi. În această perioadă am făcut următoarele plăţi mai mari astfel: 250 lei poştei pentru timbre; 6.250 lei tipografiei pentru Bibliografia Revistei ,,Studii Teologice”; 3.550 lei protoieriei pentru lumânări; 200 lei protoieriei pentru Fondul Central Misionar; 392 lei brutăriei pentru pâinea donată în ianuarie şi 329 lei pentru cea donată în februarie; 280 lei pentru o imprimantă; 250 lei tipografiei pentru ,,Scrisoare pastorală” şi altele mai mărunte.

*

              Publicaţii. În această perioadă, preotul Dumneavoastră a publicat următoarele articole: Discriminarea creştinismului în Europa, în ,,Epoca”, 2011, 3 mart. 2011, ediţie on-line(http://revista-epoca.com); Duhul libertăţii, în ,,Epoca”, 2011, 3 mart. 2011, ediţie on-line(http://revista-epoca.com); Despre căsătorie, în ,,Ecoul”, 2011, nr. 2, 13 mart., ediţie on-line(http://revista-ecoul.com); In memoriam: Mitropolitul Bartolomeu Anania, în ,,Ecoul”, 2011, nr. 2, 13 mart., ediţie on-line(http://revista-ecoul.com).

*

              Spovediri, împărtăşiri În cele două zile planificate din prima săptămână a Postului Mare au fost spovediţi şi împărtăşiţi la biserică şi în sat  28 enoriaşi în Bârda şi 50 enoriaşi în Malovăţ. Aşadar, în total au fost  78 enoriaşi. Cam puţini păcătoşi în parohie!

*

              Înmormântări. La 1 Mart. am oficiat slujba înmormântării pentru  Zaharescu Mihai(68 ani) din Bârda, iar la  13 Mart. pentru Mucioniu Petre(93 ani) din Bârda. Dumnezeu să-i ierte!

*

              Program. În luna aprilie avem următorul program de slujbe: 2 Apr.(Malovăţ-Bârda); 3 Apr.(Malovăţ); 9 Apr.(Malovăţ-Bârda); 10 Apr.(Bârda); 16 Apr. (Malovăţ-Bârda); 17 Apr.(Malovăţ); 18 Apr.(Denie la Bârda); 19 Apr.(denie la Malovăţ); 20 Apr.(denie la Bârda); 21 Apr.(denie la Malovăţ); 22  Apr. (denie la Bârda de la ora 19; denie la Malovăţ de la ora 21); 23 Apr.(dimineaţa, spovedit şi grijit copiii la Malovăţ; seara, la ora 20, pomeniri la Malovăţ); 24 Apr. (noaptea, la ora 23, începe slujba Sf. Învieri la Malovăţ; la ora 3,00 începe slujba Sf. Învieri la Bârda); 25 Apr.(Bârda, cu slobozirea Paresimilor la vii şi pomenirea de Sf. Gheorghe; Malovăţ, pomeniri de Sf. Gheorghe, la ora 12); 26 Apr. (Malovăţ, cu slobozirea Paresimilor la vii); 30 Apr.(Bârda- Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

                    Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

                                                        Pr. Al. Stănciulescu – Bârda

%d blogeri au apreciat asta: