„Scrisoare pastorală“ nr. 196

Dragii mei enoriași!Cuvânt de Sărbători. La mulți ani! Să vă ajute Dumnezeu să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și  Botezului Domnului cu sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dumneavoastră!

An de an vin Sărbătorile pentru a ne aminti că suntem trecători pe acest pământ, că suntem călători în această lume. Timpul este inventat de noi, ca să ne măsurăm viața, bucuriile și durerile. Însuși cursul anului vrea să ne vorbească de viața noastră de oameni muritori. Începe cu Anul Nou, cu Anul-Prunc și se termină cu perioada moșilor, a bătrânilor(Moș Andrei, Moș Nicolae, Moș Ignat, Moș Crăciun, Moș Vasile). Anul însuși e un ciclu, o horă a lunilor, săptămânilor și zilelor, o horă a timpului, în care ne prinde, cu sau fără voia noastră. Tocmai de aceea, Sfintele Sărbători trebuie să ne fie prilejuri de sfântă aducere-aminte că într-o zi, la o anumită oră, clopoțelul veșniciei va suna pentru oricare dintre noi și vom  fi întrebați   daca suntem gata de plecare sau nu. E greu de crezut că atunci, în mare grabă, vom mai avea timpul necesar să ne mai facem bagajul pentru Marea Trecere. S-au văzut multe cazuri, când oameni mari, bogați și  puternici, pe care lumea nu putea să-i mai încapă, cum ar fi zis Poetul, să plece cu mâna goală, fără măcar un fir de ață din toate bogățiile lor.  Vremea Sărbătorilor este prilej fericit de a pune câte ceva în trăistuța sufletului nostru pentru călătoria cea lungă. Câteva zile de post, câteva rugăciuni, câteva slujbe la care să participăm cu toată tragerea de inimă, câteva fapte bune, câteva minute de meditație despre cele sfinte, despre viața și păcatele noastre, o Sfântă Spovedanie, o Sfântă Împărtășanie, sunt doare câteva lucrușoare, pe care le putem așeza în trăistuța noastră. Cu cât această traistă va fi mai plină și mai grea, cu atât sufletul nostru se va putea înălța mai sus pe scara Cerului, până la Dumnezeu. Dimpotrivă! Cu cât trăistuța va fi mai goală, cu atât ne vom afunda mai jos în hăul disperării și al pierzaniei.

Din păcate, noi am pierdut sensul adevărat al Sfintelor Sărbători, oricare ar fi ele. Sărbătorile – și mai ales cele de iarnă – au devenit prilejuri de petreceri, de chefuri și de beții, de dezmățuri și de dezlănțuiri de patimi și instincte. Televizorul ocupă locul central în preocupările noastre și lui îi acordăm cea mai mare parte din timp. Puțini sunt realizatorii  de programe, care să aibă în atenție zidirea noastră sufletească. Cei mai mulți  au pe primul plan promovarea nonvalorilor, prăbușirea noastră spirituală. Puțini creștini sunt din cei care  socotesc  aceste Sfinte Sărbători prilejuri fericite pentru a se îngriji de cele ale sufletului. Aceștia sunt creștini adevărați, ceilalți sunt creștini doar cu numele. Din păcate!

Pe internet am găsit un fragment  foarte cuprinzător și plin de învățătură, pe care vi-l redau și Dumneavoastră: ,,Acum mai bine de 2000 de ani un copil cu ochi senini se năştea într-o iesle din Betleem.

Nu era un copil oarecare, era Dumnezeu-Omul. Nu s-a născut în palate, ci în peşteră, în grajd, pe paie reci, încălzit doar de răsuflarea animalelor care L-au primit mai bine decât oamenii. Decât majoritatea oamenilor, dintre care magii erau o excepţie prea măruntă.

Primit rău, deşi pentru a veni la noi ca să ne mântuie Dumnezeu „S-a golit” , „S-a deşertat”, chip de rob luând, ca să fie ca noi; ca să fie om şi ca Dumnezeu-Om să unească oamenii cu Dumnezeirea şi să deschidă Raiul.

De unde ştim că S-a deşertat de slavă ca să fie ca noi? De la Schimbarea la Faţă, când S-a arătat în toată splendoarea Sa dumnezeiască. Acela era chipul lui Dumnezeu, nu cel de pe pământ… S-a deşertat de slavă, ca să nu ne orbească cu strălucirea Sa dumnezeiască.

Momentul zero al unei jertfe ce culminează pe Golgota ca să ne ducă pe toţi la Înviere…

La mai bine 2000 de ani, de ziua naşterii Sale, oamenii sărbătoresc. Dar nu pe Iisus. De ziua naşterii Sale sărbătoresc… uitându-L  tocmai pe Sărbătorit!”

*

Ziua Mea de naștere din acest an. Cunoscuta scriitoare Maria A. Gonzales încearcă să pătrundă gândurile și simțămintele Mântuitorului la o sărbătoare de Crăciun. Redăm fragmentul respectiv, rugându-vă pe fiecare dintre Dumneavoastră să încercați să vedeți dacă ați contribuit cu ceva la aceste momente ale lui Iisus:

,,Precum deja bine ştiţi şi în acest an Mi-au sărbătorit ziua de naştere.

De fapt, în fiecare an Mi-o sărbătoresc. La fel a fost şi acum. Cu câteva zile înainte, oamenii au făcut fel de fel de cumpărături. Prin mijloace media s-au făcut tot soiul de publicităţi. Se vorbea peste tot de această mare zi.

Îmi face bine să ştiu că, cel puţin o zi de peste an, există oameni care se gândesc la Mine.

Cum ştiţi, cu mulţi ani înainte începuseră să-Mi sărbătorească ziua de naştere. La început păreau să înţeleagă şi să aprecieze ceea ce am făcut pentru ei, dar AZI, nimeni nu mai ştie care e motivul acestei sărbători. Oamenii se întâlnesc, sărbătoresc, se distrează o grămadă, dar nu mai ştiu despre ce e vorba

Îmi amintesc anul trecut: de ziua mea, au făcut un banchet mare. Pe mese erau bunătăţi de toate felurile, totul era decorat şi plin de cadouri … dar, ştii ceva?

Pe Mine nu m-au invitat!

Eu eram cel sărbătorit, dar de Mine au uitat complet! Era sărbătoarea Mea, dar în acea zi, Mi-au închis uşa în nas. Şi aş fi dorit atât de mult să sărbătoresc împreună cu ei

De fapt, nu am fost prea surprins pentru că, în ultima vreme multă lume Mi-a închis uşa în faţă. Deoarece nu M-au invitat, am intrat fără să fac gălăgie  şi am rămas deoparte.

Toţi ciocneau,  unii erau deja beţi, spuneau bancuri, râdeau şi se distrau. Apoi, a sosit un BĂTRÂN GRAS, îmbrăcat în roşu, cu faţa roşie şi a început să strige: HO! HO! HO! Parcă ar fi băut prea mult … S-a lăsat să cadă greoi într-un fotoliu şi toţi s-au grăbit spre el strigând:  Moş Crăciun! Moş Crăciun! – de parcă sărbătoarea ar fi fost pentru el.

La miezul nopţii au început să se îmbrăţişeze. Am întins şi eu braţele, sperând că cineva Mă va îmbrăţişa şi pe Mine …  Ştiţi?  Nimeni nu M-a îmbrăţişat.

Deodată, fiecare a început să aducă fel de fel de cadouri … Au deschis pachetele unul câte unul. M-am apropiat să văd dacă, din greşeală, era unul şi pentru Mine!

Cum te-ai simţi dacă de ziua ta, invitaţii şi-ar oferi cadouri şi nici unul nu ar avea un dar pentru tine?

Am înţeles atunci că eram în plus la această sărbătoare… Am ieşit fără să fiu observat şi am plecat

Cu fiecare an care trece e tot mai rău: oamenii îşi amintesc doar de mâncare, de daruri, de chefuri … De Mine nu-şi aminteşte nimeni

Nu chiar nimeni, am putea spune, văzând bisericile pline.

Dar dintre cei care au venit la Biserică, câţi au venit să ofere lui Hristos, în suflete, loc ca să se nască?

Şi câţi au venit cu mintea la Moş Crăciun?

Hristos Se naşte – slăviţi-L!

Ho-ho-ho…!

Unde se naşte, întreb încă o dată? Cine Îi mai este mamă AZI pruncului care mântuieşte lumea?

“.. oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă”. (Matei 12, 50). Îl naştem pe Hristos, Îi suntem şi noi mamă, când Îl primim în suflet ca pe Dumnezeu Mântuitor şi Îi ascultăm voia, care e aceeaşi cu a Tatălui.

Ar trebui deci să Se nască în sufletele noastre. Da, aşa ar trebui. Dar în sufletele multora e mai ger decât în iesle. Iar o flăcăruie stingheră în bradul de Crăciun, un artificiu printre închinări de pahare nu poate lumina şi nu poate încălzi întinderile de gheaţă din suflete…

Unde să se nască Hristos? În gheţuri? Mai bine era în peştera cu iesle…

Măcar o clipă, în miez de noapte de Crăciun, când se deschid cerurile, să ne oprim din goana vieţii, să ne eliberăm din meschinării de toată ziua şi să ne dăm seama că Hristos S-a întrupat pentru noi. Nu pentru slava Lui (deşi după Înviere I S-a dat toată puterea în cer şi pe Pământ), ci pentru a ne uni cu Dumnezeu. Nu pentru slava Lui S-a coborât din cer, ci S-a făcut om pentru a ridica omul. Şi acum nu are unde să se nască…

364 de zile pe an Hristos bate la poarta inimii noastre.

O singură zi e altfel. De Crăciun – şi numai de Crăciun – Hristos caută loc să Se nască. În inimi şi în suflete.

Odată născut în sufletul nostru, va creşte, va urca Golgota  patimilor tale de om al secolului XXI şi va învia… cu noi…

Azi Hristos caută un loc de unde să nu fie alungat.

La tine şi la mine poate găsi acest loc în plină noapte îngheţată?…

Şi dacă îl găseşte, crezi că e şansa Lui că a găsit loc în inima noastră rece?

Nu. E şansa fantastică a fiecăruia dintre cei în care găseşte loc.

Hristos se naşte, veniţi la-nchinare…

Nu la-nchinare de pahare, ci la închinare de suflete, ca în căldura lor înfăşat, Domnul să se nască şi să se odihnească.

Şi mâine vom vedea cu uluire că de fapt noi am renăscut deşi aveam impresia că noi Îl naştem pe El dintr-un gând cald, din aburul lacrimei arse de amintirea păcatului.

Iar odihna pe care I-o dăm o clipă sau un minut sau o oră  ne-o întoarce însutit tot El. Nouă, celor osteniţi şi împovăraţi. „Veniţi la Mine….”

Cu ce obraz să venim mâine, în ceas de nevoie, la El, dacă noi ASTĂZI nu-L primim în suflete să se nască?

Hristos Se naşte, slăviţi-L şi adăpostiţi-L.

Măcar azi.

Crăciun fericit… sau Naşterea Mântuitorului cu folos şi înnoire! Cum vrea fiecare!”

*

Colindatul. Doamne, ce frumos era în sat la noi în Ajunul Crăciunului! Colindatul se făcea în două etape. Prima era dimineața. Atunci era ,,colindatul într-ai mici”. La capătul fiecărei mahalale a satului, – Linia Cocoanei, Luchești, Rolești, Memești sau Mucești, excepție făcând Dealul Corbului -,  se adunau copiii mai mici ai acelei mahalale. Când se adunau toți, porneau în grup, apoi formau un șir lung, în funcție de rezistența fiecăruia și colindau mahalaua. Erau înarmați cu câte un săcuiel, alții cu câte o traistă ce le era agățată de gât și  atârna până la pământ. În mâini purtau câte o colindă de alun, pregătită cu câteva zile mai înainte. Colindătorii alergau, strigând cât îi țineau plămânii: ,,Ha, ha, ha, ha!”

Colinda se pregătea astfel. Se lua din pădure un alun tânăr de un an, gros cam cât un deget de bărbat, se curăța de coajă, apoi se acoperea cu tei de coajă de salcâm, în așa fel ca să rămână descoperite doar niște romburi. Astfel pregătită colinda, se punea în flacăra unui foc anume aprins în mijlocul curții și se afuma. Când înnegrea bine, se defăcea teiul și pe locul unde fusese el înfășurat colinda era albă, iar romburile erau negre afumate. Dacă te uitai bine, romburile pe de o parte și spațiile dintre ele pe de altă parte formau adevărate coloane ale infinitului în miniatură.

În urma colindătorilor veneau unii părinți, bunici sau frați mai mari ai acestora. Erau gata să intervină în orice moment, ca să ajute pe câte un colindător mai mic, mai neputincios, dar nu se dădeau la o parte când era vorba să primească ei înșiși colindeți. Colindătorii mergeau din poartă în poartă și nici o gospodărie nu era scutită de vizita lor, oricât de săracă ar fi fost. Gospodarii ieșeau la poartă sau la portița prispei cu coșul plin de colăcei(colindeți) și  împărțea câte unul fiecărui colindător. Erau câte unii care dădeau câte un biscuit, alții dădeau mere, alții chiar câte un pahar cu vin celor ce voiau să bea. Doamna preoteasă dădea întotdeauna câte cinci biscuiți.

Etapa a doua a colindatului se petrecea seara. Era colindatul ,,în cei mari”. Pe la ora 15, ne adunam copiii mai mari din mahalalele menționate, cu excepția celor din Dealul Corbului, în Mucești, la capătul satului. Când  ne adunam toți, cel mai în vârstă dintre colindători dădea startul și porneam, care mai de care. Colindatul se derula după aceeași rânduială, numai că cel care ajungea cel dintâi, de cele mai multe ori cel mai în vârstă, cel mai puternic, cel mai rezistent, intra în ,,odaie” și ,,bătea vatra”. Cu colinda bătea în vatră și făcea urări de bine și de spor gospodarului. Pentru această osteneală primea în dar ,,colacul de Dumnezeu”, un colac mare, rotund.

În Dealul Corbului, mahala mai depărtată de restul satului, colindatul se derula numai seara, chiar pe întuneric.

Am participat mulți ani la colindat. Niciodată n-am fost însă primul, ca să pot bate vatra cuiva. Erau întotdeauna alții mai rezistenți, care mi-o luau înainte. Rețin însă să de fiecare data mama nu uita să-mi spună o veche legendă populară. Conform acestei legende, când Irod a dat poruncă să fie omorât Mântuitorul Iisus Hristos, El s-a ascuns într-un grup de colindători, care tocmai treceau atunci pe lângă soldații-asasini. Atât de bine a fost ascuns de colindători, încât soldații nu l-au depistat și astfel a scăpat. Îmi amintesc că întotdeauna mă simțeam solidar cu grupul de colindători, Noi parcă ne desprindeam din populația satului. Parcă eram soli ai altei lumi, poate ai Cerului, care treceam prin sat și aduceam vestea cea mare a Nașterii, sau poate ascundeam pe Iisus între noi. Știu că uneori mi se umplea traista cu colăcei și nu mai aveam unde pune alții. Atunci se găsea vreunul dintre gospodari, care mi-o oprea pe cea plină și-mi dădea alta goală, urmând ca să mi-o aducă el acasă până seara pe cea plină. O dădeam repede pe una și luam pe cealaltă, fără discuție, fără împotrivire, totul se petrecea în câteva secunde. Parcă pe o pistă la un concurs de mașini de mare viteză, unei mașini participante i se întâmplă o pană, oprește câteva secunde și mecanicii aflați pe marginea drumului intervin rapid și remediază defecțiunea, iar mașina pleacă mai departe. Așa plecam și eu. În momentele acelea parcă îmi apăsa pe umeri o responsabilitate, aparțineam șirului de colindători și nu mă puteam desprinde. Credeam cu tărie, că Iisus este printre noi și că trebuie să-L acoperim, să-I asigurăm apărarea! Locul meu ar fi rămas gol și  s-ar fi supărat Iisus…!

Azi se mai colindă prin Bârda. Însă din an în an sunt tot mai puțini copii. Majoritatea participanților de azi sunt copii de oraș, veniți la bunici, străbunici, ori la alte rude pentru câteva zile, de Sărbători. Sunt copiii străini de viața satului, nu trăiesc cu intensitate momentele respective, colindă cu stângăcie, simți că nu intră în pielea personajelor, așa cum  cum făceam noi…

*

Cu Steaua. În seara de Ajun și în serile Crăciunului, în Bârda și în satele din jur se mergea cu Steaua și cu Vicleiul. A fost bunicul și tăticu, atât cu Steaua, cât și cu Vicleiul. Când a venit vremea să merg și eu, Vicleiul nu se mai practica.

Steaua se pregătea cu multă grijă și se folosea mulți ani, uneori de către mai multe generații. Un obod de sită mai mare era străpuns în mai multe locuri și pe găurile respective erau trecute niște bețe. De capetele bețelor se legau sfori, care făceau legătura cu obodul, iar peste ele se punea hârtie colorată, astfel că steaua căpăta un fel de raze(coarne). Obodul se acoperea și el, iar în mijlocul cercului format de obod se punea o iconiță cu Nașterea Domnului. Unul dintre ,,stelari” ținea Steaua cu o mână, iar în cealaltă mână ținea o lumânare aprinsă. Lumina lumânării făcea ca icoana să apară în centru, bine scoasă în evidență. Împreună cu cel care ținea Steaua mai erau trei ,,stelari”. Ei formau două echipe, care cântau alternativ colindele(stelele). Bunicul știa 36 de stele, tata 24, eu 12, iar copiii mei 4-5! Se cânta la fiecare poartă și fiecare gospodar decidea dacă primește sau nu o stea. Se intra în casă, se cântau mai multe colinde(stele), după care gazda le dădea stelarilor bani, chiar ceva de mâncare și băutură. Satul era împărțit în zone și în fiecare zonă se mergea cu Steaua într-o anumită seară.

Am umblat cu steaua vreo zece ani, de când am fost în școala generală, până am terminat seminarul. M-am dus cu Guțu lui Piciu, cu Nelu lui Vasile Zaharia, cu Aurel al lui Trică al lui Vintilă și cu Gogu lui Coifan. Împreună cu noi mai mergeau frați mai mari ai acestora: Fănel al lui Piciu, Nicu Jerpea, Mitu Coifan și chiar alții mai mari din sat. Eu eram cel mai mic din echipă, dar mă luau, fiindcă tăticu știa foarte bine stelele, atât textele, cât și melodiile, și ne învăța, astfel că, măcar din acest punct de vedere nu ne-am făcut de râs. La poartă cântau cei mari, fiindcă aveau voci puternice, bărbătești. Ne protejau pe noi, cei mici, ca să nu răgușim. Dacă ne primea cineva, intram cu toții. Cântam noi cei mici,  beau cei mari. Mergeam și în satul alăturat, Colibași. Aici se întâmpla să întâlnim câte un grup de stelari din acel sat. De cele mai multe ori ai noștri le spărgeau acelora steaua și astfel aveam mai puțini concurenți. Petrișor al lui Gradoe ar putea să spună multe în această privință. Îmi amintesc că am cântat la o poartă. A ieșit o bătrână și a întrebat: ,,- Tu ești, Gicule?” ,,-Da!” au răspuns ai noștri. ,,-Intrați, mamă, intrați!” a zis bătrâna. Când am intrat în casă, bătrâna se uita speriată la noi, fiindcă nu ne cunoștea pe nici unul. ,,- Daʼ unde-i Gicu?” a întrebat baba nedumerită. ,,- Eu sunt Gicu!” a răspuns Guțu lui Piciu. Bătrâna îl aștepta pe Gicu Băloi, colegul meu de la școala din Malovăț și nepotul lui Pătru Militaru din Colibași.

Într-un an, am ajuns în Mucești cu mult după miezul nopții. În acea mahala nu ne-a primit nimeni. Toți se culcaseră. Ultima dată am cântat la Petrică al lui Marincu. Dacă am văzut că nici el nu ne primește, cei mari care ne însoțeau i-au înfășcat porțile și tragacia din curte. Era lună și zăpada mare. Pe pârtia strâmtă, care urca pe la Țarcuri, de la Mucești spre Memești, patru voinici, bine drogați de băutură, se opinteau din răsputeri să ducă porțile grele de salcâm. Când au ajuns la cimitir, le-au aruncat gâfâind lângă gard. Tragacia n-au vrut s-o lase. A luat-o Nicu lui Zaharia, zis Jărpea.  A doua zi a venit la noi acasă Ioniță al lui Marincu, tatăl lui Petrică și a încercat să mă tragă de limbă. Porțile și le găsise, dar se interesa de tragacie. Eu eram cel mai mic din grupă și omul spera să-i ofer informațiile de care avea nevoie pentru  a merge la miliție. M-am bâlbâit și, înainte de a-mi da drumul la destăinuiri, am aruncat ochii spre tăticu. El a încruntat fruntea și a strâns buzele și eu am înțeles că nu trebuie să spun nimic. Și n-am spus. Tragacia n-a mai recuperat-o niciodată. Am ajuns preot în sat și mulți ani l-am spovedit și împărtășit atât pe moș Ioniță, cât și pe unchiul Petrică al lui Marincu. De fiecare dată îmi ședea ca o piatră pe inimă taina cu porțile și tragacia, dar  niciodată nu le-am destăinuit-o. Au murit amândoi, fără să știe adevărul!

*

 

In ajun de mos Craciun

Din an în an pornesc la geam,
Voioşi cu moş Crăciun.
E ger cumplit, e drumul greu.
Da-i obicei străbun.
E ger cumplit, e drumul greu.
Da-i obicei străbun.

Acum e cor la casa ta,
Cu toţii cânt-acum.
Mai sunt şi moşi din vremea lui,
Bătrânul moş Crăciun.
Mai sunt şi moşi din vremea lui,
Bătrânul moş Crăciun.

Acum e joc la casa ta,
Cu toţi se veselesc.
Dar sunt bordeie fără fum,
Şi mâine-i moş Crăciun.
Dar sunt bordeie fără fum,
Şi mâine-i moş Crăciun.

Şi-acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios
Române să fi bun.
Dar nu uita când eşti voios
Române să fi bun.

G. Coșbuc

 

*

 

Ziua de odihnă. În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale”, vorbeam de noua poziție a zilei de Duminică în calendarul creștin – ortodox și anume, ca prima zi în cadrul săptămânii, ci nu a șaptea cum a fost în ultimii 2009 ani. Pledam acolo pentru revenirea la vechea poziție, care nu știrbește cu nimic rolul de regină a zilelor săptămânii, pe care-l are Sf. Duminică. În afară de cele spuse în numărul trecut, mai aducem în sprijinul afirmațiilor noastre două cărți: Sfânta Evanghelie și Apostolul. Sunt cele mai vechi cărți din cultul creștin, ele cuprinzând părți din Sfânta Scriptură(Biblie), mai bine-zis din Noul Testament. Au apărut în primele veacuri. Din Sf. Evanghelie citește preotul, din Apostol citește  cântărețul la diferite slujbe. Textele din aceste două cărți au fost aranjate pe zile, pentru fiecare zi din an fiind rânduită a se citi una sau mai multe părți din Noul Testament. Ei bine, în aceste cărți de bază ale cultului creștin ortodox, zilele săptămânii sunt ordonate astfel: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Aș dori să-mi arate cineva o singură carte din cele folosite în slujbele noastre, în care rânduiala zilelor săptămânii să fie: duminică, luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă. Oare, să fi greșit toți Sfinții Părinți din ultimele două milenii și să-i corectăm noi azi?  Mi-e imposibil să cred!

Oricum, Dumneavoastră folosiți calendarele pe 2011, așa cum sunt și să sperăm că în anii viitori se va reveni la vechea poziție a zilelor săptămânii!

*

Ajutoare și donații: În această perioadă parohia noastră a primit câteva donații astfel: Domnul Căprioru Marius-Emanoil(Italia), fiul Domnului Căprioru Gheorghe din Malovăț, a donat 420 lei;  Cioabă Dumitru(Italia), fiul Doamnei Cioabă Margareta din Malovăț: 220 lei;  Domnul Boncioc Mircea-Gheorghe(Italia), fiul Domnului Boncioc Liviu din Malovăț: 200 lei;  Doamna Dr. Rusu Maria(Tr. Severin), fiică a satului Bârda: 150 lei;  Doamna farmacistă Golea Nicoleta(Tr. Severin), Domnul Micșoniu Nicolae(Tr. Severin), ginerele Domnului Ivașcu Vasile din Bârda, Domnul Col. Vasile Ploștinaru(Caransebeș-CS), fiu al satului Malovăț, Doamna Vlădioniu Mariana(Tr. Severin), fiica Doamnei Munteanu Maria din Malovăț: câte 100 lei; Doamna Carlaonț Teodora, fiica Doamnei Mema Margareta din Bârda, Doamna Ivașcu Gigi(Tr. Severin), fiica Domnului Ivașcu Vasile din Bârda, Doamna Iordache Sevastița(Tr. Severin), fiică a satului Malovăț, Doamna Voican-Rili Daniela(Franța), Domnul Voican Ionuț-Nicușor(Franța), Domnul Voican Doru-Gabriel(Franța), fii ai Domnului Voican Ion din Malovăț: câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Contribuția de  cult. Pentru anul viitor contribuția de cult rămâne ca până acum: fiecare dacă vrea și cât poate. Indiferent dacă achită ceva sau nu, indiferent cât achită cineva, preotul va fi la dispoziția tuturor, fără deosebire,  365 zile pe an, câte 24 ore pe zi. În rest e liber. Cât privește serviciile, rămân și ele ca până acum: taxa pentru orice serviciu este zero lei, zero bani. Dacă i se pare cuiva prea scump, negociem și mai scădem!

*

Baraca. Domnul viceprimar Sfetcu Aurel a adus o baracă metalică cu pereți căptușiți, special amenajată pentru cazarea muncitorilor pe șantiere, cu pat, masă și sobă și a așezat-o în curtea Anei Mihăilescu, instalându-o pe bătrână în baracă. Nu mai putea să locuiască în casă, fiindcă îi căzuse acoperișul de viță și tavanul. Toată vara și toamna preotul a rugat-o să-i dea voie să-i repare acoperișul și tavanul, dar bătrâna a refuzat categoric. Bine că s-a rezolvat și așa problema.

*

Pâine. În luna decembrie, am donat pâine credincioșilor participanți la slujbă în duminici și unor bătrâni și bolnavi din parohie astfel:  5 Dec.(Malovăț): 183 pâini; 12 Dec. (Bârda): 80 pâini; 19 Dec.(Malovăț): 105 pâini. Așadar, în luna Decembrie s-au donat 368 pâini.

*

Plăți. În această perioadă am efectuat câteva plăți mai mari astfel: 273 lei brutăriei pentru pâinea donată în decembrie; 400 lei pentru curățirea cimitirului din Malovăț.

*

Publicații: În această perioadă, parohia noastră a publicat două cărți:

Cea dintâi este cartea realizată de preotul și cântărețul Dumneavoastră,   Bibliografia Revistei ,,Studii Teologice”(1929-2008)(887 pagini). Cu ajutorul lui Dumnezeu, dăm azi la lumină bibliografia unei alte reviste centrale a Bisericii Ortodoxe Române, ,,Studii Teologice”, pe o perioadă de 80 de ani. Adăugând la aceasta bibliografia în trei volume, pe care am dedicat-o revistei ,,Biserica Ortodoxă Română” din perioada 1874-2004, considerăm că am făcut un început bun editării de instrumente de lucru indispensabile oricărei cercetări serioase în domeniul teologic. Dacă Dumnezeu ne va îngădui și ne va ajuta, în continuare, sperăm să dăm la lumină cât de curând și Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”.

Sunt lucrări necesare tuturor categoriilor de cercetători din cele mai diverse domenii ale teologiei în special și ale culturii în general. Se repun în circuit materiale demult uitate sau mai puțin cunoscute. Dacă și confrații truditori într-ale teologiei și culturii, care vor folosi aceste lucrări, – trecând peste inerentele deficiențe -, vor socoti că am făcut un lucru bun și util, strădania  noastră va fi pe deplin răsplătită.

*

Cea de-a doua carte publicată este a Domnului Ioan Miclău din Sydney(Australia),  Frunze de toamnă aurie(102 pagini).  Tudor Arghezi lăsa drept bunuri de moștenire urmașilor săi ,,un nume adunat pe-o carte”. Domnul Ioan Miclău, – român pribeag la marginile lumii -, lasă  ceva mai mult. Pe lângă renumele câștigat pe-ncetul, cu trudă și migală, lasă copiilor, nepoților și strănepoților  limba și sfintele aduceri aminte de Țara moșilor și strămoșilor din care ei își trag rădăcinile; lasă tezaurul inestimabil de carte de la Biblioteca ,,Mihai Eminescu”, – adevărată oază românească într-o pustie de străinătăți. Le mai lasă urmașilor o parte din sufletul său, cu care să se învelească, atunci când răutățile lumii acesteia îi vor lovi. Ar putea să le mai lase, ca un îndemn  pentru vremuri de răgaz, mesajul firesc și creștinesc: ,,Rugați-vă pentru mine! Nici nu știți cât v-am iubit!” Menționăm că prefața la această carte o semnează Domnul Prof. Dr. Adrian Botez din Adjud(VN), cunoscut scriiitor, istoric și critic literar, socrul Domnului Pâlșu Doru, nepotul Doamnei Luca Domnica din Bârda. Ce mică-i lumea! Autorul și-a cumpărat întreg tirajul și a achitat și taxele poștale de expediție. Este a șaptea carte, pe care parohia noastră i-o publică. Multe înainte!

*

Colindul de Crăciun. Vă mulțumim cordial tuturor pentru primirea ce ne-ați făcut-o cu prilejul colindului cu icoana. Ne-ați primit ca adevărați creștini. Vă mulțumim și pentru darul ce ni l-ați dat, respectiv contribuția de cult pe 2011. În numărul viitor al scrisorii vă vom prezenta situația exactă, dar, cu aproximație, au achitat contribuția de cult  pe 2011, până la 31 Decembrie, peste 70%, ceea ce este lucru mare. Vă mulțumim și pentru optimismul Dumneavoastră, în ciuda crizei economice prin care trecem. Ce-i drept, anul acesta porcii au fost grăsunei, nu se mai pot compara cu porcii de altădată, zăvozii cât vițeii de altădată s-au transformat în pechinezi cât mâțele, prin pătule bete vântul, iar în magazii vrăbeții pot să orbească de-a binelea căutând vreun bob rătăcit și tot nu-l găsesc. Ce-i drept, în Malovăț s-a construit mult și trainic, s-au amenajat cele mai multe locuințe cu mobilier de calitate superioară, s-au construit în numeroase case de aici băi. Desigur, că nu am văzut toate dependințele, chiar că îndemnuri de genul: ,,- Duceți-vă, părinte, duceți-vă până-n fund!” erau destul de dese.

Să le stăpâniți sănătoși! Sănătate și bucurii să aveți în casele Dumneavoastră!

*

Spovediri și împărtășiri. Cu prilejul Nașterii Domnului, în zilele stabilite în program am spovedit și împărătșit 42 credincioși în Bârda și 50 în Malovăț. Au fost unii și din Severin, și chiar din Gorj. Mă întreb, dacă numai atâția păcătoși să mai aibă parohia noastră?! Dumneavoastră ce părere aveți?

*

Lucrări la cimitir. La cimitirul din Malovăț am reușit să curățim toți mărăcinii. Am găsit o familie de oameni vrednici, nepoții Doamnei Boncioc Elena, veniți din Hațeg, care au realizat această lucrare. Poate se molipsesc și ai noștri de hărnicia lor!

*

Program. În luna Ianuarie avem următorul program: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, slujbă la Malovăț); 2 Ian.(colindul cu Botezul în Bârda); 3-5 Ian.(colindul cu Botezul în Malovăț). Traseele și orele pentru colind sunt cele cunoscute, cu excepția situațiilor neprevăzute. Pe  6 Ian.(slujbă la Bârda și la Malovăț); 7 Ian.(slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăț la ora 12); 8 Ian.(Malovăț-Bârda); 9 Ian. (Malovăț); 15 Ian.(Malovăț-Bârda); 16 Ian. (Bârda); 17 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Malovăț-Bârda); 23 Ian.(Malovăț); 25 Ian. (Malovăț-Bârda); 29 Ian. (Malovăț-Bârda); 30 Ian.(slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăț la ora 12). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

Sărbători fericite  să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: