„Scrisoare pastorală“ nr. 192

Dragii mei enoriaşi!Rânjetul bancherului. Majoritatea dintre Dumneavoastră aţi privit la televizor zilele acestea frământările din ţară. Bucureştiul   fremăta sub presiunea zecilor de mii de protestatari, care invadaseră străzile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale, strigătele disperate ale celor îngroziţi de perspectiva sumbră a zilei de mâine se ridicau până la ferestrele înalte ale conducătorilor, în parlament unii strigau ,,Sus!”, alţii ,,Jos!”, iar într-un colţ de ţară o învăţătoare depăşise  60 de zile de când intrase în greva foamei. Peste tot tensiunile erau puternice şi fiecare îşi făcea socotelile cu înfrigurare, constatând că oricum ar întoarce problemele, cheltuielile depăşesc cu mult veniturile. Guvernul se clătina ca o barcă pe valuri în vremea furtunei şi mulţi credeau, că dacă se vor schimba oamenii de la cârmă va fi raiul pe pământ. Sărmane iluzii, căci, atâta vreme cât buzunarele sunt goale, indiferent care mână ai băga-o în ele, tot nimic nu vei scoate!

În vremea aceasta, o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional era în ţară şi făcea expertize şi bilanţuri. Surd la ceea ce se petrecea în stradă, indiferent faţă de temerile românilor, sigur pe sine, sfidător şi arogant, şeful delegaţiei făcea aprecieri şi dădea sentinţe străine de interesul românilor şi de nevoile lor. Omul ştia că suntem datori vânduţi, că nu mai avem alte şanse decât să ne ploconim în continuare la porţile lor, ale bancherilor, şi pentru asta rânjea cu aroganţă, sfidând pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. Rânjetul lui semăna cu al fiarei care şedea lângă victima prăbuşită, aşteptându-şi  sfârşitul fără nici o speranţă. Pe bancher nu-l interesau nevoile omului de rând, ale maselor; pe el îl interesau ,,obiectivele FMI-ului” şi atâta tot. Mai presus de  parlamentul şi guvernul nostru, acest domn dădea dispoziţii şi soluţii, ne învăţa cum să facem şi să desfacem legile ţării. Individul îşi dădea aere de atotştiutor şi atotputernic. Ca român, m-am simţit umilit!

Cu câţiva ani în urmă asistam la o scenă asemănătoare, la altă scară. La ghişeul unei bănci, o femeie de ţară plângea ca după mort şi lacrimile-i curgeau ca ploaia. Ruga fierbinte  pe funcţionara băncii s-o mai amâne cu plata ratelor, să nu-i pună casa în vânzare, fiindcă avea copilul grav bolnav şi trebuia să plece cu el la spital, la operaţie. Funcţionara o întrerupea mereu, cu voce răstită, şi-i explica rece, parcă i-ar fi comunicat o sentinţă la pedeapsa cu moartea: ,,-Nu mă interesează problemele de familie ale dumneata! A venit termenul de scadenţă, trebuie să plăteşti! Ai semnat contractul de împrumut, trebuie să-l respecţi! În rest nu mă interesează nimic, îţi răceşti gura degeaba!”

Am simţit atunci fiori reci pe şira spinării, am simţit aceiaşi fiori acum, ascultându-l pe şeful delegaţiei FMI. Mi-am adus aminte de vorbele bunicului meu, care-mi spunea ori de câte ori se ivea prilejul: ,,- Tată, dacă ai sta flamând, dar la bănci să nu te împrumuţi! Plouă, ninge, rata merge! Eşti sănătos, eşti bolnav, eşti pe pat de moarte, ratele trebuie plătite, altfel te scoate gol în drum şi-ţi ia tot!”  Prin 1994 am vrut să cumpăr un motocultor. Costa 12 milioane. Aveam patru, îmi mai trebuiau opt. Am făcut actele la Bancoop, ca să împrumut opt milioane. A venit expertul băncii să-mi evalueze bunurile cu care vreau să garantez împrumutul. Mi-a socotit casa, grajdul, coteţele, gardul şi maşina şi mai-mai să nu fie suficiente ca să garantez suma respectivă. M-am dus la bancă apoi să iau banii. Mi-au completat formularele şi mi le-au pus pe ghişeu ca să le semnez. Am cerut îngăduinţă să ies până afară. Cu toată viteza mi-am luat tălpăşiţa de acolo şi nici azi nu m-am mai reîntors. Până la urmă am găsit o motosapă mai mică, cu patru milioane, adică atât cât aveam eu. Nu cumva şi la nivel de ţară, – desigur, respectând proporţiile -, situaţiile sunt asemănătoare cu cele din viaţa individului? Nu cumva Ceauşescu avea dreptate, când voia cu orice preţ să lichidăm datoriile faţă de bănci, fiindcă altfel intrăm robi la bancheri de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni?

Am intrat în Uniunea Europeană cu mari speranţe şi, din păcate, vedem că acestea se risipesc de la o zi la alta. Într-o lume civilizată, unde nivelul de viaţă este destul de ridicat, un om care se respectă nu umblă cu o căruţă, care are pe o parte roţi de camion şi pe cealaltă parte roţi de bicicletă. Strigă Uniunea Europeană că nu accesăm fondurile europene, că nu vrem să ne ridicăm la nivelul lor. Uită coana  uniune un lucru esenţial. Degeaba-i dai moşului ciolanul să-l roadă, dacă el nu are dantură şi nici bani să şi-o repare. Degeaba vrea coana să ne dea fonduri, dacă nu avem fonduri proprii, cu care să facem cofinanţarea şi să dăm înainte. Fondurile acestea sunt ca stolurile de păsări călătoare, pe care le auzim doar ţipând pe deasupra norilor.

Cine a fost bogat, tot bogat rămâne; cine a fost sărac, tot sărac rămâne! Bancherii continuă să rânjească învingători, aşteptând un moment de răgaz ca să-şi împlânte adânc colţii în beregata victimei răpuse. Sărmană Românie!

*

Sfinţii Părinţi despre bogăţie. ,,Bogăţia în afară de măsură, cu orice titlu şi prin orice mijloace ar fi fost câştigată, are totdeauna în ea un izvor de nedreptate şi de neomenie;  ,,Nu-i nimeni bogat când are nevoie şi nu-i nimeni sărac pentru că nu le are”;  ,,Biserica nu recunoaşte bogaţi decât pe cei care sunt bogaţi pentru alţii, nu pentru ei”(SF. AMBROZIE); ,,Bogăţia faptei bune, chiar dacă toţi s-ar împărtăşi din ea, nu se termină niciodată (SF. EFREM SIRUL); ,,Cel ce este cumpătat şi drept, ca orice bărbat bun, îşi adună bogăţiile în cer… În suflet e bogăţia… Adevărata bogăţie este dreptatea” (CLEMENT ALEXANDRINUL); ,,Nu numai cei săraci au nevoie de cei bogaţi, ci şi cei bogaţi au nevoie de cei săraci, ba încă mai multă nevoie au bogaţii de săraci decât săracii de bogaţi. Bogaţii au nevoie de săraci nu numai pentru mâna de lucru, ci şi pentru a-i ajuta şi astfel să poată să-şi mântuiască sufletele”; ,,Bogat nu-i cel ce are nevoie de bani mulţi, ci acel care nu are nevoie de nimic”; ,,Nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe”; ,,Bogăţia şi sărăcia nu sunt, prin ele însele, nici bune, nici rele, ele devin aşa după dispoziţiile celor care le folosesc”; ,,Rădăcina şi temelia bogăţiei este mândria… Precum vinul nu e lucru rău, ci beţia e un lucru rău; tot astfel, nu bogăţia e un lucru rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ” (SF. IOAN GURĂ DE AUR); ,,Bogăţia este aceea pe care trebuie s-o învinuim de relele care pustiesc omenirea. De unde vin duşmăniile, care înarmează pe fraţi contra fraţilor, calomniile, sperjururile? Nu, oare, bogăţia le naşte?” (SF. VASILE CEL MARE);

*

Grâu-n mărăcini. În una dintre evangheliile acestei perioade s-a citit pilda semănătorului. S-au dat explicaţiile cuvenite atât în Sf. Evanghelie, cât şi în cazania ce s-a citit în duminica respectivă. Am înţeles, pe scurt, că sămânţa este învăţătura lui Dumnezeu, iar cele patru categorii de pământ sunt patru categorii de oameni, care primesc această învăţătură şi o fac să rodească mai mult sau mai puţin. Permiteţi-mi să mă gândesc, că tot aşa de bine ar putea să fie creştini adevăraţi printre creştinii doar cu numele, cum sunt firele de grâu printre mărăcini, ca să iau un singur exemplu. Creştinii adevăraţi îşi urmează rânduiala lor: merg la biserică în duminici şi sărbători, ţin posturile, ţin sărbătorile, îşi fac rugăciunile cuvenite, fac milostenii, îşi ţin cuvântul, nu bârfesc, nu înjură, nu fură, nu bat, nu se ceartă, ajută pe cei mai săraci şi mai slabi decât ei pe cât pot, au credinţă şi speranţă în Dumnezeu şi nu scapă nici un moment pentru a-şi mântui sufletul. Creştinii doar cu numele sunt cei botezaţi, care, de la botez încoace nu au mai dat pe la biserică, chit că au zeci şi zeci de ani. Creştinii doar cu numele sunt stâlpi de cârciumă, înjură, fură, se ceartă, se bat cu unii şi cu alţii, omoară chiar, se judecă prin tribunale, semnează tot mai des şi tot mai mult prezenţa prin puşcării, nimeni şi nimic nu le intră în voie. Ei se iubesc pe ei înşişi şi pe diavolul căruia-i slujesc, îşi iubesc poftele şi trăiesc doar pentru a şi le satisface.  Cotropesc bunurile altora, jefuiesc la drumul mare, sunt gata oricând de scandal, chiar cu binefăcătorii lor şi fac multe alte blestemăţii. Aceştia ar fi mărăcinii. Ce ne facem când avem fire de grâu între astfel de mărăcini. Când grâul şi mărăcinii sunt în aceeaşi familie, în acelaşi loc de muncă, în aceeaşi mahala sau cartier. Viaţa firelor de grâu este o adevărată mucenicie în astfel de cazuri. Mărăcinii vor înjura şi vor bate grâul de câte ori vor binevoi muşchii lor, pentru motive dintre cele mai obişnuite: de ce se duc la biserică, de ce ţin post, de ce nu merg la furat, de ce nu jură pe strâmb, de ce nu lucrează în sărbători, de ce nu este şi el mărăcine. Cu cât grâul va continua să crească şi să rodească, cu cât va continua să fie şi să rămână grâu, cu atât mai mult mărăcinii vor căuta să sufoce acele fire de grâu. Pentru mărăcini firele de grâu vor fi întotdeauna ca un reproş, ca o dojană pentru propria lor decădere morală şi spirituală. Mărăcinii sunt fericiţi doar când văd că şi firele de grâu se transformă în mărăcini. Grea viaţă pe bietele fire de grâu! Nimeni şi nimic nu le poate ajuta să iasă din încurcătură, decât numai Dumnezeu. Mărăcinii devin crucea vieţii firelor de grâu şi numai Dumnezeu le poate ajuta să-şi ducă crucea. Cu cât mai grea va fi aceasta, cu atât şi meritul lor va fi mai mare. Firele de grâu devin pe-ncetul adevăraţi sfinţi în viaţă. Cu cât vor răbda mai mult, cu cât se vor ruga mai mult pentru mântuirea mărăcinilor din jurul lor, cu atât vor fi mai plăcuţi lui Dumnezeu. El tuturor le dă o cruce, dar şi puterea de-a o duce. Firele de grâu sunt fragile, slabe, aparent neputincioase, dar cauza pentru care ele luptă este sfântă şi aliatul lor de nădejde este Însuşi Dumnezeu, aşa că au toate şansele să ajungă învingători ai răului din jurul lor, ai mărăcinilor şi, de unde mai ştii, să-i transforme şi pe aceştia în fire de grâu!

*

Limba nu se vinde. Pentru a  supravieţui moţiunii de cenzură, guvernul a plătit  poliţa maghiarilor cu vârf şi îndesat. Chiar a doua zi după respingerea moţiunii şi-a asumat răspunderea pe legea educaţiei, astfel că ea nu mai trece prin parlament, nu mai este discutată acolo. Printre alte noutăţi ce ne aduce această lege este şi aceea că minoritatea maghiară din Transilvania va studia istoria şi geografia în limba maternă, iar limba română va avea acelaşi statut cu limbile străine. O palmă mai puternică limbii române şi fiinţei neamului românesc nici că putea fi dată. Nu e destul că maghiarii au şcoli de toate gradele, inclusiv facultăţi în limba lor, că au posturi de televiziune şi de radio, că au publicaţii în limba lor, acum vor da afară de tot din şcolile lor limba română. Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre ei decât să înveţe româna vor prefera o limbă de circulaţie internaţională, fie şi chineza. Ei sunt însă cetăţeni români, mănâncă pâine românească, vor trăi în România, vor intra în contact cu populaţia majoritară şi vor avea nevoie să cunoască limba română pentru a nu se izola, pentru a nu ajunge o insulă într-o mare românească.

Şi când te gândeşti la situaţia românilor din Serbia, care n-au voie să folosească limba română în şcoli, în biserici, în publicaţii, doar în familie! Guvernanţii noştri nu zic pâs de această situaţie şi nu protestează pe căi diplomatice pentru ameliorarea situaţiei lor! Când te gândeşi la drama românilor din Bucovina de Nord, mai precis din Ucraina de azi, la atrocităţile de tot felul la care au fost supuşi, ca să nu mai vorbim de cei din Basarabia de până mai ieri.

S-au împlinit în toamna aceasta şaptezeci de ani de când, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentului 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (,,Straja naţiunii”) au declanşat  un vandalism fără precedent în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri. Ce să mai vorbim de cele întâmplate la Trăsnea, la Moisei şi în alte locuri de tristă aducere aminte, când zeci şi zeci de români nevinovaţi au fost omorâţi mişeleşte în cumpăna nopţii pentru vina de a fi români! A lăsat Dumnezeu iertarea, dar istoria trebuie să fie oricând şi fiecărei generaţii adevărat învăţător. Tocmai de aceea nimeni şi nimic nu are dreptul să negocieze limba română, pământul românesc şi nici sufletul românesc. Cu trei sute şi mai bine de ani, mitropolitul Atanasie Anghel al Transilvaniei a făcut un compromis asemănător. Pentru o diplomă de baron a vândut sufletul unei părţi din românii ardeleni. Au trecut mai bine de trei secole şi rana nu s-a mai vindecat nici azi. Vedem câte frământări şi câte necazuri sunt în Transilvania şi azi, când se pune problema relaţiilor  între ortodocşi şi greco-catolici. Înainte de Atanasie Anghel erau toţi români creştini ortodocşi! Nu se întâmpla nimic dacă un guvern cădea, dar o lege ca aceasta poate aduce prejudicii incalculabile pe o perioadă mare neamului românesc, unităţii sale. La următoarele moţiuni şi alegeri mai au maghiarii să-şi pretindă şi să obţină autonomia teritorială, apoi independenţa şi gata, îşi văd visul cu ochii! Politicienii noştri sunt mândri însă că-şi împlinesc propriile interese. La aşa vremuri, aşa oameni!

*

Limba noastră. Nu putem să nu amintim în acest context minunata odă dedicată graiului românesc de către preotul basarabean Dimitrie Mateevici. Ce bine ar fi fost dacă şi-ar fi amintit-o şi mai marii noştri la timpul potrivit. Ea fost scrisă cu o sută de aniîn urmă, darest actuală şi acum şi în vecii vecilor:


,,Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.


Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.


Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.


Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.


Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.


Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi, – citindu-le-nşirate -,
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.


Limba noastră-i limba sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.


Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată”
.

 

*

Ascultarea de Dumnezeu. Am cules de pe internet o povestire foarte frumoasă şi plină de tâlc pe această temă. V-o povestesc şi Dumneavoastră, lăsându-vă să găsiţi fiecare asemănări între cele relatate aici şi propria Dumneavoastră viaţă şi experienţă:

,,Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de lumină şi i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut. Mulţi ani a muncit din greu. De la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte, bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai când bărbatul era mai descurajat, ,,adversarul” (satana) şi-a făcut apariţia în gândurile plictisite ale acestuia : ,,- De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit. De ce te distrugi singur pentru asta?” Astfel, omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca sa este un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat. Bărbatul, ostenit, înainte de a renunţa să mai împingă stânca, a decis să se roage şi să-şi spună păsul  Domnului: ,,- Doamne,  am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut! Acuma, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit ? De ce am eşuat?” Domnul i-a răspuns înţelegător: ,,-Fiule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stancă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să mişti stânca. Sarcina ta era doar să împingi, iar tu, obosit,   vii la Mine, spunând că ai eşuat. Chiar asta e realitatea? Priveşte la tine! Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ceea ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, fiule, Eu voi muta stânca!”

Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare şi încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt, tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

*

Codul moral amerindian. Amerindienii sunt vechii locuitori ai celor două Americi de dinainte de venirea europenilor acolo. Ei erau oameni foarte simpli, călăuziţi de mult bun-simţ. Ei se conduceau  după următoarele reguli morale, pe care le-am găsit pe internet şi vi le prezint şi Dumneavoastră, majoritatea fiind valabile şi pentru creştinul de azi. Nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, dar erau conştienţi că există o forţă creatoare şi conducătoare a lumii. Acelei forţe îi ziceau Marele Spirit. Crdeau în existenţa sufletului şi în nemurirea lui. Iată călăuzele lor morale:  ,, 1. Trezeşte-te împreună cu Soarele şi fă-ţi rugăciunea. Roagă-te singur. Roagă-te des. Marele Spirit te va asculta, trebuie doar să-i vorbeşti; 2. Fii tolerant cu cei care s-au pierdut pe cale. Fereşte-te de  Înşelătorie, Mânie, Invidie/Gelozie şi Lăcomie, fiindcă acestea izvorăsc din înstrăinarea de Suflet. Roagă-te pentru aceşti oameni, ca şi ei să-şi găsească îndrumare;  3. Caută-te pe tine, prin tine. Nu lăsa ca alţii să-ţi impună pe ce cale să mergi. Este calea ta, şi tu mergi pe ea. Alţii pot să meargă eventual alături de tine, însă nimeni altcineva nu poate să trăiască viaţa ta; 4. Poartă-te cu oaspeţii care îţi intră în casă cu multă consideraţie. Serveşte-le mâncarea cea mai bună, dă-le patul cel mai bun şi onorează-i cu bunăvoinţă şi respect; 5. Nu fura ceea ce nu este al tău, nici de la altă persoană, nici de la o comunitate, nici din natură. Dacă nu ţi-a fost oferit sau dacă nu ai muncit pentru el, atunci nu-ţi aparţine; 6. Respectă toate lucrurile care se află pe acest pământ – toţi oamenii, fiinţele, toate plantele; 7. Onorează gândurile, dorinţele şi cuvintele oamenilor cu care intri în contact. Niciodată să nu întrerupi pe altul care vorbeşte, nici să nu râzi de el şi nici să nu îi copiezi comportamentul în batjocură. Permite fiecărui om dreptul la exprimare personală; 8. Nu vorbi niciodată de rău pe alţii. Energia răutăţii pe care o emiţi către Univers va veni înapoi către tine multiplicată; 9. Toţi oamenii fac greşeli. Şi toate greşelile pot fi iertate; 10. Gândurile rele produc îmbolnăvirea minţii, a trupului şi a spiritului. Practică Optimismul; 11. Natura nu este aici pentru noi, ci este parte din noi. Toţi facem parte din Familia Planetară; 12. Copiii sunt seminţele viitorului nostru. Plantează iubirea în inimile lor, şi udă această iubire cu înţelepciunea şi lecţiile vieţii. Copiii au nevoie de spaţiu ca să crească, asigură-le acest spaţiu; 13. Evită să răneşti inimile altora, fii conştient că rănind pe altul, otrava durerii se va întoarce înapoi la tine; 14. Fii cinstit întotdeauna. Corectitudinea este un test de voinţă în acest Univers; 15. Păstrează-te echilibrat; sinele tău mental, sinele tău spiritual, sinele tău emoţional, sinele tău fizic, încearcă să le păstrezi puternice, pure şi sănătoase. Activitatea fizică dă forţă minţii. Bogaţia spirituală vindecă problemele emoţionale; 16. Ia decizii conştiente legate de cine intenţionezi să fii şi cum intenţionezi să reacţionezi. Asumă-ţi responsabilitatea pentru propriile acţiuni; 17. Respectă spaţiul personal al celorlalţi. Nu te atinge de proprietatea altora, în special de obiectele de cult religios. Aşa ceva este un lucru interzis; 18. Fii cinstit întâi cu tine însuţi. Nu poţi să îngrijeşti sau să ajuţi pe altul, dacă întâi nu te îngrijeşti şi te ajuţi pe tine însuţi; 19. Respectă alte credinţe religioase. Nu-ţi impune credinţa ta asupra altora; 20. Împarte din ceea ce ai. Participă la lucrul de milostenie şi ajutorare a celorlalţi”.

*

Bătaia. Doamne, cu câtă bucurie aşteptam serile! Ziua mă luau cu vitele vitele, fie singur, fie cu părinţii, ori îi însoţeam la muncă, pe unde se duceau şi ei. Nu mă lăsau acasă singur. Rareori mai mă încredinţau mătuşii Mariţa a lui Pătru lui Buică sau Lilichii lui Titu Bobaru. Seara, însă, până mulgea mămica vaca, până făcea mâncare, aveam voie să ies în drum, să mă întâlnesc cu copiii din mahala şi să mă joc cu ei. Pituluşul era printre cele mai preferate jocuri. Ne mai prindeam, ne mai dădeam peste cap pe calendre, mai vorbeam de-ale noastre. Când venea vremea cinei, numai ce-l auzeam pe tăticu: ,,-Gelule! Hai acasă!”  Gata, lăsam toate şi fugeam. Nu de puţine ori o auzeam pe mătuşa Mariţa strigând cât o ţineau plămânii: ,, – Ilie, muică, nu mă iedui, vino acasă odată!”

De la o vreme nu mai puteam ieşi seara la copii în mahala. Ion al lui Marin a început să mă bată. Era mai mare, foarte mânios şi repede sărea la harţag. Nu era nevoie să-i zic ceva. Era suficient să mă vadă şi se repezea la mine ca uliul la pui. Mulţi îi ştiau de frică, chiar şi cei mai mari. Îi dăduse cu piatra în cap şi lui Costea al Marioarei şi de atunci toţi se fereau de el. Când ajungeam în drum, mă pocnea. ,,-Chirr!” şi făceam calea întoarsă, spunând părinţilor cele ce mi se întâmplaseră. Tăticu mă lua de mână, coboram pe uliţă şi ne duceam la Ion acasă: ,,- Marine, Atenă, copilul dumneavoastră iar îl bătu pe-al meu!” ,,- Sânt copii, Nicolae, ei se bat, ei se împacă, ei se joacă!” zicea mama lui Ion. Azi aşa, mâine aşa şi gluma se îngroşa. Alteori, după ce mă bătea mai tare şi eu ţipam mai vârtos, Ion îmi spunea: ,,-Hai, mă, că te las şi pe tine să mă baţi!” Atunci se apleca cu fruntea până aproape de genunchi şi eu îi dădeam cu pumnii în spate de câteva ori, până mă opream din plâns şi nu mai mă duceam acasă ca să reclam din nou.

Într-o seară, tăticu descărca un car de lemne cu vărul lui, Melache al lui Căţel. Noi aveam un bou, iar Melache avea un bou şi carul. Se ajutau reciproc. Am venit din drum ţipând. Tăticu îi spusese lui Melache despre ce este vorba. Melache a curăţat o creangă de grabar, a făcut-o ca o joardă lungă de vreo doi metri, subţirică şi noduroasă, atât cât s-o pot duce şi s-o mânui cu uşurinţă. M-a chemat la el şi mi-a spus: ,,-Mă, nepoate! Ia aici boata asta şi du-te în drum. Apropie-te de Ion şi, fără să-i zici nimic, loveşte-l o dată sau de două ori în cap, peste ochi, unde l-oi nimeri şi fugi încoaci!”  ,,-Mă, Melache, i-a zis tăticu îngrijorat, nu învăţa copilul aşa, că cine ştie ce iasă!” ,, – Lasă-l tu în pace, să se înveţe să se bată! N-o să-l ţii numai de mână toată viaţa! Dacă nu-i în stare, să-l bată ailalţi! Răspund eu!” Am luat boata special pregătită şi am pornit-o pe uliţă la atac. Duceam boata târâş după mine. Amurgul se lăsase binişor peste tot şi peste toate. Nimeni nu m-a luat în seamă. Tocmai asta şi voiam. M-am apropiat de Ion. ,,-Venişi iar, mă? Ți-arăt eu ţie!” a zis Ion, dar n-a apucat să-şi termine bine vorba. Cu toată puterea mea, cu o frică imensă, am ridicat boata pe deasupra capului şi l-am izbit în plin. Era complet dezorientat. Nu se aşteptase la aşa ceva. Am mai dat o dată, am făcut stânga împrejur şi am rupt-o la fugă acasă. Peste câteva minute a venit la noi la poartă Ion cu mama lui. ,,-Ia uite, Nicolae, ce-i făcu copilul tău alui meu. Il umplu de sânge!” ,,-Sânt copii, Atenă! Ei se joacă, ei se bat, ei se împacă! Nu ştii cum îmi spuneai şi tu în fiecare seară, când veneam cu al meu bătut la tine la poartă!?” ,,-Păi, da, dar acum îl bătu pe-al meu!”  Melache a intervenit autoritar. ,,-Ateno, pune-i în vedere la al tău, că dacă se mai leagă o dată de ăsta, o să aibă de-a face cu mine. Nici în gaură de şarpe nu scapă de mine!” Atena a plecat cu Ion pe uliţă bombănind de ciudă.

A trecut mai bine de o săptămână de la eveniment. Într-o zi, am plecat cu vitele la păscut. Adusese unchiu-meu Mihai o curea din uzina de vagoane şi tăticu îmi făcuse un bici frumos. Avea coadă de lemn de corn, iar la bici îi pusese ciucur roşu, să nu mă deochii. Coboram pe Drumul Mare. Pe la Cireşul Licurii, iată că văd în faţa mea pe Ion. Venea de la vie de la Conac. Era cu mâinile goale. Avea pantaloni scurţi şi cămaşă cu mânecă scurtă. Nu ştiu dacă în momentele acelea îi era frică sau nu de mine; nu ştiu dacă intenţiona să se repeadă pe mine să mă bată, ca să-şi  ia revanşa. L-am observat însă că s-a apropiat mult de marginea drumului şi a început să meargă încet, prudent, gata să se repeadă. Îmi era frică de el, dar ştiam că acolo nu are cine să mă apere. Trebuia să contez doar pe forţe proprii. ,, – Plecaşi cu vitele, Gelule?” m-a întrebat el cu voce sugrumată. ,,-Aha!” i-am răspuns eu, ţintindu-l atent cu privirea, ca şarpele înainte de a se repezi. Între timp ne apropiasem unul de altul. Cu ochii am măsurat distanţa. Trebuia să fiu suficient de departe, altfel aş fi dat greş. Când am socotit că am ajuns la distanţa potrivită, m-am slobozit pe el. Cu biciul l-am lovit de două ori peste picioarele goale cât am putut de tare şi cureaua a pocnit puternic. Ion a ţipat surprins, parcă a vrut să se repeadă pe mine, dar a renunţat. A luat-o la fugă peste Vârtoape, spre grădina lui, strigându-mi peste umăr că o să-mi plătească el cu vârf şi îndesat.

Din ziua aceea nu ştiu să mai mă fi bătut vreodată cu Ion. Ne jucam împreună, vorbeam, dar oricând parcă ne pândeam unul pe altul, fiind atenţi ca să parăm orice eventuală lovitură. Se ajunsese la un echilibru de forţe şi din cauza aceasta s-a restabilit pacea. Nu ne-am mai certat unul cu altul niciodată. Astăzi locuim în acelaşi sat, suntem buni prieteni, dar nici unul dintre noi nu ştie de ce ne băteam atunci, când eram copii.

*

Ajutoare. Doamna Dinu Valeria din Tr. Severin, fiică a satului Malovăţ, împreună cu mai mulţi colegi ai săi de serviciu, a donat parohiei noastre 3468 lei, sumă reprezentând 2% din salariile de anul acesta. Le mulţumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

În cursul lunii octombrie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel: 04 Oct.(Bârda): 84 pâini; 10 Oct.(Malovăţ): 130 pâini; 17 Oct.(Bârda): 73 pâini; 24 Oct.(Malovăţ): 140 pâini; 31 Oct.(Bârda): 69 pâini. Aşadar, în luna octombrie s-au donat 496 pâini.

*

Cu ajutorul   lui Dumnezeu am terminat de legat toate cărţile de slujbă, atât cele de strană, cât şi cele de altar, precum şi colecţiile revistelor ,,Biserica Ortodoxă Română”(1948-2008) şi ,,Studii Teologice” (1948-2008) de la cele două biserici. A fost o lucrare de amploare, fiind vorba de sute de volume. Toată această lucrare a fost executată la Tipografia ,,Sitech” din Craiova. Datorită bunăvoinţei Domnului Director, Prof. Univ. Dr. Aurel Popa, întreaga lucrare a fost executată în mod gratuit. Dumnezeu să le răsplătească efortul! Mai avem de legat colecţiile revistelor ,,Ortodoxia” şi ,,Mitropolia Olteniei”. Uşor-uşor!

*

Precizare. În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” s-au strecurat două greşeli. În primul rând, vom dona câte un exemplar din Vieţile Sfinţilor tuturor celor ce au ajutat parohia noastră în perioada 1 dec. 2009-30 nov. 2010 cu cel puţin 50 lei, ci nu 500 lei, cum a fost menţionat. În al doilea rând, pe 17 octombrie a avut loc resfinţirea bisericii din Halânga, ci nu sfinţirea celei din Puţinei, cum am menţionat. Ne cerem scuze!

*

Botezuri. Nunţi. La 16 Oct. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Nistor Maria-Alexandra, fiica Domnului Nistor Ion şi a Doamnei Nistor Claudia-Ionela din Atena(Grecia). Să trăiască şi Dumnezeu s-o ocrotească în viaţă.  La 16 Oct. am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul Nistor Ion cu Doamna Constantinescu Claudia-Ionelia din Atena(Grecia). Dumnezeu să le ajute!

*

Anunţuri. – O familie din Severin doreşte să cumpere o casă în Bârda şi să se stabilească aici. Dacă este cineva interesat să vândă, preotul îl poate pune în legătură cu familia respectivă;

– Preotul ţine să precizeze că nu a avut şi nu are de gând să înfiinţeze crescătorie de mâţe, indiferent cât de rentabilă ar fi afacerea. Din această cauză, mulţumeşte frumos tuturor binevoitorilor, care i-au aruncat de-a lungul anilor pui de mâţă peste gard şi îi roagă să nu mai repete acest sport.

*

Program. În cursul lunii noiembrie avem următorul program de slujbe: 6 Nov.(Malovăţ-Bârda); 7 Nov.(Malovăţ); 8 Nov.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 13 Nov.(Malovăţ-Bârda); 14 Nov.(Bârda); 20 Nov.(Malovăţ-Bârda); 21 Nov.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 27 Nov.(Malovăţ-Bârda); 28 Nov.(Bârda); 30 Nov.(Malovăţ-Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul VIII(2010), nr. 192 (15 –31 Octombrie)

 

Dragii mei enoriaşi!

Rânjetul bancherului. Majoritatea dintre Dumneavoastră aţi privit la televizor zilele acestea frământările din ţară. Bucureştiul   fremăta sub presiunea zecilor de mii de protestatari, care invadaseră străzile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale, strigătele disperate ale celor îngroziţi de perspectiva sumbră a zilei de mâine se ridicau până la ferestrele înalte ale conducătorilor, în parlament unii strigau ,,Sus!”, alţii ,,Jos!”, iar într-un colţ de ţară o învăţătoare depăşise  60 de zile de când intrase în greva foamei. Peste tot tensiunile erau puternice şi fiecare îşi făcea socotelile cu înfrigurare, constatând că oricum ar întoarce problemele, cheltuielile depăşesc cu mult veniturile. Guvernul se clătina ca o barcă pe valuri în vremea furtunei şi mulţi credeau, că dacă se vor schimba oamenii de la cârmă va fi raiul pe pământ. Sărmane iluzii, căci, atâta vreme cât buzunarele sunt goale, indiferent care mână ai băga-o în ele, tot nimic nu vei scoate!

În vremea aceasta, o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional era în ţară şi făcea expertize şi bilanţuri. Surd la ceea ce se petrecea în stradă, indiferent faţă de temerile românilor, sigur pe sine, sfidător şi arogant, şeful delegaţiei făcea aprecieri şi dădea sentinţe străine de interesul românilor şi de nevoile lor. Omul ştia că suntem datori vânduţi, că nu mai avem alte şanse decât să ne ploconim în continuare la porţile lor, ale bancherilor, şi pentru asta rânjea cu aroganţă, sfidând pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. Rânjetul lui semăna cu al fiarei care şedea lângă victima prăbuşită, aşteptându-şi  sfârşitul fără nici o speranţă. Pe bancher nu-l interesau nevoile omului de rând, ale maselor; pe el îl interesau ,,obiectivele FMI-ului” şi atâta tot. Mai presus de  parlamentul şi guvernul nostru, acest domn dădea dispoziţii şi soluţii, ne învăţa cum să facem şi să desfacem legile ţării. Individul îşi dădea aere de atotştiutor şi atotputernic. Ca român, m-am simţit umilit!

Cu câţiva ani în urmă asistam la o scenă asemănătoare, la altă scară. La ghişeul unei bănci, o femeie de ţară plângea ca după mort şi lacrimile-i curgeau ca ploaia. Ruga fierbinte  pe funcţionara băncii s-o mai amâne cu plata ratelor, să nu-i pună casa în vânzare, fiindcă avea copilul grav bolnav şi trebuia să plece cu el la spital, la operaţie. Funcţionara o întrerupea mereu, cu voce răstită, şi-i explica rece, parcă i-ar fi comunicat o sentinţă la pedeapsa cu moartea: ,,-Nu mă interesează problemele de familie ale dumneata! A venit termenul de scadenţă, trebuie să plăteşti! Ai semnat contractul de împrumut, trebuie să-l respecţi! În rest nu mă interesează nimic, îţi răceşti gura degeaba!”

Am simţit atunci fiori reci pe şira spinării, am simţit aceiaşi fiori acum, ascultându-l pe şeful delegaţiei FMI. Mi-am adus aminte de vorbele bunicului meu, care-mi spunea ori de câte ori se ivea prilejul: ,,- Tată, dacă ai sta flamând, dar la bănci să nu te împrumuţi! Plouă, ninge, rata merge! Eşti sănătos, eşti bolnav, eşti pe pat de moarte, ratele trebuie plătite, altfel te scoate gol în drum şi-ţi ia tot!”  Prin 1994 am vrut să cumpăr un motocultor. Costa 12 milioane. Aveam patru, îmi mai trebuiau opt. Am făcut actele la Bancoop, ca să împrumut opt milioane. A venit expertul băncii să-mi evalueze bunurile cu care vreau să garantez împrumutul. Mi-a socotit casa, grajdul, coteţele, gardul şi maşina şi mai-mai să nu fie suficiente ca să garantez suma respectivă. M-am dus la bancă apoi să iau banii. Mi-au completat formularele şi mi le-au pus pe ghişeu ca să le semnez. Am cerut îngăduinţă să ies până afară. Cu toată viteza mi-am luat tălpăşiţa de acolo şi nici azi nu m-am mai reîntors. Până la urmă am găsit o motosapă mai mică, cu patru milioane, adică atât cât aveam eu. Nu cumva şi la nivel de ţară, – desigur, respectând proporţiile -, situaţiile sunt asemănătoare cu cele din viaţa individului? Nu cumva Ceauşescu avea dreptate, când voia cu orice preţ să lichidăm datoriile faţă de bănci, fiindcă altfel intrăm robi la bancheri de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni?

Am intrat în Uniunea Europeană cu mari speranţe şi, din păcate, vedem că acestea se risipesc de la o zi la alta. Într-o lume civilizată, unde nivelul de viaţă este destul de ridicat, un om care se respectă nu umblă cu o căruţă, care are pe o parte roţi de camion şi pe cealaltă parte roţi de bicicletă. Strigă Uniunea Europeană că nu accesăm fondurile europene, că nu vrem să ne ridicăm la nivelul lor. Uită coana  uniune un lucru esenţial. Degeaba-i dai moşului ciolanul să-l roadă, dacă el nu are dantură şi nici bani să şi-o repare. Degeaba vrea coana să ne dea fonduri, dacă nu avem fonduri proprii, cu care să facem cofinanţarea şi să dăm înainte. Fondurile acestea sunt ca stolurile de păsări călătoare, pe care le auzim doar ţipând pe deasupra norilor.

Cine a fost bogat, tot bogat rămâne; cine a fost sărac, tot sărac rămâne! Bancherii continuă să rânjească învingători, aşteptând un moment de răgaz ca să-şi împlânte adânc colţii în beregata victimei răpuse. Sărmană Românie!

*

Sfinţii Părinţi despre bogăţie. ,,Bogăţia în afară de măsură, cu orice titlu şi prin orice mijloace ar fi fost câştigată, are totdeauna în ea un izvor de nedreptate şi de neomenie;  ,,Nu-i nimeni bogat când are nevoie şi nu-i nimeni sărac pentru că nu le are”;  ,,Biserica nu recunoaşte bogaţi decât pe cei care sunt bogaţi pentru alţii, nu pentru ei”(SF. AMBROZIE); ,,Bogăţia faptei bune, chiar dacă toţi s-ar împărtăşi din ea, nu se termină niciodată (SF. EFREM SIRUL); ,,Cel ce este cumpătat şi drept, ca orice bărbat bun, îşi adună bogăţiile în cer… În suflet e bogăţia… Adevărata bogăţie este dreptatea” (CLEMENT ALEXANDRINUL); ,,Nu numai cei săraci au nevoie de cei bogaţi, ci şi cei bogaţi au nevoie de cei săraci, ba încă mai multă nevoie au bogaţii de săraci decât săracii de bogaţi. Bogaţii au nevoie de săraci nu numai pentru mâna de lucru, ci şi pentru a-i ajuta şi astfel să poată să-şi mântuiască sufletele”; ,,Bogat nu-i cel ce are nevoie de bani mulţi, ci acel care nu are nevoie de nimic”; ,,Nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe”; ,,Bogăţia şi sărăcia nu sunt, prin ele însele, nici bune, nici rele, ele devin aşa după dispoziţiile celor care le folosesc”; ,,Rădăcina şi temelia bogăţiei este mândria… Precum vinul nu e lucru rău, ci beţia e un lucru rău; tot astfel, nu bogăţia e un lucru rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ” (SF. IOAN GURĂ DE AUR); ,,Bogăţia este aceea pe care trebuie s-o învinuim de relele care pustiesc omenirea. De unde vin duşmăniile, care înarmează pe fraţi contra fraţilor, calomniile, sperjururile? Nu, oare, bogăţia le naşte?” (SF. VASILE CEL MARE);

*

Grâu-n mărăcini. În una dintre evangheliile acestei perioade s-a citit pilda semănătorului. S-au dat explicaţiile cuvenite atât în Sf. Evanghelie, cât şi în cazania ce s-a citit în duminica respectivă. Am înţeles, pe scurt, că sămânţa este învăţătura lui Dumnezeu, iar cele patru categorii de pământ sunt patru categorii de oameni, care primesc această învăţătură şi o fac să rodească mai mult sau mai puţin. Permiteţi-mi să mă gândesc, că tot aşa de bine ar putea să fie creştini adevăraţi printre creştinii doar cu numele, cum sunt firele de grâu printre mărăcini, ca să iau un singur exemplu. Creştinii adevăraţi îşi urmează rânduiala lor: merg la biserică în duminici şi sărbători, ţin posturile, ţin sărbătorile, îşi fac rugăciunile cuvenite, fac milostenii, îşi ţin cuvântul, nu bârfesc, nu înjură, nu fură, nu bat, nu se ceartă, ajută pe cei mai săraci şi mai slabi decât ei pe cât pot, au credinţă şi speranţă în Dumnezeu şi nu scapă nici un moment pentru a-şi mântui sufletul. Creştinii doar cu numele sunt cei botezaţi, care, de la botez încoace nu au mai dat pe la biserică, chit că au zeci şi zeci de ani. Creştinii doar cu numele sunt stâlpi de cârciumă, înjură, fură, se ceartă, se bat cu unii şi cu alţii, omoară chiar, se judecă prin tribunale, semnează tot mai des şi tot mai mult prezenţa prin puşcării, nimeni şi nimic nu le intră în voie. Ei se iubesc pe ei înşişi şi pe diavolul căruia-i slujesc, îşi iubesc poftele şi trăiesc doar pentru a şi le satisface.  Cotropesc bunurile altora, jefuiesc la drumul mare, sunt gata oricând de scandal, chiar cu binefăcătorii lor şi fac multe alte blestemăţii. Aceştia ar fi mărăcinii. Ce ne facem când avem fire de grâu între astfel de mărăcini. Când grâul şi mărăcinii sunt în aceeaşi familie, în acelaşi loc de muncă, în aceeaşi mahala sau cartier. Viaţa firelor de grâu este o adevărată mucenicie în astfel de cazuri. Mărăcinii vor înjura şi vor bate grâul de câte ori vor binevoi muşchii lor, pentru motive dintre cele mai obişnuite: de ce se duc la biserică, de ce ţin post, de ce nu merg la furat, de ce nu jură pe strâmb, de ce nu lucrează în sărbători, de ce nu este şi el mărăcine. Cu cât grâul va continua să crească şi să rodească, cu cât va continua să fie şi să rămână grâu, cu atât mai mult mărăcinii vor căuta să sufoce acele fire de grâu. Pentru mărăcini firele de grâu vor fi întotdeauna ca un reproş, ca o dojană pentru propria lor decădere morală şi spirituală. Mărăcinii sunt fericiţi doar când văd că şi firele de grâu se transformă în mărăcini. Grea viaţă pe bietele fire de grâu! Nimeni şi nimic nu le poate ajuta să iasă din încurcătură, decât numai Dumnezeu. Mărăcinii devin crucea vieţii firelor de grâu şi numai Dumnezeu le poate ajuta să-şi ducă crucea. Cu cât mai grea va fi aceasta, cu atât şi meritul lor va fi mai mare. Firele de grâu devin pe-ncetul adevăraţi sfinţi în viaţă. Cu cât vor răbda mai mult, cu cât se vor ruga mai mult pentru mântuirea mărăcinilor din jurul lor, cu atât vor fi mai plăcuţi lui Dumnezeu. El tuturor le dă o cruce, dar şi puterea de-a o duce. Firele de grâu sunt fragile, slabe, aparent neputincioase, dar cauza pentru care ele luptă este sfântă şi aliatul lor de nădejde este Însuşi Dumnezeu, aşa că au toate şansele să ajungă învingători ai răului din jurul lor, ai mărăcinilor şi, de unde mai ştii, să-i transforme şi pe aceştia în fire de grâu!

*

Limba nu se vinde. Pentru a  supravieţui moţiunii de cenzură, guvernul a plătit  poliţa maghiarilor cu vârf şi îndesat. Chiar a doua zi după respingerea moţiunii şi-a asumat răspunderea pe legea educaţiei, astfel că ea nu mai trece prin parlament, nu mai este discutată acolo. Printre alte noutăţi ce ne aduce această lege este şi aceea că minoritatea maghiară din Transilvania va studia istoria şi geografia în limba maternă, iar limba română va avea acelaşi statut cu limbile străine. O palmă mai puternică limbii române şi fiinţei neamului românesc nici că putea fi dată. Nu e destul că maghiarii au şcoli de toate gradele, inclusiv facultăţi în limba lor, că au posturi de televiziune şi de radio, că au publicaţii în limba lor, acum vor da afară de tot din şcolile lor limba română. Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre ei decât să înveţe româna vor prefera o limbă de circulaţie internaţională, fie şi chineza. Ei sunt însă cetăţeni români, mănâncă pâine românească, vor trăi în România, vor intra în contact cu populaţia majoritară şi vor avea nevoie să cunoască limba română pentru a nu se izola, pentru a nu ajunge o insulă într-o mare românească.

Şi când te gândeşti la situaţia românilor din Serbia, care n-au voie să folosească limba română în şcoli, în biserici, în publicaţii, doar în familie! Guvernanţii noştri nu zic pâs de această situaţie şi nu protestează pe căi diplomatice pentru ameliorarea situaţiei lor! Când te gândeşi la drama românilor din Bucovina de Nord, mai precis din Ucraina de azi, la atrocităţile de tot felul la care au fost supuşi, ca să nu mai vorbim de cei din Basarabia de până mai ieri.

S-au împlinit în toamna aceasta şaptezeci de ani de când, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentului 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (,,Straja naţiunii”) au declanşat  un vandalism fără precedent în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri. Ce să mai vorbim de cele întâmplate la Trăsnea, la Moisei şi în alte locuri de tristă aducere aminte, când zeci şi zeci de români nevinovaţi au fost omorâţi mişeleşte în cumpăna nopţii pentru vina de a fi români! A lăsat Dumnezeu iertarea, dar istoria trebuie să fie oricând şi fiecărei generaţii adevărat învăţător. Tocmai de aceea nimeni şi nimic nu are dreptul să negocieze limba română, pământul românesc şi nici sufletul românesc. Cu trei sute şi mai bine de ani, mitropolitul Atanasie Anghel al Transilvaniei a făcut un compromis asemănător. Pentru o diplomă de baron a vândut sufletul unei părţi din românii ardeleni. Au trecut mai bine de trei secole şi rana nu s-a mai vindecat nici azi. Vedem câte frământări şi câte necazuri sunt în Transilvania şi azi, când se pune problema relaţiilor  între ortodocşi şi greco-catolici. Înainte de Atanasie Anghel erau toţi români creştini ortodocşi! Nu se întâmpla nimic dacă un guvern cădea, dar o lege ca aceasta poate aduce prejudicii incalculabile pe o perioadă mare neamului românesc, unităţii sale. La următoarele moţiuni şi alegeri mai au maghiarii să-şi pretindă şi să obţină autonomia teritorială, apoi independenţa şi gata, îşi văd visul cu ochii! Politicienii noştri sunt mândri însă că-şi împlinesc propriile interese. La aşa vremuri, aşa oameni!

*

Limba noastră. Nu putem să nu amintim în acest context minunata odă dedicată graiului românesc de către preotul basarabean Dimitrie Mateevici. Ce bine ar fi fost dacă şi-ar fi amintit-o şi mai marii noştri la timpul potrivit. Ea fost scrisă cu o sută de aniîn urmă, darest actuală şi acum şi în vecii vecilor:


,,Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.


Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.


Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.


Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.


Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.


Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi, – citindu-le-nşirate -,
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.


Limba noastră-i limba sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.


Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată”
.

 

*

Ascultarea de Dumnezeu. Am cules de pe internet o povestire foarte frumoasă şi plină de tâlc pe această temă. V-o povestesc şi Dumneavoastră, lăsându-vă să găsiţi fiecare asemănări între cele relatate aici şi propria Dumneavoastră viaţă şi experienţă:

,,Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de lumină şi i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut. Mulţi ani a muncit din greu. De la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte, bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai când bărbatul era mai descurajat, ,,adversarul” (satana) şi-a făcut apariţia în gândurile plictisite ale acestuia : ,,- De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit. De ce te distrugi singur pentru asta?” Astfel, omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca sa este un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat. Bărbatul, ostenit, înainte de a renunţa să mai împingă stânca, a decis să se roage şi să-şi spună păsul  Domnului: ,,- Doamne,  am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut! Acuma, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit ? De ce am eşuat?” Domnul i-a răspuns înţelegător: ,,-Fiule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stancă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să mişti stânca. Sarcina ta era doar să împingi, iar tu, obosit,   vii la Mine, spunând că ai eşuat. Chiar asta e realitatea? Priveşte la tine! Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ceea ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, fiule, Eu voi muta stânca!”

Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare şi încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt, tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

*

Codul moral amerindian. Amerindienii sunt vechii locuitori ai celor două Americi de dinainte de venirea europenilor acolo. Ei erau oameni foarte simpli, călăuziţi de mult bun-simţ. Ei se conduceau  după următoarele reguli morale, pe care le-am găsit pe internet şi vi le prezint şi Dumneavoastră, majoritatea fiind valabile şi pentru creştinul de azi. Nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, dar erau conştienţi că există o forţă creatoare şi conducătoare a lumii. Acelei forţe îi ziceau Marele Spirit. Crdeau în existenţa sufletului şi în nemurirea lui. Iată călăuzele lor morale:  ,, 1. Trezeşte-te împreună cu Soarele şi fă-ţi rugăciunea. Roagă-te singur. Roagă-te des. Marele Spirit te va asculta, trebuie doar să-i vorbeşti; 2. Fii tolerant cu cei care s-au pierdut pe cale. Fereşte-te de  Înşelătorie, Mânie, Invidie/Gelozie şi Lăcomie, fiindcă acestea izvorăsc din înstrăinarea de Suflet. Roagă-te pentru aceşti oameni, ca şi ei să-şi găsească îndrumare;  3. Caută-te pe tine, prin tine. Nu lăsa ca alţii să-ţi impună pe ce cale să mergi. Este calea ta, şi tu mergi pe ea. Alţii pot să meargă eventual alături de tine, însă nimeni altcineva nu poate să trăiască viaţa ta; 4. Poartă-te cu oaspeţii care îţi intră în casă cu multă consideraţie. Serveşte-le mâncarea cea mai bună, dă-le patul cel mai bun şi onorează-i cu bunăvoinţă şi respect; 5. Nu fura ceea ce nu este al tău, nici de la altă persoană, nici de la o comunitate, nici din natură. Dacă nu ţi-a fost oferit sau dacă nu ai muncit pentru el, atunci nu-ţi aparţine; 6. Respectă toate lucrurile care se află pe acest pământ – toţi oamenii, fiinţele, toate plantele; 7. Onorează gândurile, dorinţele şi cuvintele oamenilor cu care intri în contact. Niciodată să nu întrerupi pe altul care vorbeşte, nici să nu râzi de el şi nici să nu îi copiezi comportamentul în batjocură. Permite fiecărui om dreptul la exprimare personală; 8. Nu vorbi niciodată de rău pe alţii. Energia răutăţii pe care o emiţi către Univers va veni înapoi către tine multiplicată; 9. Toţi oamenii fac greşeli. Şi toate greşelile pot fi iertate; 10. Gândurile rele produc îmbolnăvirea minţii, a trupului şi a spiritului. Practică Optimismul; 11. Natura nu este aici pentru noi, ci este parte din noi. Toţi facem parte din Familia Planetară; 12. Copiii sunt seminţele viitorului nostru. Plantează iubirea în inimile lor, şi udă această iubire cu înţelepciunea şi lecţiile vieţii. Copiii au nevoie de spaţiu ca să crească, asigură-le acest spaţiu; 13. Evită să răneşti inimile altora, fii conştient că rănind pe altul, otrava durerii se va întoarce înapoi la tine; 14. Fii cinstit întotdeauna. Corectitudinea este un test de voinţă în acest Univers; 15. Păstrează-te echilibrat; sinele tău mental, sinele tău spiritual, sinele tău emoţional, sinele tău fizic, încearcă să le păstrezi puternice, pure şi sănătoase. Activitatea fizică dă forţă minţii. Bogaţia spirituală vindecă problemele emoţionale; 16. Ia decizii conştiente legate de cine intenţionezi să fii şi cum intenţionezi să reacţionezi. Asumă-ţi responsabilitatea pentru propriile acţiuni; 17. Respectă spaţiul personal al celorlalţi. Nu te atinge de proprietatea altora, în special de obiectele de cult religios. Aşa ceva este un lucru interzis; 18. Fii cinstit întâi cu tine însuţi. Nu poţi să îngrijeşti sau să ajuţi pe altul, dacă întâi nu te îngrijeşti şi te ajuţi pe tine însuţi; 19. Respectă alte credinţe religioase. Nu-ţi impune credinţa ta asupra altora; 20. Împarte din ceea ce ai. Participă la lucrul de milostenie şi ajutorare a celorlalţi”.

*

Bătaia. Doamne, cu câtă bucurie aşteptam serile! Ziua mă luau cu vitele vitele, fie singur, fie cu părinţii, ori îi însoţeam la muncă, pe unde se duceau şi ei. Nu mă lăsau acasă singur. Rareori mai mă încredinţau mătuşii Mariţa a lui Pătru lui Buică sau Lilichii lui Titu Bobaru. Seara, însă, până mulgea mămica vaca, până făcea mâncare, aveam voie să ies în drum, să mă întâlnesc cu copiii din mahala şi să mă joc cu ei. Pituluşul era printre cele mai preferate jocuri. Ne mai prindeam, ne mai dădeam peste cap pe calendre, mai vorbeam de-ale noastre. Când venea vremea cinei, numai ce-l auzeam pe tăticu: ,,-Gelule! Hai acasă!”  Gata, lăsam toate şi fugeam. Nu de puţine ori o auzeam pe mătuşa Mariţa strigând cât o ţineau plămânii: ,, – Ilie, muică, nu mă iedui, vino acasă odată!”

De la o vreme nu mai puteam ieşi seara la copii în mahala. Ion al lui Marin a început să mă bată. Era mai mare, foarte mânios şi repede sărea la harţag. Nu era nevoie să-i zic ceva. Era suficient să mă vadă şi se repezea la mine ca uliul la pui. Mulţi îi ştiau de frică, chiar şi cei mai mari. Îi dăduse cu piatra în cap şi lui Costea al Marioarei şi de atunci toţi se fereau de el. Când ajungeam în drum, mă pocnea. ,,-Chirr!” şi făceam calea întoarsă, spunând părinţilor cele ce mi se întâmplaseră. Tăticu mă lua de mână, coboram pe uliţă şi ne duceam la Ion acasă: ,,- Marine, Atenă, copilul dumneavoastră iar îl bătu pe-al meu!” ,,- Sânt copii, Nicolae, ei se bat, ei se împacă, ei se joacă!” zicea mama lui Ion. Azi aşa, mâine aşa şi gluma se îngroşa. Alteori, după ce mă bătea mai tare şi eu ţipam mai vârtos, Ion îmi spunea: ,,-Hai, mă, că te las şi pe tine să mă baţi!” Atunci se apleca cu fruntea până aproape de genunchi şi eu îi dădeam cu pumnii în spate de câteva ori, până mă opream din plâns şi nu mai mă duceam acasă ca să reclam din nou.

Într-o seară, tăticu descărca un car de lemne cu vărul lui, Melache al lui Căţel. Noi aveam un bou, iar Melache avea un bou şi carul. Se ajutau reciproc. Am venit din drum ţipând. Tăticu îi spusese lui Melache despre ce este vorba. Melache a curăţat o creangă de grabar, a făcut-o ca o joardă lungă de vreo doi metri, subţirică şi noduroasă, atât cât s-o pot duce şi s-o mânui cu uşurinţă. M-a chemat la el şi mi-a spus: ,,-Mă, nepoate! Ia aici boata asta şi du-te în drum. Apropie-te de Ion şi, fără să-i zici nimic, loveşte-l o dată sau de două ori în cap, peste ochi, unde l-oi nimeri şi fugi încoaci!”  ,,-Mă, Melache, i-a zis tăticu îngrijorat, nu învăţa copilul aşa, că cine ştie ce iasă!” ,, – Lasă-l tu în pace, să se înveţe să se bată! N-o să-l ţii numai de mână toată viaţa! Dacă nu-i în stare, să-l bată ailalţi! Răspund eu!” Am luat boata special pregătită şi am pornit-o pe uliţă la atac. Duceam boata târâş după mine. Amurgul se lăsase binişor peste tot şi peste toate. Nimeni nu m-a luat în seamă. Tocmai asta şi voiam. M-am apropiat de Ion. ,,-Venişi iar, mă? Ți-arăt eu ţie!” a zis Ion, dar n-a apucat să-şi termine bine vorba. Cu toată puterea mea, cu o frică imensă, am ridicat boata pe deasupra capului şi l-am izbit în plin. Era complet dezorientat. Nu se aşteptase la aşa ceva. Am mai dat o dată, am făcut stânga împrejur şi am rupt-o la fugă acasă. Peste câteva minute a venit la noi la poartă Ion cu mama lui. ,,-Ia uite, Nicolae, ce-i făcu copilul tău alui meu. Il umplu de sânge!” ,,-Sânt copii, Atenă! Ei se joacă, ei se bat, ei se împacă! Nu ştii cum îmi spuneai şi tu în fiecare seară, când veneam cu al meu bătut la tine la poartă!?” ,,-Păi, da, dar acum îl bătu pe-al meu!”  Melache a intervenit autoritar. ,,-Ateno, pune-i în vedere la al tău, că dacă se mai leagă o dată de ăsta, o să aibă de-a face cu mine. Nici în gaură de şarpe nu scapă de mine!” Atena a plecat cu Ion pe uliţă bombănind de ciudă.

A trecut mai bine de o săptămână de la eveniment. Într-o zi, am plecat cu vitele la păscut. Adusese unchiu-meu Mihai o curea din uzina de vagoane şi tăticu îmi făcuse un bici frumos. Avea coadă de lemn de corn, iar la bici îi pusese ciucur roşu, să nu mă deochii. Coboram pe Drumul Mare. Pe la Cireşul Licurii, iată că văd în faţa mea pe Ion. Venea de la vie de la Conac. Era cu mâinile goale. Avea pantaloni scurţi şi cămaşă cu mânecă scurtă. Nu ştiu dacă în momentele acelea îi era frică sau nu de mine; nu ştiu dacă intenţiona să se repeadă pe mine să mă bată, ca să-şi  ia revanşa. L-am observat însă că s-a apropiat mult de marginea drumului şi a început să meargă încet, prudent, gata să se repeadă. Îmi era frică de el, dar ştiam că acolo nu are cine să mă apere. Trebuia să contez doar pe forţe proprii. ,, – Plecaşi cu vitele, Gelule?” m-a întrebat el cu voce sugrumată. ,,-Aha!” i-am răspuns eu, ţintindu-l atent cu privirea, ca şarpele înainte de a se repezi. Între timp ne apropiasem unul de altul. Cu ochii am măsurat distanţa. Trebuia să fiu suficient de departe, altfel aş fi dat greş. Când am socotit că am ajuns la distanţa potrivită, m-am slobozit pe el. Cu biciul l-am lovit de două ori peste picioarele goale cât am putut de tare şi cureaua a pocnit puternic. Ion a ţipat surprins, parcă a vrut să se repeadă pe mine, dar a renunţat. A luat-o la fugă peste Vârtoape, spre grădina lui, strigându-mi peste umăr că o să-mi plătească el cu vârf şi îndesat.

Din ziua aceea nu ştiu să mai mă fi bătut vreodată cu Ion. Ne jucam împreună, vorbeam, dar oricând parcă ne pândeam unul pe altul, fiind atenţi ca să parăm orice eventuală lovitură. Se ajunsese la un echilibru de forţe şi din cauza aceasta s-a restabilit pacea. Nu ne-am mai certat unul cu altul niciodată. Astăzi locuim în acelaşi sat, suntem buni prieteni, dar nici unul dintre noi nu ştie de ce ne băteam atunci, când eram copii.

*

Ajutoare. Doamna Dinu Valeria din Tr. Severin, fiică a satului Malovăţ, împreună cu mai mulţi colegi ai săi de serviciu, a donat parohiei noastre 3468 lei, sumă reprezentând 2% din salariile de anul acesta. Le mulţumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

În cursul lunii octombrie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel: 04 Oct.(Bârda): 84 pâini; 10 Oct.(Malovăţ): 130 pâini; 17 Oct.(Bârda): 73 pâini; 24 Oct.(Malovăţ): 140 pâini; 31 Oct.(Bârda): 69 pâini. Aşadar, în luna octombrie s-au donat 496 pâini.

*

Cu ajutorul   lui Dumnezeu am terminat de legat toate cărţile de slujbă, atât cele de strană, cât şi cele de altar, precum şi colecţiile revistelor ,,Biserica Ortodoxă Română”(1948-2008) şi ,,Studii Teologice” (1948-2008) de la cele două biserici. A fost o lucrare de amploare, fiind vorba de sute de volume. Toată această lucrare a fost executată la Tipografia ,,Sitech” din Craiova. Datorită bunăvoinţei Domnului Director, Prof. Univ. Dr. Aurel Popa, întreaga lucrare a fost executată în mod gratuit. Dumnezeu să le răsplătească efortul! Mai avem de legat colecţiile revistelor ,,Ortodoxia” şi ,,Mitropolia Olteniei”. Uşor-uşor!

*

Precizare. În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” s-au strecurat două greşeli. În primul rând, vom dona câte un exemplar din Vieţile Sfinţilor tuturor celor ce au ajutat parohia noastră în perioada 1 dec. 2009-30 nov. 2010 cu cel puţin 50 lei, ci nu 500 lei, cum a fost menţionat. În al doilea rând, pe 17 octombrie a avut loc resfinţirea bisericii din Halânga, ci nu sfinţirea celei din Puţinei, cum am menţionat. Ne cerem scuze!

*

Botezuri. Nunţi. La 16 Oct. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Nistor Maria-Alexandra, fiica Domnului Nistor Ion şi a Doamnei Nistor Claudia-Ionela din Atena(Grecia). Să trăiască şi Dumnezeu s-o ocrotească în viaţă.  La 16 Oct. am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul Nistor Ion cu Doamna Constantinescu Claudia-Ionelia din Atena(Grecia). Dumnezeu să le ajute!

*

Anunţuri. – O familie din Severin doreşte să cumpere o casă în Bârda şi să se stabilească aici. Dacă este cineva interesat să vândă, preotul îl poate pune în legătură cu familia respectivă;

– Preotul ţine să precizeze că nu a avut şi nu are de gând să înfiinţeze crescătorie de mâţe, indiferent cât de rentabilă ar fi afacerea. Din această cauză, mulţumeşte frumos tuturor binevoitorilor, care i-au aruncat de-a lungul anilor pui de mâţă peste gard şi îi roagă să nu mai repete acest sport.

*

Program. În cursul lunii noiembrie avem următorul program de slujbe: 6 Nov.(Malovăţ-Bârda); 7 Nov.(Malovăţ); 8 Nov.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 13 Nov.(Malovăţ-Bârda); 14 Nov.(Bârda); 20 Nov.(Malovăţ-Bârda); 21 Nov.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 27 Nov.(Malovăţ-Bârda); 28 Nov.(Bârda); 30 Nov.(Malovăţ-Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: