„Scrisoare pastorală“ nr. 191

Dragii mei enoriaşi!

Rugă pentru şefi. Mulţi au dat cu pietre în Biserică, acuzându-o că este în cârdăşie cu puterea politică din toate timpurile şi toate locurile. Dovada ,,zdrobitoare” pe care o aduc aceştia întotdeauna este faptul că în slujbele noastre bisericeşti există formule în rugăciuni şi ectenii, în care ne rugăm  pentru conducătorii ţării. Mai mult, stimabilii acuză Biserica de oportunism şi laşitate, pentru că, indiferent de cine este la cârma ţării, împărat, rege, preşedinte etc., ea tot se roagă pentru ei. Că există astfel de formule şi rugăciuni este adevărat, însă aceasta nu este o dovadă că Biserica cochetează cu puterea politică.

Din primele veacuri ale istoriei creştinismului Biserica s-a rugat pentru conducătorii lumeşti şi bisericeşti. Nu a fost o inovaţie sau o adaptare la contextul politic în care a funcţionat, ci o urmare firească a învăţăturilor biblice. Mântuitorul ne-a îndemnat: ,,Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel preciza: ,,Toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu” şi tot el îndemna creştinii să respecte, să cinstească şi să se roage pentru conducătorii politici. În cele nouă porunci ale Bisericii suntem îndemnaţi să ne rugăm pentru conducătorii lumeşti şi bisericeşti. Mulţi înţelegem fără comentarii că e firesc să ne rugăm pentru sănătatea conducătorilor care aduc fericire poporului, dar fiecare dintre noi ne-am întrebat, măcar o dată în viaţă, de ce trebuie să ne rugăm uneori pentru conducători care au adus nefericire poporului.

Nedumeririle unora şi neînţelegerile altora sunt normale, fiindcă oamenii aceia sunt străini de spiritul învăţăturii creştine, de fondul ei. Creştinul înţelege statul ca un tot, ca un organism, ca un mecanism unitar, care funcţionează după reguli precise, menite să conducă poporul spre împlinirea unor idealuri în istorie. În cadrul acestui organism sau mecanism, fiecare cetăţean are o anumită funcţie, un anumit rol: unul e volan, altul pedală, altul roată, altul şurub, altul şaibă etc. Cineva trebuie să fie şoferul. Fiecare neam are o menire, un rost în istorie. Fiecare cetăţean are o legătură strânsă cu poporul în mijlocul căruia s-a născut, cu ţara în care a văzut lumina zilei, în care a copilărit, în care a crescut şi s-a realizat mai mult sau mai puţin. Nu-i este indiferent şaibei cine este la volan, nu-i este indiferent cetăţeanului cine este la cârma statului, a ţării. Dacă la volan este un şofer corect, cunoscător al legii circulaţiei, grijuliu faţă de maşina pe care o conduce, faţă de pasagerii pe care-i transportă, maşina are şanse mari să ajungă la destinaţie. Chiar dacă maşina este mai veche, mai uzată, şoferul bun, de meserie, găseşte soluţiile necesare, uneori recurge chiar la improvizaţii şi tot străbate drumul. Dimpotrivă, dacă la volan este un beţivan, un om fără pregătirea necesară, un nebun sau imbecil, chiar dacă maşina ar fi nou – nouţă, chiar dacă în maşină ar fi numai copii nevinovaţi sau academicieni cu multă ştiinţă de carte, maşina se va izbi  de altă maşină, de un pom, de un stâlp, se va prăbuşi în şanţ sau în prăpastie după numai câteva sute de metri sau după câţiva kilometri de rulaj. Aşa este şi în viaţa unui stat, a unui popor. Biserica se roagă pentru conducători, dar nu pentru conducătorul Popescu, Ionescu, Georgescu, nu pentru împăratul cutare, pentru regele cutare sau pentru preşedintele cutare. Se roagă pentru cîrmaciul ţării, indiferent cine este, indiferent din ce partid politic face parte, indiferent ce convingeri politice sau religioase împărtăşeşte. În momentul acela el conduce ţara şi mie, creştin şi preot, nu-mi este indiferent. Nu mă rog numai pentru unul, ci mă tog pentru toţi conducătorii ţării, inclusiv pentru ai judeţelor, comunelor, satelor etc. Rugăciunea pentru conducătorii ţării denotă un patriotism profund. Nu-mi este indiferent mie ca preot şi Dvs., cetăţeni ai ţării şi credincioşi ai Bisericii, dacă la conducerea ţării, judeţului sau comunei  este un om înţelept şi bun gospodar sau este un imbecil. Mă rog pentru conducătorii ţării, ca să le dea Dumnezeu înţelepciune, dragoste de ţară, de popor, ajutor pentru a putea să conducă ţara cu dibăcie şi să nu o distrugă. Când mă rog pentru conducători, mă rog pentru ca neamul românesc să-şi poată duce misiunea lui istorică la bun sfârşit, să fie  pace în ţară şi ţara să nu fie târâtă în războaie; mă rog pentru belşugul ţării şi pentru buna chivernisire a bogăţiilor ţării; mă rog pentru codrii, pentru munţii, pentru dealurile şi câmpiile ţării, pentru apele, aerul şi subsolul patriei; mă rog pentru peştii apelor, pentru vieţuitoarele uscatului, pentru păsările cerului; mă rog pentru neamul românesc dintotdeauna, pentru cei trecuţi, prezenţi şi viitori. Mă rog pentru buna organizare a societăţii, pentru ca să fie rânduit omul potrivit la locul potrivit, pentru ca să fie retribuit fiecare după munca ce-o depune, să aibă fiecare un loc de muncă, să aibă o pâine pe masă, să aibă un acoperiş sub soare, să aibă un zâmbet pe buze, să aibă o lege înţeleaptă, pe care s-o respecte cu bucurie. Mă rog ca să nu se risipească idealurile măreţe ale marilor bărbaţi cu care a fost binecuvântat neamul. Mă rog ca nimănui să nu-i mai fie lehamite de ţara lui, ca să nu-i fie ruşine să spună din ce popor face parte. Mă rog pentru ca să nu se destrame ţara şi neamul, pentru ca flacăra conştiinţei de neam şi de unitate naţională să nu se stingă, pentru ca limba română să nu amuţească, pentru ca să se păstreze datinele, credinţa, portul, cântecul, dansul şi însăşi fiinţa românească să poată supravieţui prin veacuri. Mă rog ca ţara mea să fie, într-adevăr,  ,,Grădina Maicii Domnului”!

De  aceea mă rog pentru conducătorii ţării!

*

Sfinţii Părinţi despre blândeţe. ,,Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească… Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor”(SF. ANTONIE CEL MARE);  ,,Blândeţea constă în aceea a nu te lăsa stăpânit de nici o pornire de mânie, în a trăi mereu în pace”; ,,Sârguiţi-vă să căpătaţi blândeţea, pentru că cel blând se împodobeşte cu toată fapta bună, dacă este ofensat se bucură, dacă este mâhnit se bucură” (SF. EFREM SIRUL);  ,,Atâta vreme cât este numai o bănuială a răului şi că teama ce avem de el nu este întemeiată pe dovezi sigure şi neîndoielnice, până atunci să ştim a folosi mijloacele blândeţii, decât de a ne grăbi în vreun fel”; ,,Blândeţea temperează şi moaie sufletele, pe ­când asprimea le sălbăticeşte şi le semeţeşte” (SF. GRIGORE DIN NAZIANZ);  ,,Ce este blândeţea? Blândeţea care duce la fericire? Căci nu orice blândeţe este virtute. Este o blândeţe din fire, care nu e decât încetineală, slăbiciune de duh… Blândeţea este o înclinare obişnuită, statornică, în a înăbuşi asalturile ispitelor. Această trăsătură (de a înăbuşi asalturile ispitelor) va putea fi prinsă mai lesne prin lucruri contrarii. Pentru a judeca precum se cuvine, trufia, invidia, ura, faceţi-le să stea faţă în faţă cu modestia, cu bunăvoinţa şi cu iubirea”(SF. GRIGORE DE NISSA);  ,,Mai bună este blândeţea decât orice fel de violenţă… Contra răului trebuie multă blândeţe”; ,,Blândeţea nu este bună în orice împrejurare”; ,,Dacă noi am fi blânzi şi îngăduitori, am putea fi nebiruiţi de nimeni şi nici un om, fie mare sau mic, n-ar putea să ne vatăme vreodată. Blândeţea purcede dintr-un suflet mărinimos şi dintr-o cugetare sănătoasă”; ,,Când te îngrijeşti de mântuirea altora, atunci porunceşte cu autoritate şi îngrijeşte-te, căci aici nu mai e nevoie de blândeţe, ci de autoritate, ca nu cumva să se vătăme lucrul obştesc”; ,,Cel ce este blând pe cei deopotrivă cu el, va fi, cu atât mai mult, şi faţă de Dumnezeu”; ,,Nimic nu este tare ca moderaţia şi blândeţea”; ,,Nu numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi oamenii trebuie proiectată blândeţea” (SF. IOAN GURĂ DE AUR); ,,Mergătoare înainte a oricărei cugetări smerite este blândeţea”;  ,,Blândeţea este o stâncă, care se înalţă spre marea inimii şi de care se sfarmă toate valurile ce se izbesc de ea, singură ea rămânând neclintită”;  ,,Blândeţea este o aşezare nemişcată a sufletului, care rămâne acelaşi şi la necinste şi la cinste”(SF. IOAN SCĂRARUL);  ,,Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin neascultare deasă”(MARCU ASCETUL).

*

Crucea tăiată. Am văzut pe internet un filmuleţ, care mi-a dat de gândit. Mai mulţi  oameni duceau pe  umeri câte o cruce. Pentru unii erau crucile foarte grele, pentru alţii foarte mari, pentru alţii mai mici şi mai uşoare. Unul dintre ei, mai descurcăreţ, a făcut rost de un ferestrău şi a tăiat din  crucea sa. Crucea a devenit mai uşoară şi omul nostru mergea vesel, fără să mai simtă greutatea crucii. La un moment dat, grupul de oameni a ajuns la o prăpastie. Aceasta despărţea lumea aceasta de împărăţia lui Dumnezeu. Era strâmtă şi adâncă. Nu era peste ea pod sau punte. Fiecare om şi-a lăsat crucea jos şi a întins-o peste prăpastie, apoi a trecut peste ea ca peste o punte. Omul nostru a încercat să facă şi el la fel, dar… crucea lui se scurtase şi nu mai ajungea pe marginea cealaltă a prăpastiei, aşa că el n-a putut intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi avem câte o cruce de dus în viaţă. Crucea unuia este de a scrie poezii, a altuia de a picta, a altuia de a cânta, a altuia de a judeca, a altuia de a sluji lui Dumnezeu, a altuia de a educa, a altuia de a suporta o boală, o infirmitate, un tovarăş de viaţă bădăran, nişte vecini insuportabili. Crucea unuia este de a creşte o casă de copiii, de a îngriji pe cineva bolnav din familie sau din neam, de a avea încercări şi ispite  etc. Toate sunt cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu. Tuturor ne dă o cruce şi puterea de-a o duce. Dacă lepădăm această cruce care ne este dată, dacă încercăm să găsim soluţii prin care să fugim de la datoria de a ne duce crucea pe Golgota vieţii, greşim. Ce altceva ar însemna ca unul dotat cu talentul de a cânta, în loc să zidească sufleteşte pe  cei din jur, să cânte în cârciume cântece care ar îndemna la desfrâu, la beţie! Nu înseamnă a-şi tăia din crucea care i-a fost dată? Ce-ar însemna ca unul dotat cu talentul de a picta, în loc să picteze scene care să îndemne la virtute şi înălţare să picteze scene şi figuri care să incite privitorii la desfrâu? Ce înseamnă altceva decât ca un soţ să-şi părăsească  soţia, când aceasta se îmbolnăveşte şi nu mai poate să se întreţină singură  decât încercarea de a-şi scurta şi uşura crucea?  Mântuitorul Însuşi a spus: ,, Cel ce nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie nu este vrednic de Mine!”

*

Evadarea din mânăstire. În ultimele săptămâni mai multe  ziare au  informat pe spaţii imense despre cele petrecute la Mânăstirea Brâncoveni din judeţul Olt. Multe comentarii au navigat şi pe internet, aducând prejudicii prestigiului Bisericii noastre.

În rezumat, faptele au fost acestea. Duhovnicul mânăstirii, în vârstă de 78 de ani, recunoscut în zonă pentru credinţa, evlavia şi devotamentul cu care îşi făcea datoria, a plecat în Grecia şi a trecut  stilişti. Împreună cu el au plecat şi s-au convertit la noua credinţă încă 30 măicuţe de la acea mânăstire. Din Grecia a trimis Sfântului Sinod şi a publicat şi pe internet o lungă scrisoare, în care aduce acuzaţii grave Sfântului Sinod şi ierarhilor noştri. Ce-i drept, nu era nevoie de o asemenea lovitură, mai ales în această perioadă, când mulţi alţii din afara Bisericii  se înghesuie să o lovească.

Cazul în sine ar trebui să dea de gândit. Călugărul respectiv se bucura de o înaltă apreciere din partea credincioşilor şi preoţilor din Judeţul Olt şi nu numai. Avea 78 de ani, o vârstă la care convingerile se cimentează şi un om nu se mai joacă de-a v-aţi ascunselea. Mai mult, călugărul respectiv a fost însoţit şi de 30 de maici. Dacă ar fi înnebunit el, nu se putea spune acelaşi lucru despre tot soborul mânăstirii. După cum reiese din scrisoare, în judeţul respectiv pluteşte o atmosferă sufocantă în domeniul religios, aşa cum este şi în Vâlcea. Am mai scris într-un număr al ,,Scrisorii pastorale” de cazul preotului bătut în biserică de către episcopul locului, care a fost nevoit să stea o săptămână la reanimare în urma cotonogelii arhiereşti. La acestea se mai adaugă, fără îndoială, multe alte abuzuri de acest gen. Scrisoarea călugărului de la Brâncoveni denotă multă  frământare interioară şi multe întrebări fără răspuns. Dacă ierarhul locului sau înalţii funcţionari eparhiali şi-ar fi părăsit birourile şi ar fi discutat mai ,,de la om la om” cu ,,păcătoşii” de preoţi şi călugări din subordine, alta ar fi fost evoluţia lucrurilor. Lipsa de comunicare şi de tact a celor puşi să ocârmuiască treburile unor instituţii pot duce la derapaje imprevizibile şi ireparabile. În faţa lui Dumnezeu, aşa cum preoţii răspund de sufletele credincioşilor lor, şi ierarhii vor răspunde de sufletele preoţilor şi călugărilor ce li s-au încredinţat. Cine are urechi de auzit să audă!

*

Ciorchinele. Au trecut mulţi ani, dar, de câte ori vine toamna îmi amintesc de via bunicului meu de la Colibaşi. Nu am văzut nicăieri vii mai frumoase şi mai bine îngrijite ca a lui. Era om sărac, mijlocaş în sat, dar vrednic şi iubitor de vii. În Caminic, în douăzeci de ari, făcuse un adevărat colţ de rai. Plantase acolo zeci de soiuri de vie. Din fiecare câţiva buşteni. De câte cinci-şase ori stropea via în timpul verii. Aproape zilnic se ducea acolo s-o vadă. Parcă vorbea cu fiecare buştean în parte. Parcă via îi spunea ce-i trebuie, ce-i lipseşte, ce o doare. Era înconjurată de gard viu, iar la un capăt trona un nuc uriaş. Când se cocea via, era ceva de vis. O adevărată simfonie de culori, de mirosuri şi forme. Fiindcă îi dăduse şi mamei ca zestre cinci ari, mă duceam şi eu destul de des acolo. Acolo am învăţat pentru prima dată să deosebesc soiurile de vie. Pe margine, pe lângă gard erau două rânduri de jur împrejur de ,,vie producătoare”. Aici puteam găsi Ananas negru, Otel alb, negru şi roşu, Românească, Algerie. În interior era via altoită. Aici găseam ciorchini de Malagă neagră, Napoleon, Afuz-ali, Ceaslă albă şi roşie, Tămâioasă, Riesling, berbecei, Italiană şi multe altele. Bunică-mea şi mama se duceau la câteva zile cu cobelcile la piaţă în Severin. Strugurii lor erau întotdeauna marfă de frunte în piaţă. Se vindeau bine şi cu preţ bun. Toamna târziu via era culeasă şi bunicul scotea de acolo cel puţin un car cu vârf de struguri. Ce mai vin ieşea din ei!

Via din Caminic ne-a fost scoasă cu buldozerul, la ordinul secretarului de partid cu probleme de agricultură, Motorga. El conducea lucrările de defrişare a viilor şi pomilor din hotarul satului Malovăţ. Din Rădei a văzut via noastră din Caminic şi a trimis un buldozer s-o scoată. Azi mai este pe locul acela gardul de mărăcini, care se îngroaşă de la an la an.  Unde sunt ţăranii şi vrednicia lor de altădată?!

*

Hoţul. Eram în clasa a VI-a, la şcoala din Malovăţ. În fiecare an, în luna octombrie, făceam ,,practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor şi folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duşi în coloană la tarlalele ceapeului şi fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce mai trebuia. Cei din Malovăţ nu am ieşit niciodată din hotarul comunei, dar cei din oraş erau duşi în comune, la distanţe mari şi acolo erau cazaţi în barăci  şi vagoane, ori pe la casele localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă toată luna octombrie, în funcţie de recolta care trebuia adunată de pe câmp.

Într-una din zile am fost duşi la cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduşi cu camioanele şi remorcile oameni din Dolj sau din sudul Mehedinţiului. Erau cazaţi la dormitoarele sediului fermei şi la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi. Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiţi dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe şi să sustragem şi noi la sfârşitul zilei de muncă nişte mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoţeau era altă situaţie. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le aşezăm în lădiţe. După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine şi pe colegul meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda şi cunoşteam cel mai bine locurile, iar Vasile era mai voinic şi bun de cărat greutăţi. Ne-au dat multe sacoşe, plase şi genţi şi ne-au spus să mergem prin plantaţie şi să le umplem bagajele cu mere cât mai frumoase şi sănătoase. Zis şi făcut! Ne-am dus şi am început munca. Eram bucuroşi că nu aveam normă şi fusesem lăsaţi să lucrăm în voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul unde erau profesorii şi ceilalţi elevi. Iată că apare însă Romică Păuleţ, unul din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt şi puternic, şi mulţi îi simţiseră pe spinare măciuca, toporul sau frişca. Îl cunoşteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulţi ani, erau buni prieteni, venea de multe ori la noi în casă, şedea la masă, glumea şi cu mine. Atunci era însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna şi fulgera. Ne-a somat să nu fugim şi ne-a ordonat să luăm bagajele şi să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea multe şi prea grele, ne-a ajutat şi el să le ducem. Ne-a zis multe şi de toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazaţi cei veniţi la muncă de departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: ,,- Iată hoţii!  Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor note mari la şcoală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te şi anunţă-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te şi chemă-l pe Midoroiu şi pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta şi tobiţa. Facem câte o tablă, pe care scriem mare  ,,HOȚ” şi le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliţia şi plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă şi noi să strigăm: ,,Hoţii, hoţii, am prins hoţii!”  Lumea uitase de mâncare şi râdea ca la circ. ,, – Io-te, ăsta mai  vrea să se ducă şi la şcoala de popi!” Nu mai ştiu bine ce-a mai zis paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbuşeşte asupra mea. Dacă s-ar fi deschis pământul şi m-ar fi înghiţit în momentul acela aş fi fost cel mai fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă ,,vânt”, Romică s-a depărtat puţin de locul unde ne aflam. Atât  ne-a trebuit. Am ţâşnit ca din praştie şi am pornit-o într-o goană nebună prin plantaţia de pomi. Auzeam în urmă strigăte şi chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste faţă, săream peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preţ să scap. Am ajuns la Ogaşul lui Dorobanţu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru în pădure şi mai ales să cobor în ogaş, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am parcurs cei câţiva zeci de metri de pădure şi apoi am sărit pe o râpă ameţitoare. Nu ştiu câţi metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo şi că am scăpat cu viaţă, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe şi copaci şi am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot sunt urmărit, că armate întregi de miliţieni şi de paznici sunt în căutarea mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaş şi am aşteptat dintr-un moment în altul să fiu ,,executat”. Am ieşit tocmai la poteca ce făcea legătura între Dealul Dobresc şi Dealul Pârvăneştilor din satul Colibaşi. Acasă am ajuns pe întuneric. Eram plin de sânge, cu faţa zgârâiată, cu cămaşa ruptă. Tare s-au speriat părinţii. Trei zile nu m-am dus la şcoală, de teamă că voi fi prins acolo şi arestat. Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârşitul programului  din ziua cu ghinion, elevii de la Malovăţ luaseră bagajele profesorilor pline cu mere şi plecaseră, fără să le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantaţie, dar nu intrase ca mine în ogaş, ci ieşise undeva la şosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăţ.

Tăticu a discutat cu paznicul Romică Păuleţ şi s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a venit la noi acasă şi, râzând, mi-a zis: ,,-Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să nu ştii de glumă? Tu nu ştii că noi la fermă râdem şi glumim toată ziua? Oamenii aceia care erau la masă erau plecaţi de mai bine de două săptămâni de acasă, nu ştiau nimic de familii, erau obosiţi, flămânzi, necăjiţi. Eu i-am făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alţii fură, uică, cu căruţele şi remorcile şi nu le fac nimic  şi tocmai pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem şi noi oameni!” Cu siguranţă că omul avea dreptate, numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe de învăţat dintr-ale vieţii. Mde!

*

Gust de fabulă. Vă propun să citim împreună fabula Măgarul şi oglinda a poetului Vasile Militaru. Poate unii dintre Dvs. veţi încerca să găsiţi asemănări între cele scrise în poezie cu situaţii pe care le-aţi cunoscut. Să vedem!

,,Un măgar nerod şi care cu vreo câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă, –
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, –
Nu ştiu cum, prin ce-ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Şi, -de necrezut, dar totuşi lucru foarte-adevarat, –
Invitat prin mari saloane
De boieri şi de cucoane.
…
Dar măgarul, indispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s-arate, cu – ndrăsneli fără pereche,
Că-i boier de viţă veche, –
Deşi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume era el şi cine-a fost.

Într-o zi însă, măgarul îngâmfat şi crai de ghindă,
S-a-ntâlnit şi c-o oglindă,
iar oglinda, îndrăzneaţă,
Numai drept ştiind să spună, cică i-ar fi zis în faţă:
– Ifosul îţi e-n zadar,
Că, oricât de mult te-ai crede
Şi ţi-ai pune pe veşminte aur şi mărgăritar,
Cin- te-aude şi te vede,
Altceva nu poate crede că poţi fi decât măgar;

– Eu, măgar? – răcni măgarul, năpustindu-i-se-n glaf
Şi, c-o singură copită, el făcu oglinda praf.
………………………………………………

–         Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viaţă:
Adevărul totdeauna doare, când e spus în faţă,
Şi, oricât te ştii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregăteşte – te să suferi!”

*

Ajutore. În această perioadă am primit o serie de ajutoare astfel: Domnul Nistor Costi din Nantes(Franţa) şi Domnul Nistor Ion din Atena(Grecia), amândoi fii ai Domnului Nistor Ion din Malovăţ, au donat câte 200 lei; Domnul Pană Liviu din Tr. Severin, nepot al Doamnei Pană Atena din Bârda a donat 150 lei; Doamna Prof. Univ. Dr. Ionaşcu Georgeta din Bucureşti, fiică a regretatului Ionaşcu Gheorghe din Malovăţ şi Domnul Andrei Constantin din Tr. Severin au donat câte 100 lei; Domnul Aldescu Luşu din Laz(MH) a donat 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească!

*

Am reuşit să procurăm restul de manuale de religie de la Editura ,,Sf. Mina” din Iaşi pentru elevii din clasele I-VIII de şcolile din Malovăţ, Bârda, Bobaiţa, Colibaşi şi Valea Boierească. Acum au toţi manuale conforme cu programa analitică. Acestea au valorat  450 lei. Reamintim că anul trecut am procurat o primă tranşă de manuale de Religie.

*

Plăţi. Am efectuat în această perioadă mai multe plăţi mai mari astfel: poştei 820 lei pentru colete şi timbre poştale; 110 lei pentru curentul electric; băncii 112 lei comisioane; 450 lei Editurii ,,Sf. Mina” din Iaşi pentru manuale de Religie; tipografiei 4500 lei pentru cartea  Sfântul Nicodim de la Tismana şi 2900 lei pentru volumele Dicţionarul bunei-cuviinţe creştine şi Buna-cuviinţă creştină aflate în curs de apariţie; brutăriei 407 lei pentru pâinea donată în septembrie şi 315 lei pentru cea din august; 520 lei pentru hârtie şi cartuşe de imprimantă, cât şi alte cheltuieli mărunte.

*

Publicaţii. Cântăreţul parohiei noastre, Cristian Stănciulescu-Bârda, a publicat în ziarul ,,Lumina. Ediţie de Oltenia”, 18 sept. 2010, articolul Programe sociale în Parohia Malovăţ. Ziarul apare şi on-line(http://www.ziarullumina.ro).

*

Am trimis la tipografie volumul Vieţile Sfinţilor, vol. I. Sperăm să publicăm acest volum până la sfârşitul lunii noiembrie, astfel ca de Crăciun să vă putem dona Dumneavoastră, fiecărei familii din parohie, cât  şi celor din afara parohiei, care ne-au ajutat cu cel puţin 500 lei în perioada 1 Decembrie 2009-30 Noiembrie 2010, câte un exemplar. Costul acestei cărţi va fi acoperit din banii obţinuţi din vânzarea cărţilor donate de regretatul Dr. Artur Silvestri şi Doamna Mariana Brăescu din Bucureşti în urmă cu doi ani.

*

Lucrări în comună. Lucrările de alimentare cu apă a satului  Bârda sunt în fază finală. Cu un generator s-au pornit motoarele, au fost puse în funcţie pompele, au fost umplute rezervoarele cu apă, s-a introdus apa pe reţea, făcându-se probele necesare. Toate au fost bune. Urmează doar racordarea la reţeaua electrică, dar şi pentru aceasta trebuie proiecte, aprobări şi bani mulţi. Unii săteni au început să se racordeze la reţea. Ei sunt de două feluri: unii au respectat regulele şi au procedat aşa cum trebuia, alţii s-au racordat fără să mai întrebe pe nimeni dacă au sau nu voie, suportând apoi sancţiunile de rigoare. S-au pus prin sat afişe cu indicaţiile necesare pentru cei ce vor să se racordeze. În primul rând trebuie depusă la primărie o cerere, apoi trebuie plătită o taxă de racordare în valoare de 240 lei. Urmează să vină un reprezentant al primăriei, care să stabilească la fiecare casă în parte unde trebuie să facă lucrările necesare pentru racordare. E păcat să plătiţi fără rost nişte bani pentru amendă. Faceţi binele şi veţi avea laudă de la stăpânire, vorba Sfântului Pavel.

*

Procese. Procesul parohiei cu primăria şi prefectura pentru terenurile din Bucium-Retezeanu şi Dealul Corbului a mers greu, fiindcă au fost necesare multe acte. În 1864, la împroprietărirea lui Cuza, parohia Pitulaşi aparţinea de Baloteşti, aşa încât Baloteştiul figura în evidenţe la Arhivele Statului. A trebuit să ducem acte din care să rezulte că terenul s-a dat bisericii de la Pitulaşi, în timp ce aceasta era filială a Baloteştiului. A trebuit să ducem acte din care să rezulte că la desprinderea de Baloteşti în 1938, Parohia Pitulaşi şi-a reluat întreg patrimoniu, inclusiv terenul. După 1990 Pitulaşul şi-a schimbat numele, devenind, oficial, Bârda. A trebuit să dovedim acest lucru. Procesul l-a declanşat Parohia Malovăţ, aşa că a trebuit să dovedim că are calitate procesuală, întrucât biserica din Bârda este filială a Malovăţului. Pe lângă acte, au fost necesari martori. Încă nu am primit hotărârea.

*

Sfinţire de biserică. Duminică,  17 Octombrie, Prea Sfinţitul Episcop Nicodim va sfinţi biserica de la Puţinei. Este prima biserică ce s-a construit vreodată în acel sat, vecin Malovăţului. Cine are posibilitatea, să meargă, pentru că este un moment înălţător. A fost invitat şi preotul Dvs., dar nu a reuşit să găsească un preot pensionar, care să-l înlocuiască la biserică. Din această cauză, va oficia slujba, conform programului, în parohia noastră şi biserica nu va fi închisă.

*

Atenţie. Am primit tămâie. Mulţi s-au interesat  anul acesta. Costă 20 lei/kg. Servim întâi pe cei ce s-au înscris, dar vom aduce tuturor celor ce vor dori. Important este să ne comunice că au nevoie, pentru a putea să ridicăm cantitatea necesară până nu se epuizează stocul protoieriei.

*

Botezuri. Nunţi. Înmormântări. În ziua de 10 Oct. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Orodan Daria-Cristina, fiica Domnului Orodan Dumitru-Claudiu din Malovăţ şi a Doamnei Iscru Cristina-Mihaela din Craiova; în aceeaşi zi, am oficiat Taina Sf. Botez şi pentru Mema Miruna-Nicoleta-Maria, fiica Domnului Mema Nicolae din Bârda şi a Doamnei Bădescu Mariana – Irina din Broşteni(MH). Să trăiască! În ziua de 2 oct. am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Oproiu Gheorghe din Malovăţ şi D-ra Gârbovan Marcela-Daniela din Izvorul  Bârzii; la 10 Oct. Taina Sf. Cununii a fost oficiată pentru Domnul Orodan Dumitru-Claudiu din Malovăţ cu Doamna Iscru Cristina-Mihaela din Craiova şi pentru Domnul Mema Nicolae din Bârda cu Doamna Bădescu Mariana-Irina din Broşteni(MH). Căsnicii fericite să le dea Dumnezeu! În ziua de 7 Oct., am oficiat slujba înmormântării pentru Pană Ioana(76 ani) din Malovăţ. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În cursul lunii octombrie avem următorul program de slujbe: 2 Oct.(Malovăţ-Bârda); 3 Oct. (Bârda); 9 Oct. (Malovăţ-Bârda); 10 Oct.(Malovăţ); 14 Oct.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 16 Oct. (Malovăţ-Bârda); 17 Oct. (Bârda); 23  Oct. (Malovăţ- Bârda); 24 Oct. (Malovăţ); 26 Oct.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ la ora 12); 30 Oct. (Malovăţ-Bârda); 31 Oct.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

 

%d blogeri au apreciat asta: