„Scrisoare pastorală“ nr. 200

Dragii mei enoriaşi!

Popas aniversar. S-au împlinit 200 de numere ale ,,Scrisorii pastorale”! O fi mult, o fi puţin, cititorii pot aprecia, Dumnezeu poate să ne judece. ,,Scrisoarea pastorală” a fost un amvon, a fost o tribună, a fost un prieten, a fost o punte de legătură între preot şi credincioşii săi, între preot şi cititorii săi. A fost altceva decât predica propriu-zisă. A fost una din cele mai sărace publicaţii din ultimii ani, dar a înglobat în paginile sale mult material, care se poate constitui ca o cronică a vremurilor noastre şi a celor trecute. Alte surate sunt bogate, mari, frumoase, cu multe poze frumos realizate. A noastră e simplă şi se adresează în primul rând oamenilor simpli, credincioşilor noştri din parohie, ţăranilor noştri. În paginile ei şi-au găsit de multe ori loc necazurile şi bucuriile enoriaşilor noştri, ale românilor în general. De multe ori ne-am asumat riscuri, am trezit duşmănii puternice, tocmai pentru că am spus lucrurilor pe nume şi adevărul a deranjat pe mulţi. Am inclus materiale menite să îndemne la viaţă creştinească; am criticat de multe ori prostia, aroganţa, nedreptatea, păcatul de tot felul. Nu ne-a fost străină gluma, ironia, ştiind că aceasta este foarte gustată şi are un mare rol educativ. Am mijlocit la cunoaşterea şi ajutorarea oamenilor de aici şi de departe. Prin ,,Scrisoare pastorală” am reuşit să creem o atmosferă familială, o relaţie de adevărată prietenie între preot şi credincioşii lui din parohie şi nu numai. Preotul nu a mai fost străin de enoriaşii lui. Tocmai datorită sincerităţii şi francheţii cu care a spus lucrurilor pe nume, oamenii au simţit că este unul de-ai lor, că nu este un privilegiat al sorţii. Prin ,,Scrisoare pastorală” fii de departe ai parohiei noastre s-au simţit mai aproape de casă, de cei dragi ai lor. ,,Scrisoarea pastorală” a fost preluată în întregime sau parţial de multe publicaţii serioase, cu prestigiu recunoscut, din ţară şi din străinătate. ,,Scrisoare pastorală” a făcut să se înţeleagă că o parohie dintr-un sat uitat de lume poate constitui un factor de cultură şi progres spiritual, prin numeroasele cărţi publicate şi răspândite în lumea întreagă. O instituţie mai mică decât oricare alta, cu numai doi angajaţi, a reuşit să publice sute de cărţi în mii de exemplare în douăzeci de ani de libertate, în condiţiile unei crize care nu se mai termină. Poate şi ,,Scrisoarea pastorală” poate constitui un argument că satul românesc încă nu a pierit, deşi este în mare pericol, că încă mai poate să ofere ceva de folos spiritual şi nu numai societăţii româneşti. Poate ne-am slujit şi astfel  credincioşii, Biserica şi pe Dumnezeu. Aceasta ne-am dorit de fapt!

*

Paradisul birocraţiei. Alergăm disperaţi de la un birou la altul, de la un ghişeu la altul, de la o instituţie  la alta să ne rezolvăm o problemă. Hârtii, hârtii şi iar hârtii, munţi de dosare, fluvii de cerneală, timpi morţi, care ne decupează bucăţi masive din viaţă, nervi, înjurături, nemulţumiri. În loc să mai avem timp să citim o carte, să ne mai plimbăm în aer liber, să mai vedem un film sau, de ce nu, să ne mai odihnim pentru a scăpa de stres, trebuie să ne blindăm cu acte, cu documente, cu hârtii.

Desigur, veţi zice, toate sunt necesare, toate trebuie făcute, rezolvate. De acord, dar foarte uşor alunecăm în  ridicol şi absurd, fiindcă aşa sunt legile croite, regulile interne ale unor instituţii. Două exemple în acest sens vă voi relata şi, cu siguranţă, dumneavoastră veţi adăuga multe altele.

Mama mea a murit în 2005. Dumnezeu s-o ierte! La sfârşitul anului trecut am primit somaţie de la Casa de Asigurări de Sănătate, ca să plătesc câteva milioane bune. De fapt, somaţia era pe numele mamei. Nu plătise cota de asigurări de sănătate pentru perioada 2005-2010. Medicul de familie raportase lunar situaţia deceselor din circumscripţie, dar cineva nu făcuse operaţiile de rigoare în evidenţele centrale. Bine, mi-am zis! O vom rezolva repede! Am luat certificatul de deces al mamei, am făcut copie după el şi m-am dus să clarific situaţia: ,,- Vă mai trebuie o adeverinţă de la Administraţia Financiară, din care să reiese că din 2005 n-a desfăşurat  activităţi economice şi de la medicul de familie că n-a beneficiat în această perioadă de asistenţă medicală!” Am simţit că ceva în creier mi se blochează. Parcă n-am mai avut nici aer suficient în momentul acela. Am reuşit, totuşi, să zic: ,, – Doamnă, mama a murit, conform certificatului de deces. Aveţi cuvântul meu de onoare, că, după ce a murit, nu a desfăşurat activităţi economice şi nici n-a beneficiat de asistenţă medicală!” Replica a venit brusc: ,, – Eu vă înţeleg, dar astea sunt ordinele! Vă trebuie şi actele astea, altfel facem executare silită!”  Am făcut demersurile necesare pe la Administraţia Financiară, ca să scot hârtia cu pricina, am luat adeverinţă de la medicul de familie…, ca să dovedesc că… mortu-i mort!

Altă situaţie de-a dreptul ridicolă se întâlneşte des şi mulţi v-aţi confruntat cu ea. Au existat şi există şi în parohia noastră oameni peste care s-au abătut nenorociri mari. Fie că au avut accidente grave, fie că au avut anumite boli, în urma cărora li s-au extirpat anumite organe ale corpului. Ei au primit, cu chiu cu vai, un ajutor social. Pentru ca să li se menţină acest ajutor bănesc, aceşti oameni sunt chemaţi periodic, mai bine-zis la câteva luni, în faţa unei comisii medicale, ca să fie consultaţi şi onorata comisie să vadă dacă acei oameni mai au sau nu handicapul pentru care au primit ajutorul. Nu este uşor să transporţi un bolnav grav dintr-un sat îndepărtat, să-l ţii la coadă ore în şir. Cunosc cazuri când astfel de oameni nu au unul sau ambele picioare. Le-au fost amputate. Şi, totuşi, ei sunt chemaţi ,,la verificare”. Nu cred că există cineva pe lume, care să fi văzut nişte picioare tăiate cu ferestrăul crescând şi redevenind iarăşi cum au fost la vremea când omul era sănătos. Sunt oameni orbi din cauza unor boli incurabile. Şi aceştia sunt chemaţi şi alţii la fel ca ei.

Ni se pare absurd, dar este legislaţia noastră, formată din ,,pachete de legi”.

Mă întreb, dacă azi un Noe ar mai putea să ducă la bun sfârşit un proiect ca cel din Vechiul Testament, adică să mai construiască o corabie,  cu care să salveze lumea de la pieire. Mă îndoiesc. Numai câte acte întrevăd eu că i-ar trebui, iar în final ar constata că, de fapt, nu are voie s-o construiască. Gândiţi-vă numai de cât spaţiu are nevoie o găină, conform normelor europene, dar să îngrămădeşti atâtea animale într-o biată corăbioară?! Autorizaţii, adeverinţe, avize, aprobări etc., etc. Ar trebui să aibă autorizaţie de mediu, autorizaţie antiincendiu, de la protecţia animalelor, de la electrica, de la protecţia civilă, de la silvic, de la primărie certificat de urbanism, de la asigurări sociale pentru angajarea lucrătorilor şi plata impozitelor cuvenite, de la o şcoală de specialitate că a absolvit studii de constructor de corăbii, de la protecţia muncii, de la…., de la…., dar de unde nu? Până la urmă, ori puhoaiele ne-ar înghiţi pe toţi şi n-ar mai rămâne urmă de pământean, ori Dumnezeu ar renunţa la proiectul Lui de a mai distruge cea mai mare parte din lume. La urma-urmei, cine I-ar da aprobare să facă acest lucru?!  De ce s-o mai distrugă El, când o putem distruge noi singuri! Cu acte în regulă!

*

Despre Căsătorie(Continuare din numărul trecut). ,,Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac., II, 18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că suntem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sunt o cămaşă pe care s-o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s-o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” ( Rom., VIII, 26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat., XIX, 5; Marc., X, 7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr-o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit”, înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă.

Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.

„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (Mat., XIX, 3-9; Marc., X, 2-12).

Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile”(Continuare în numărul viitor).

*

Calendarul(Continuare din numărul trecut). Din studiul Părintelui Pr. Prof. Dr. Mihai Vălică de la Suceava continuăm să redăm noi argumente privind revenirea Duminicii în poziţia ce a avut-o până anul acesta în calendarele ortodoxe:

,,2.2. Argumente liturgice: Din punct de vedere liturgic, constatăm clar în Octoih, că fiecare zi de duminică începe cu Vecernia de sâmbătă seară, urmând fidel referatul biblic şi întreaga operă de mântuire şi se continuă, în mod firesc, cu ziua Domnului (Apoc., I, 10),  care devine paradigma veacului viitor, fiind ca o regină, o încununare, „una a sâmbetelor, Împărăteasă şi Doamnă”, imagine stabilită liturgic ca fiind irmosul cântării a VIII-a din slujba Învierii şi nicidecum pusă la cântarea I-a, imaginea zilei întâi a creaţiei. Deci, Sf. Apostol Ioan, fiind „în Duhul” Domnului nu o numeşte prima zi a săptămânii, decât atunci când descrie cronologic evenimentul învierii raportat la calendarul iudaic(Ioan, XX, 1), însă în perspectiva veşniciei o numeşte „Ziua Domnului”.

  • Cele opt Glasuri sunt cântate şi ele succesiv, un Glas pe săptămână. În săptămâna luminată însă, se cântă câte un Glas pe zi, de la Glasul I la Glasul VIII, tocmai pentru a arăta continuitatea Duminicii după sâmbătă, ca a opta zi, ci nu numai ca prima zi a săptămânii. De aceea, serbarea Învierii Domnului începe  cu Duminica şi se încheie după 8 săptămâni tot cu Duminica, când Ortodoxia cinsteşte întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos în mod vizibil şi haric pe pământ prin pogorârea Sf. Duh.
  • Deci, Dumnica este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul unei săptămâne liturgice din săptămâna luminată, dar şi   începutul şi sfârşitul unei perioade speciale de cinstire a Învierii Domnului, în decurs de 8 săptămâni, după modelul lui Iisus Hristos, care recapitulează şi însumează întreaga creaţie prin Jertfa şi Învierea Sa. După acest moment, săptămâna liturgică începe cu ziua de luni  şi culminează cu ziua de duminică, aşa cum se vede în orice Evanghelie şi aşa cum a fost barată duminica prin cele doua linii roşii până în anul 2010. Dacă se merge cu logica biroului de presă, ar trebui schimbată şi citirea Evangheliei după Rusalii, nu numai mutată linia roşie în calendarul cu pricina!
  • Prima zi liturgică a Glasului I începe  cu Duminica, ce-i drept, dar numai până la Pogorârea Sf. Duh, pentru a arăta că învierea Domnului include răscumpărarea chiar din ziua creaţiei, dar se sfârşeşte tot cu Duminica pe Glasul VIII, respectiv Pogorârea Sf. Duh, ci nu pe Glasul VII,  cum ar trebui să  se petreacă după logica biroului de presă.
  • Faptul că întemeierea Bisericii, adică Pogorârea Sf. Duh se petrece în duminica a VIII-a după Paşti, iar săptămâna liturgică începe imediat cu luni, ci nu cu duminica, iar prima duminică după Rusalii începe cu Gasul VIII este mai mult decât evident că Sf. Părinţi au statornicit prin rânduielile liturgice şi doxologice, că Dumnica este a opta zi ci nu mai este prima zi a săptămânii, chiar dacă biblic, din punct de vedere al calendarului iudaic este menţionată ca prima zi a săptămânii.
  • Prin pogorârea Sf. Duh şi întemeierea Bisericii lui Hristos, duminica devine punctul culminant. Deci, conform acestei rânduieli doxologice, statornicită în mod practic în viaţa liturgică a Bisericii, prima zi a săptămânii este luni, ci nu mai este Duminica, fapt evidenţiat în rânduiala citirii Evangheliei după Rusalii.

În acest context pot concluziona că, pentru noi, creştinii, Dumnica este ziua Domnului ca punct culminant al răscumpărării lumii şi la ea trebuie să ne raportăm. Iisus Hristos trebuie să fie punctul de referinţă al unui calendar liturgic ortodox, ci nu calendarul iudaic, care rămâne valabil doar pentru evreii, care încă îl mai aşteaptă pe Mesia”.

*

Discriminarea creştinismului în Europa(II)(Continuare din numărul trecut). Doamna Dr. Maria Goron, medic de familie, făcând un comentariu pertinent asupra unei cărţi a scriitorului american Josh McDdowel, The New Tolerance(Noua toleranţă), ajunge la câteva concluzii îngrijorătoare. Potrivit acestor comentarii (textul complet poate fi accesat pe http://marianagoron.wordpress.com/2011/01/07), se spune: ,,poate ceva numit toleranţă să ne ameninţe? Este posibil să ne temem de ceea ce numim toleranţă? Răspunsul este da. În societatea vremurilor noastre, numită şi postmodernă, suntem  şi vom fi martorii unei schimbări culturale, ce poate fi etichetată drept cea mai vijelioasă şi mai întunecată din istoria omenirii. Şi toate aceste schimbări de rău augur se vor face în numele aşa zisei „Noua toleranţă”. Doctrina propagată azi, – şi care se face tot mai simţită şi în ţara noastră, în special în şcoli, în universităţi şi politică -, este diferită de definiţia din dicţionare în  care toleranţa este descrisă astfel: „a recunoaşte şi a respecta credinţele, opiniile şi practicile altora fără a le împărtăşi”.

Toleranţa tradiţională era o frumoasă virtute creştină. Era  îngăduinţa creştină izvorâtă din iubire, care te îndemna să-ţi iubeşti aproapele, să-l respecţi, să-l preţuieşti şi să-l accepţi, chiar dacă nu erai de acord cu comportamentul lui. Toleranţa tradiţională nu te obliga să aderi la convingerea şi comportamentul unei persoane sau grup de persoane cu care nu erai de acord. Noua toleranţă este la kilometri distanţă de ceea ce înseamnă toleranţa tradiţională. Ea afirmă că nu mai există adevăr absolut. Toate convingerile, valorile, stilurile de viaţă sunt egale. Toate punctele de vedere trebuie respectate sau aplaudate. După principiul toleranţei tradiţionale puteam transmite copiilor noştri respectul pentru nişte valori morale, de exemplu să-i fie fidel viitorului partener de viaţă, iar copiii noştri aveau dreptul atât să fie fideli cât şi să afirme că acest comportament este cel mai bun.

După noua toleranţă nu mai ai acest drept. Noua toleranţă spune că toate comportamentele sunt egale. Dacă judeci  comportamentul greşit al vreunei persoane eşti etichetat ca intolerant.

Un alt exemplu: În urmă cu câţiva ani nu numai societăţile creştine ci şi cele  capitaliste sau comuniste considerau homosexualitatea este o boală, o aberaţie sexuală. Iar ca orice bolnav homosexualul trebuie înţeles, tratat şi vindecat. Chiar dacă acceptai persoana nu erai obligat să fii de acord cu comportamentul ei. Noua toleranţă spune că şi comportamentul acestor oameni este tot atât de demn de respect ca orice alt comportament. Învăţătura creştină spune că homosexualii (sodomiţii) alături de cei care comit adulter, de hoţi, beţivi, lacomi, defăimători nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie a învăţăturii creştine este socotită intolerantă de noua toleranţă. Iată ce afirmă într-un Centru al noii toleranţe din Chişinău. «In domeniul moral indivizii au dreptul de a-şi alege modul de viaţă, valorile la care vor să ţină, chiar şi greşelile pe care le pot alege pentru a le comite,  fără nici o intervenţie din partea societăţii sau a statului»”(Continuare în numărul viitor).

*

In memoriam: Mitropolitul Bartolomeu Anania(Continuare din numărul trecut). L-am cunoscut pe vlădica Bartolomeu în 1976. Dânsul era director la Institutul Biblic al patriarhiei, iar eu lucram la redacţia revistei ,,Mitropolia Olteniei” din Craiova. Eram trimis adesea să duc materiale la tipografia de acolo, să mă interesez cum merge tipărirea şi expedierea unor numere de revistă. La îndrumarea tehnoredactorului Teodor Manolache, am mers la Părintele Valeriu Anania şi i-am prezentat câteva articole pentru revista ,,Biserica Ortodoxă Română”. Tocmai îmi publicase acolo regretatul Teodor Manolache articolul cu inscripţiile de la Murfatlar, care-l interesase pe părintele Anania în mod deosebit. De la primele întâlniri am simţit în dânsul un om prietenos, binevoitor, sincer, frăţos. Aş putea spune că ne-am împrietenit repede. Îmi apăruse la Editura Albatros cartea cu Anton Pann şi pregăteam primul volum din Coloana Infinitului. Ajunsesem de-l vizitam la birou de câte ori ajungeam în Bucureşti. Mă întreba întotdeauna ce lucrez, ce mai e pe la Craiova, îmi mai povestea câte ceva din viaţa lui.

Într-o zi, prin 1978, după ce-i  văzusem seara la teatru piesa Zodia Zimbrului, m-am dus la dânsul cu un vraf de hârtii, în care aveam ,,poezii”, creaţii personale.  I-am destăinuit secretul meu, acela că scriu poezii şi l-am rugat să-mi acorde câteva minute să-i citesc câteva şi să-mi spună dacă se merită să mai continui sau să mă apuc de altceva. M-a ascultat şi am observat că faţa i se întunecă. Mi-a spus liniştit: ,, – Părinte Alexandre, patriarhul mă plăteşte ca să-mi fac obligaţiile de serviciu, nu să discut despre poezii. Dacă vrei, vino după ora patru la mine acasă şi discutăm acolo până mâine dimineaţă! Mi-a dat adresa şi mi-a explicat cum o pot găsi mai uşor. Locuia lângă Herăstrău, într-un bloc din spatele magazinului ,,Adam”, la etajul întâi. De la fereastra apartamentului său se putea vedea un colţ din Palat, sediul Comitetului Central şi biserica Creţulescu. M-a primit binevoitor. Era îmbrăcat civil, în blugi şi o cămaşă neagră, pluşată, ,,antijeg”, cum glumea dânsul. Mă aşteptase şi nu mâncase. M-a poftit la masă. Am servit un pilaf cu carne şi o bucată de plăcintă cu brânză. Un pahar de limonadă şi o cafea a încheiat ,,festinul” nostru. În tot timpul  mi-a povestit despre epopeea sa în America, despre numeroşii săi duşmani,  care l-au urmărit pas cu pas tot timpul în ţară şi-n străinătate. După ce-am terminat cu masa, m-a poftit să-i citesc din ,,creaţiile mele”. I-am citit două sau trei ,,poezii”.

La un moment dat, lămurindu-se cu privire la calitatea ,,creaţiilor” mele, m-a oprit, dându-mi semne că vrea să facem o pauză şi să-mi povestească ceva. Am tăcut. A început să-mi povestească despre prietenia lui cu Tudor Arghezi în anii tinereţii sale. Era un apropiat al lui Arghezi. Acesta îl socotea ca pe un fiu al lui. Într-o zi i-a dus poetului un caiet cu poezii personale. Arghezi s-a întunecat la faţă, a luat caietul şi a plecat, fără să zică o vorbă. Au trecut mai multe zile, poate mai bine de o săptămână şi părintele Anania aştepta ca pe ghimpi un semn de la Arghezi. Într-o noapte, după ora două, în chilia părintelui Anania a sunat telefonul. A ridicat receptorul înfrigurat. La celălalt capăt al firului era Arghezi. Cu o voce calmă, caldă, i-a spus: ,, – Părinte Anania, îţi mulţumesc!” A întrebat, neînţelegând pentru ce îi mulţumeşte marele Arghezi. Poetul n-a dat explicaţii, ci doar a repetat: ,,- Părinte Anania, îţi mulţumesc!”  A închis telefonul. Până dimineaţa, părintele Anania n-a mai dormit. A doua zi l-a căutat pe Arghezi. Acesta i-a spus: ,, – Părinte Anania, eşti un poet adevărat! Îţi mulţumesc!” ,,- De ce-mi mulţumiţi, maestre? l-a întrebat părintele Anania nedumerit. ,, – Îţi mulţumesc, că ai scris poezie adevărată şi nu te-am pierdut de prieten! Mulţi mi-au dat manuscrise ca să-mi spun părerea despre ele şi când le-am spus adevărul s-au depărtat de mine. De atunci m-au ocolit. N-am ştiut despre dumneata că scrii poezii şi când mi-ai spus că ai câteva caiete, mi-a fost teamă că te-am pierdut şi pe dumneata şi mi-a părut rău. De aceea ţi-am mulţumit, fiindcă m-ai ajutat să păstrez prietenia cu dumneata!” Această întâmplare cu Arghezi o povesteşte părintele şi-n volumul său Rotonda plopilor aprinşi.

După cele ce mi-a spus cele de mai sus, Părintele Anania mi-a cerut îngăduinţa să-mi citească din poeziile sale abia finisate. Mi-a citit ceva tulburător. Nu ştiu ce poezie era, dar cred că era inspirată din Psalmul 101 al lui David. Ceva între romantism şi realism, cu un om hăituit de vrăjmaşi, părăsit de toţi, veghind în noapte ca o bufniţă pe dărâmături…. Am ascultat fascinant. La sfârşit eram lămurit. Îmi era ruşine de ,,creaţiile” mele. N-a mai amintit o vorbă despre ele, dar nici nu mai era nevoie. Parcă atunci descoperisem adevărata poezie şi singur îmi dădeam seama cât de departe sunt de poezie.

Am rămas apropiat al părintelui Valeriu Anania, prieten şi ucenic, până la moarte. De întâlnit ne-am mai întâlnit faţă către faţă de două sau de trei ori, dar am ţinut legătura prin scrisori şi prin telefon. Ultima dată am vorbit cu dânsul cu aproximativ două luni înainte de a muri…(Continuare în numărul viitor).

*

Iertarea vrăjmaşilor. De multe ori vin la biserică enoriaşi de-ai noştri şi-mi cer să blestem pe anumiţi răufăcători. Le explic mereu, că Biserica nu blestemă decât pe dracul, că Mântuitorul ne învaţă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri şi să-i iertăm, aşa cum a făcut El însuşi. Am găsit pe internet o rugăciune excepţională a unui fost episcop  sârb, Nicolae Velimirovici, pe care o redau mai jos, tocmai pentru a înţelege mai bine care este atitudinea adevărată a unui creştin faţă de vrăjmaşii lui:

,,Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor am aflat adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci, când eu am fugit de mine însumi. Ei m-au hulit, atunci când eu m-am lăudat pe mine însumi! Ei m-au scuipat, atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi! Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun! Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic! De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit! De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate! De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier! De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire! De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat! Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău! Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem! Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea: pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere; pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen; pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu; pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia; pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească; ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate!

Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine. Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi. Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii? Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi. Un rob îşi blestemă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe. Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa. Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei!”

*              ,,Iertarea”. Într-o zi, un enoraş m-a oprit şi mi-a spus: ,, – Părinte, să ştiţi că am făcut cum mi-aţi spus. M-am împăcat cu  Pişpirică. L-am iertat, părinte! N-o să-l duşmănesc o viaţă!” ,,- Bravo, nea Ferfeleacă! i-am zis, ştiindu-i ura cu consăteanul de care-mi vorbea. El a ţinut să precizeze: ,, – Părinte, l-am iertat, dar înainte de asta i-am dat o mamă de bătaie, de-o să-şi tragă multă vreme pătura cu dinţii!” ,, – Cum adică, întâi l-ai bătut şi pe urmă l-ai iertat?” am zis eu nedumerit. ,,-Da!”  ,,- Şi el… te-a iertat pe dumneata?” ,,- E treaba  lui dacă nu mă iartă! E păcatul lui! Tocmai de aia, părinte, vă rog să staţi dvs. de vorbă cu el şi să-l îndemnaţi să mă ierte! Să poată şi el să se grijească, doar e creştin şi el!” ,,-Mde! Nu ştiu cât o putea el să te ierte pe dumneata, dacă l-ai bătut aşa rău!” ,, – Păi, tocmai de aia, părinte! Insistă dumneata să mă ierte, că dacă nu mă iartă, mă bagă ăştia la puşcărie, fiindcă are şi martori, care au văzut până l-am bătut!” Vai de mama noastră!

*

Ajutoare. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Doamna Dr. Ionescu Mihaela – Aritina din Curtea de Argeş(AG), Doamna Ing. Doina Teşilă din Tr. Severin, fiică a satului Malovăţ, au donat câte 100 lei; Doamna Popa Marilena din Bucureşti a donat 80 lei; Domnul Mănescu Constantin din Malovăţ a adăugat la contribuţia de cult 100 lei, totalizând 151 lei; Domnul Belega Gheorghe din Malovăţ a adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizând 100 lei; Doamna Curea Ioana din Bârda a adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizând 55 lei; Domnul Oproiu Vasile din Malovăţ a adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizând 51 lei; Domnul Oproiu Dumitru din Malovăţ a dat pentru contribuţia de cult 50 lei. Tuturor le mulţumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească!

*

Publicaţii: Articolul Duhul libertăţii publicat de preotul Dvs. în numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” a fost preluat în ,,Conexiuni contemporane”, 2011, 4 mart., ediţie on-line (www. conexiunicontemporane.ro) şi  în ,,Singur”, Târgovişte, 2011, 4 mart., ediţie on-line ((http://www.revistasingur.ro).

*

Un exemplar din Vieţile Sfinţilor a ajuns la Mitropolia Olteniei. Prin adresă scrisă, parohia noastră a fost somată de mitropolie să întrerupă imediat publicarea următoarelor volume şi să retragă exemplarele distribuite din vol. I, în caz contrar mitropolia se va adresa justiţiei. Aceasta pentru faptul că volumul reproduce, cu substanţiale îmbunătăţiri de formă şi fond,  primele trei volume din Proloage. Mitropolia susţine că are drepturi de autor asupra Proloagelor. Am precizat în prefaţa volumului Vieţile sfinţilor,Proloagele sunt cărţi din literatura bizantină, scrise cu sute de ani în urmă. Ele au fost traduse prima dată în limba română la Mânăstirea Neamţ şi publicate acolo în secolul al XIX-lea. Înainte de 1989 au fost republicate şi de Mitropolia Olteniei. Conform legii dreptului de autor, timp de 70 de ani de la moartea unui autor, opera sa nu poate fi publicată de nimeni fără acordul moştenitorilor legali ai autorului. După 70 de ani, opera devine patrimoniu public şi poate fi publicată fără acordul moştenitorilor, cu obligaţia de a fi menţionat numele autorului. În cazul nostru, autorii Proloagelor au murit cu sute de ani în urmă, iar altora nu li se mai cunoaşte nici numele. Nu am făcut concurenţă mitropoliei, fiindcă nu am vândut cartea respectivă, ci am distribuit-o gratuit, pe bază de tabel. Avem convingerea că Dumnezeu nu-i va întreba pe clerici, indiferent de gradul şi funcţia lor, câţi arginţi au adunat în vistieria instituţiei sau în teşchereaua personală, ci câte suflete au ajutat să se mântuiască! Vom reveni!

*

Program. În cursul lunii Martie avem următorul program: 1 Mart. (sfinţirea apei şi a seminţelor la Bârda, la ora 9,00 şi la Malovăţ, la ora 10,00); 5 Mart.(Malovăţ-Bârda); 6 Mart. (Malovăţ); 7 Mart.(seara slujbă la Malovăţ); 8 Mart. (dimineaţa spovedit şi grijit în Bârda, la biserică şi în sat; seara slujbă la Bârda); 9 Mart. ( dimineaţa spovedit şi grijit în Malovăţ, la biserică şi în sat; seara slujbă la Malovăţ); 10 Mart. (seara slujbă la Bârda); 11 Mart. (seara slujbă la Malovăţ); 12 Mart.(Malovăţ-Bârda); 13 Mart.(Bârda); 19 Mart.(Malovăţ-Bârda); 20 Mart.(Malovăţ); 24 Mart.(seara slujbă la Malovă); 25 Mart.(dimineaţa, la 8, pomeniri la Bârda; slujbă la Malovăţ); 26 Mart.(Malovă-Bârda); 27 Mart. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă sau la telefon : 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu – Bârda

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: