„Scrisoare pastorală“ nr. 190

Dragii mei enoriaşi!Patriarhul mason?!! Zilele trecute, a apărut în gazeta ,,Indiscret de Oltenia”(2010, 24 sept.) un articol ciudat, cu vădită tendinţă denigratoare.  Publicaţia apare şi pe internet(http://www.indiscret.ro). În numărul respectiv al ,,Indiscretului” era inserat un articol ,,bombă”. Nici mai mult, nici mai puţin, un ziarist oarecare îl acuza pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, că este …. mason! Nu este locul aici să vorbim despre masonerie. Analizăm doar articolul  citat, fiindcă acuzaţia ce i se aduce patriarhului nostru este foarte gravă şi, din păcate, nu este sigura de acest gen. Nu avem posibilitatea aici şi acum să punem pe tapet alte articole de acest fel. Ne oprim doar la cel amintit. Autorul articolului se bazează pe un document ,,zdrobitor”, cum îl consideră dumnealui. Îl dă şi în fotocopie şi bine face, pentru a putea orice om cu scaun la cap să se edifice. Este vorba de o scrisoare a Patriarhiei Române către şeful lojei masonice din România, Chirovici, semnată de mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care era, – în acel moment -, şi locţiitor de patriarh. Murise regretatul patriarh Teoctist şi, conform rânduielii canonice, locţiitor devenea, automat, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Această funcţie o deţinea până la alegerile de patriarh. Cu prilejul decesului întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum se întâmplă în orice astfel de împrejurare, când decedează un patriarh, mitropolit, arhiepiscop şi episcop, diferite  biserici, comunităţi religioase, instituţii de tot felul, personalităţi politice, culturale, oameni de seamă sau obişnuiţi din ţară şi din străinătate, trimit scrisori şi mesaje de condoleanţe locţiitorului celui decedat. Aşa se întâmplă şi cu prilejul decesului unui şef de stat, preşedinte, rege, împărat, sau al unui prim-ministru. Este un procedeu firesc, un gest de bună-cuviinţă. Indiferent de  convingerile religioase, politice, filozofice, în faţa morţii deosebirile acestea lasă locul părerii de rău, mai mult sau mai puţin sincere, că a dispărut un om de seamă de pe scena istoriei. Este, aşa cum am spus, un gest de bună-cuviinţă, de elementară disciplină diplomatică şi o caracteristică a unei lumi civilizate. Mai mult, la asemenea evenimente participă numeroase delegaţii şi personalităţi din ţară şi din străinătate, aceasta reflectând, fără doar şi poate, reputaţia de care se bucură Biserica Ortodoxă Română în general şi personalitatea în cauză pe plan intern şi internaţional.

Întotdeauna, cu rare excepţii, revista ,,Biserica Ortodoxă Română” a găzduit în paginile sale asemenea scrisori şi mesaje, fie primite cu prilejul unor funeralii de ierarhi superiori, fie cu prilejul Sărbătorilor Naşterii Domnului, Anului Nou sau Sfintelor Paşti. Era surprinzător că, în anii  ʼ60,  fostul patriarh Justinian primea şi publica astfel de scrisori  în ,,Biserica Ortodoxă Română” de la împăraţi şi regi. Culmea, cenzura comunistă nu interzicea astfel de relaţii, considerându-le chiar benefice pentru climatul politic intern şi internaţional.

Dacă este un gest de bună-cuviinţă şi diplomaţie să transmiţi condoleanţe cu prilejul unui deces, tot aşa este şi firesc ca oamenii să-şi transmită felicitări şi urări de bine cu prilejul unor sărbători şi evenimente deosebite.

Dacă primeşti astfel de scrisori şi mesaje, fie că sunt condoleanţe, fie felicitări şi urări, cum este cazul, nu este, oare, normal să şi răspunzi la ele? Răspund instituţiile, atunci când este vorba de un şef de instituţie, răspund persoanele sau familiile lor, atunci când e vorba de cazuri particulare. Oricare dintre dumneavoastră aţi trimite o astfel de scrisoare într-o împrejurare precum cele amintite( deces, sărbători mari) unui ierarh sau unei eparhii aţi primi răspuns, care ar cuprinde mulţumiri. Cunosc oameni care trimit de Crăciun şi de Paşti zeci de felicitări către majoritatea ierarhilor Sfântului Sinod, primind în schimb răspunsuri de mulţumire, urări, calendare, pastorale etc., după cum îşi poate permite ierarhul sau eparhia respectivă.

Ei bine, între miile de scrisori şi mesaje de condoleanţe primite de Patriarhia Română la moartea patriarhului Teoctist au fost unele de la diferite partide politice, altele de la diferite culte şi secte religioase, altele de la instituţii şi personalităţi cunoscute sau necunoscute. Ele au fost înregistrate ca orice corespondenţă oficială şi la ele a trebuit să se dea un răspuns în termen de 30 de zile de la primire. Aceasta este legea în statul român, care obligă instituţiile să dea răspuns la orice petiţie, memoriu, scrisoare etc. primită. Este normal ca o astfel de măsură legală să se aplice, fiindcă ea este o trăsătură a unei lumi normale şi civilizate. Dând răspuns la o astfel de misivă, nu înseamnă că instituţia sau persoana care răspunde îşi însuşeşte convingerile politice, religioase, ideologice ale expeditorului. Scrisorile de răspuns poartă semnătura şefului instituţiei. În situaţii precum decese ori sărbători, când se transmit condoleanţe sau felicitări, răspunsurile sunt tipărite, cu semnătura şefului instituţiei, respectiv a patriarhului, mitropolitului, episcopului etc. şi secretarul nu face altceva decât să le pună în plic şi să scrie adresa la care acestea trebuie să ajungă. Nici nu este nevoie ca să se încarce agenda sau memoria ierarhului cu sutele de nume ale celor ce i-au adresat scrisori şi mesaje de acest tip. Rareori ierarhul scrie astfel de misive cu mâna lui sau le semnează personal.

Tocmai lucrurile acestea elementare nu au fost ştiute de către autorul articolului menţionat sau, în mod intenţionat, au fost răstălmăcite. Aşadar, şeful lojei masonice a trimis condoleanţe locţiitorului de patriarh, iar patriarhia a răspuns în numele ei, cu semnătura imprimată a locţiitorului de patriarh. De aici descoperirea epocală a ziaristului: actualul patriarh este mason, fiindcă a semnat acea scrisoare în care mulţumea pentru condoleanţele primite. Gestul este mai mult decât lipsit de bună-cuviinţă, este grosolan şi rău intenţionat, devenind o evidentă calomnie de presă, care nu urmăreşte altceva decât discreditarea înaltului ierarh. Nu ştim dacă Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel se va coborî până acolo încât să-l dea în judecată pe stimabilul, dar, cu siguranţă, cariera publicistică nu se clădeşte cu astfel de tertipuri. Este o cultură a bunului – simţ,  a celor şapte ani de acasă, ca să nu te ridici pe mormintele altora. Cui folosesc asemenea  calomnii? Plecând de la asemenea ,,dovezi” copilăreşti este josnic să bălăcăreşti fără ruşine pe un om, care nu şi-a făcut decât datoria.

*

Sfinţii Părinţi despre boală(Continuare din numărul precedent): ,,A vă ruga pentru însănătoşire nu este un păcat. Trebuie să adăugaţi însă: ,,Dacă este voia Ta, Doamne!” Deplina supunere faţă de Domnul, cu primirea supusă a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul. Cel bun dă pace sufletului şi îl pleacă spre milostivire pe Domnul. Şi El fie că însănătoşeşte, fie că umple de mângâiere, în ciuda strâmtorării pricinuite de boală. Pe sufletul dumneavoastră apasă mai mult decât orice boala fiicei. Îndureraţi-vă pentru ea şi cu durere strigaţi către Domnul şi pe fiica dumneavoastră îndemnaţi-o să facă acelaşi lucru şi pe toţi casnicii dumneavoastră. Atunci toate rugăciunile pentru ea se vor împreuna şi vor alcătui un glas de trâmbiţă, în stare să atragă luarea-aminte a Domnului… S-o izbăvească Domnul de neputinţa ei! Să vă ajute Dumnezeu!

Bolile ţin loc de canon. Răbdaţi cu seninătate: ele sunt pentru Dumnezeu ca săpunul pentru spălătorese. La biserică, fiind bolnavă, nu sunteţi îndatorată să mergeţi. Strigaţi acasă mai des către Dumnezeu! Dacă nu faceţi ceea ce nu vă stă în putere, asta nu înseamnă că sunteţi pentru Dumnezeu ca un copil vitreg. Cereţi ajutorul doctorului, dar totodată mai vârtos rugaţi pe Domnul şi pe sfinţii Lui să-i dea înţelepciune doctorului. Şi cereţi mijlocirea oamenilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi faceţi tot ce fac oamenii

evlavioşi în atare împrejurări (numai la vrăjitoare să nu mergeţi). Nu ştiţi dumneavoastră unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastră. Poate că Dumnezeu a găsit de cuviinţă ca ea să fie bolnavă, fiindcă acest lucru e pentru ea mântuitor. Şi atunci ea va rămâne bolnavă toată viaţa sa, ca să se mântuiască. Sau Dumnezeu i-a trimis această boală pentru o vreme, ca să pună la încercare credinţa ei şi a părinţilor ei. Numai Dumnezeu ştie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepădării de către Dumnezeu. Dimpotrivă, este un semn al milei lui Dumnezeu. De la Dumnezeu totul este, mila şi boala, şi sărăcia, şi necazul. Sora dumneavoastră să se roage mai cu osârdie lui Dumnezeu, dar, rugându-se, să nu spună ,,Dă-mi sănătate!”, ci ,,Fie voia Ta, Doamne! Slavă Ție, Doamne! Dacă aşa este plăcut înaintea Ta, fie voia Ta! Cred că şi boala este bună, după cum este bună sănătatea. Îţi mulţumesc, Milostivule Ziditor!”

Deprinde-o să citească şi să scrie,  să  facă lucru de mână şi aşa să se mântuiască. Binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra ta! E bine că aţi rânduit să se facă rugăciune pentru fiica dumneavoastră. Două molifte pe săptămână şi pomenire la proscomidie. S-ar părea că este destul. Dar cine se roagă cu durere pentru bolnavă? Dumnezeu ia aminte la rugăciune, atunci când pentru bolnav se roagă cineva cu sufletul. Dacă nimeni nu suspină din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugăciune adevărată pentru bolnavă nu va fi. La fel cu proscomidia, la fel şi cu liturghia. Dumneavoastră mergeţi la slujbele pe care le-ati comandat? Dacă nu, credinţa dumneavoastră este fără putere. Slujbele le-aţi comandat,  însă, dând bani ca să se roage alţii, dumneavoastră v-aţi lepădat de pe umeri orice grijă. Nu este nimeni care să se îndurereze pentru bolnavă. Celor care săvârşesc slujba nici prin minte nu le trece să se îndurereze cu sufletul înaintea Domnului pentru cei pe care îi pomenesc la slujbe. Şi de unde să se îndurereze ei pentru toţi? Altceva este dacă sunteţi de faţă la slujbă atunci când este pomenită. Atunci durerea dumneavoastră este purtată de rugăciunea Bisericii şi înălţată mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu. Şi face îndurerată însăşi rugăciunea Bisericii, chiar dacă cei care slujesc nu sunt îndureraţi. Vedeţi, deci, unde stă puterea! Mergeţi la slujbe dumneavoastră înşivă şi îndureraţi-vă cu sufletul pentru bolnavă. Şi treaba va ieşi bine. În biserică, la Liturghie, frângeţi-vă sufletul în vremea proscomidiei şi mai ales când după Pe Tine Te lăudăm se cântă cântarea Născătoarei de Dumnezeu: Cuvine-se cu adevărat. Atunci sunt pomeniţi din nou viii şi morţii. Pomenirea la Liturghie este mai puternică decât  cea de la proscomidie, fiindcă ea arată o mai puternică împreună – pătimire a dumneavoastră cu bolnava şi totodată credinţa şi nădejdea cât se poate de tare că Domnul nu vă va lipsi de ajutorul Său. Unde să daţi Liturghii? Unde vă trage sufletul, acolo să daţi. Lucrul cel mai însemnat este însă durerea sufletului dumneavoastră pentru bolnavă. Şi ajutaţi mai mult săracilor. Nu numai celor care umblă pe stradă, ci daţi uşurare unei familii apăsate de sărăcie. Rugăciunea ei vă va uşura povara de pe inimă. Să vă binecuvânteze Dumnezeu pe voi, pe toti! Că nu este păcat să te tratezi, în această privinţă nici nu încape vorba. Mulţi însă nu s-au folosit de acest mijloc, după credinţa şi răbdarea lor: nici acest lucru nu e lipsit de preţ. În atare caz,  totuşi, este nevoie de răbdare senină pentru a nu cădea în cârtire. Cârtirea e deja păcat. Cine nu se simte plin de bărbăţie, – aşa cum suntem noi toţi -, păcătoşii – mai bine să ceară ajutorul doctorilor, aşteptând însă ajutorul de la Dumnezeu: fiindcă El dă doctorilor pricepere.

Mila Lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră! Sunteţi tot bolnavă… îmi pare foarte rău. Să vă ajute Domnul fie să vă însănătoşiţi, fie să înduraţi cu seninătate boala. Să fie nu precum voim noi, ci precum Dumnezeu vrea. Împotrivirea dumneavoastră la indicaţiile doctorilor nu prea e vrednică de laudă. Dumnezeu a făcut şi doctorii şi doctoriile – nu ca să existe degeaba, ci ca de ei să se folosească bolnavii. Totul e de la El; El îngăduie ca omul să bolească şi tot El ne-a înconjurat cu mijloace de vindecare. Dacă a păzi darul dumnezeiesc al vieţii este o datorie, tot datorie este şi a te trata, atunci când eşti bolnav. Poţi să nu

te tratezi aşteptând vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare îndrăzneală. Poţi să nu te tratezi, ca să-ţi căleşti răbdarea, încredinţându-te voii lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte înalt şi atunci fiecare ,,of”  se socoteşte drept vina omului; aici are loc doar bucuria plină de recunoştinţă… Domnul să vă

îndrepteze ca să aveţi cea mai bună aşezare sufletească!”

*

Rugă pentru părinţi. În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” am redat o poezie a poetului Adrian Păunescu dedicată părinţilor. Am avut între timp mai multe semnale din partea unora dintre Dumneavoastră. Au mărturisit cu lacrimi în ochi că le-a mers la inimă. Vă redăm o altă poezie a aceluiaşi autor dedicată tot părinţilor:


Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i, Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,

Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea!

Dar de ce priviţi aşa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc şi eu!

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea!


*

Cenzura. În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de şcoală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie şi ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-şi facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre şcoală cu bucurie, dar şi cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la şcoală. Curtea era plină de copii. Veniseră şi câţiva părinţi, mai ales ai celor de clasa întâia. În aşteptarea sunetului de clopoţel, Doamna Învăţătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinţii lor. A ajuns şi la noi. ,,- Ia să văd ce are aşa greu în ghiozdan?” Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut şi doamna a început să scoată tot felul de caiete. ,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!” Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică şi unul de desen. Pe celelalte i le-a pus în braţe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ţinut să-i spună  învăţătoarei: ,, – Doamnă, vreau să vă spun că al meu ştie să citească şi să scrie!” Învăţasem începând din iarnă. Ştiam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puţin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu şi a plecat mai departe: ,,- Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăştia!”  Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese şi dumnealui învăţătoare cu ani în urmă şi de multe ori îmi povestea de bătăile pe care le lua el şi cei din clasa lui de la doamna învăţătoare. Când am auzit-o de data aceasta, mi-a îngheţat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în suflet.

Doamna Învăţătoare a ţinut un scurt discurs. Am reţinut din tot ce a spus, că acolo, la şcoală, dumneaei ne este şi mamă şi tată şi acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinţii au plecat acasă şi ne-au lăsat pe mâna dânsei. Şcoala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie şi un hol mic. În fiecare cameră funcţionau câte două clase: a întâia cu a treia şi a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia şi a treia. Nu mai ştiu ce activităţi au mai fost în prima zi de şcoală, ştiu doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învăţat o poezie, pe care o ştiu şi azi:

,,Carte dragă, de la tine,

Eu pot multe învăţa,

Tata tot mereu îmi spune

Şi eu cred că este aşa.

Vino dară de mă-nvaţă

Şi eu te voi asculta!”

A repetat-o cu noi, până am învăţat-o. Nimeni nu era aşa bucuros ca mine la sfârşitul orelor. Ştiam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniţă, pentru simplul motiv că nu exista grădiniţă la noi în acea vreme. Am ajuns acasă şi, înainte de a mă aşeza la masă, am ţinut să recit poezia în auzul părinţilor, care au rămas uimiţi de atâta ştiinţă de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis: ,,- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi ce-o să se bucure Doamna!” Mi-a plăcut ideea şi m-am apucat de treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram ţanţoş ca un curcan înfoiat. Nu numai că ştiam poezia, dar o şi scrisesem. Doamna ne-a predat prima lecţie. Cred că era vorba despre punct. Ne învăţa să facem puncte. Mergea dânsa la fiecare şi-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns şi la mine. Când a văzut poezia, cred că i s-a făcut negru în faţa ochilor. ,,- Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul poliţiei. ,, – Da, Doamnă, eu!” ,, – Ți-am spus eu s-o scrii?” ,,- Da, Doamnă, m-a pus tăticu!” ,, – Aici eu îţi sunt şi mamă şi tată şi nu faci decât ce-ţi spun eu să faci!”

În clipa următoare, peste obrajii mei s-au prăbuşit palmele doamnei. Numai de două ştiu, dar n-aş putea băga mâna în foc că n-au mai fost şi altele. După primele două n-am mai ştiut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simţurile. Vederea mi s-a înceţoşat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinţii niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învăţătoare. Ştiu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată fiinţa mea. Toate întâmplările din viaţa de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învăţătoare le dădea elevilor  năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu şi groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile şi ştiu că doar atât mai scoteam din gură: ,, a, a, a, a”.  Până la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, ameninţările şi bătăile din picior ale învăţătoarei.  Nu mi-a dat voie să ies în recreaţie, probabil de teamă să nu fug acasă.

De la şcoală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul şi suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniştească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinţii erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat ţipând după ei în Negară.

Cu mare greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soţul doamnei învăţătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secţia  Învăţământului.

Trei ani şi jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieşit la pensie, şcoala pentru mine a fost ca o temniţă. Eram fericit întotdeauna la sfârşitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Aşa erau şi ceilalţi. Din cele peste 40 de generaţii de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată.   De multe ori plângeam acasă şi nu vream să mai merg la şcoală. Mama plângea şi mă mângâia, tăticu îmi spunea: ,, – Tată, dacă nu te mai duci, ne vor amenda. În loc să terminăm şi noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci, îţi iau o sapă şi mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă şi tu acum, ca să trăieşti bine mai târziu!”

Am trecut prin multe şcoli şi eu însumi  predau în învăţământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de fragilitatea lor, de neputinţa şi naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înţeleg niciodată de ce era nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci şi în alte şcoli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educaţii urmărea să ne călească pentru viaţă, pentru o viaţă la fel de dură şi nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile şcolii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit  în sufletul meu  pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz libertăţii de a vorbi, de a scrie!

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate şcolile prin care am trecut aş reveni cu bucurie, mai puţin prin cea de la Bârda!

*

Călugărul bătăuş. A fost prezentat pe un post de televiziune cazul unui stareţ de la Mânăstirea Murfatlar din judeţul Constanţa, care a bătut un enoriaş, fiindcă trecea pe o proprietate mânăstirească. Este greu de spus dacă era un caz real sau trucat. Cu mijloacele tehnice actuale se pot face multe. Se poate lua, spre exemplu, capul unuia şi se pune la trupul altuia. Se pot schimba haine şi multe altele. Cei răi intenţionaţi, cei care au interesul să compromită cu orice preţ  Biserica pot să facă astfel de trucaje şi ilegalităţi. Dacă era, într-adevăr, un caz real, situaţia s-ar datora faptului că, după 1990, construindu-se numeroase mânăstiri, a fost angajat personal insuficient verificat, fără chemare. Călugăria este o adevărată cruce a vieţii, pe care nu mulţi o pot duce cu demnitate. Angajând călugări de la forţele de muncă, adică la întâmplare, te poţi aştepta de la astfel de oameni la abateri mult mai grave.

*

Un martir al vremii noastre. Mulţi dintre noi am fost zguduiţi zilele acestea, văzând un caz cutremurător petrecut la o mănăstire din judeţul Bacău. Era un călugăr de 78 ani, vestit în împrejurimi pentru viaţa sa curată, pentru frumuseţea slujbelor şi a predicilor, pentru tactul pastoral şi înţelepciunea cu care spovedea  zi de zi zeci şi zeci de credincioşi de aproape şi de departe. Se pripăşise la chilia lui cu trei ani în urmă un tânăr, care se plângea că nu mai are serviciu, nu mai are posibilităţi de trai şi nici un rost în lume. Părintele Pahomie îl lăsase să rămână cu el. Dormeau în aceeaşi chilie, mâncau la aceeaşi masă. Tânărul îl ajuta pe bătrân la curăţenie, la tăiatul lemnelor etc. Într-o zi, sub influenţa băuturii pe care şi-o procurase numai el ştie cum, tânărul l-a atacat pe bătrânul călugăr. L-a lovit cu toporul în cap şi în diverse părţi ale corpului, după care i-a tăiat mâinile şi capul. A fost identificat uşor de organele de cercetare. La reconstituirea faptei, criminalul a mărturisit că i-a dat voie victimei să-şi facă rugăciunea şi să sărute icoana înainte de a omorâ-o. Se adevereşte vorba românească: ,,Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”

*

Simpozioane. În zilele de 20-22 Sept., în sala ,,Nestor Vornicescu” a Episcopiei Severinului şi Strehaei a avut loc a treia ediţie a Simpozionului ,,Mehedinţi – Istorie, Cultură şi Spiritualitate. La fel ca celelalte ediţii precedente, simpozionul a fost organizat de episcopia noastră, la iniţiativa Prea Sfinţitului Episcop Nicodim. La simpozion au participat ierarhi, precum Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Irineu al Olteniei, Prea Sfinţiţii Episcopi Lucian al Caransebeşului, Siluan al românilor ortodocşi din Ungaria, Visarion al Tulcei, Emilian al Vâlcii. Au participat, de asemenea, numeroşi profesori universitari de la Craiova, Alba-Iulia, profesori, arheologi şi mulţi preoţi din Mehedinţi. Tema principală a simpozionului a fost Crezul ortodox, dar, pe lângă comunicările dedicate acestei teme, au fost şi alte lucrări cu profil teologic şi istoric. Preotul Dvs. a prezentat comunicarea O cronică puţin cunoscută aflată în arhivele Damascului, privitoare la desfăşurarea Sinodului I ecumenic de la Niceea. Precizăm că Crezul a fost alcătuit la Sinoadele I şi II ecumenice. Comunicarea s-a bazat pe datele furnizate de Şiragul mărgăritarului, cronograful bizantin publicat recent de parohia noastră. Lucrările vor fi publicate în volum comun.

Simpozionul a fost o adevărată oază de cultură în peisajul spiritual mehedinţean şi organizatorii merită toată aprecierea pentru eforturile depuse. Episcopia noastră se impune tot mai mult şi în plan cultural.

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am înregistrat câteva donaţii pentru parohie astfel:  Doamna Dumitru Elisabeta din Sibiu a donat 70 lei. Doamna Popa Marilena din Bucureşti a donat 65 lei. Doamna Papa Camelia de la Banca Comercială din Tr. Severin, Doamna Barbu Ioana din Buftea(IF), Doamna Crăciunescu şi Domnişoara Nisioi Mihaela, amândouă din Câmpulung-Moldovenesc(SV), au donat  câte 50 lei. Domnul Motreanu Vasile din Malovăţ a mai adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizand pănă acum 66 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În luna septembrie am am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe, cât şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel:  5 Sept.(Bârda): 76 pâini; 12 Sept. (Malovăţ): 160 pâini; 19 Sept. (Bârda): 60 pâini; 26 Sept.(Malovăţ): 128 pâini. Aşadar, în luna septembrie s-au donat  424 pâini.

*

Taxa de cult. Până la 30 Sept., situaţia contribuţiei de cult pe 2010 în parohia noastră se prezintă astfel: în Bârda au achitat 93,33%; în Malovăţ au achitat 93,97%. La nivel de parohie au achitat 93,76%. Sunt procente foarte bune, mai ales dacă ţinem seama că în parohia noastră contribuţia de cult este la aprecierea enoriaşilor, după  principiul: fiecare dacă poate şi cât poate, preotul fiindu-le la dispoziţie la orice oră, indiferent dacă achită sau nu achită ceva. Serviciile sunt gratuite, fără a se ţine seama de suma achitată la contribuţia de cult. Aşa este la noi! Precizăm că mai pot fi achitat contribuţii de cult pe acest an până la 30 noiembrie.

*

Publicaţii. ,În această perioadă, preotul Dvs.  a mai publicat câteva materiale astfel: ,,Scrisoare pastorală” nr. 186, 187 şi 188 au fost publicare în ,,Observatorul” din Toronto(Canada), 2010, 19-21 sept., ediţie on-line(http://www.observatorul.com); Taxa pe altar si pe trotuar, în ,,Romanian Vip”, Dallas(SUA), 2010, 20 sept., editie on-line(http://www.romanianvip.com); Aspecte istorice în arhiva protoieriei Mehadia, în vol. Ortodoxie, istorie şi tradiţie în Banatul de munte (Timişoara, Editura Gordian, 2010, pp. 88-178); Casa părintească nu se vinde, în ,,Gândacul de Colodado”(S.U.A.), 2010, 2 aug., editie on-line(http://www.gandaculdecolorado.com); Lupii la stână, în  ,,Cultura”, 2010, editie on-line (http:// weblog.ro/articole-Cultura/2); Mare e grădina, în  ,,Cultura”, 2010, editie on-line(http://weblog.ro/articole-Cultura/2); Ecouri de departe, în ,,Neamul Românesc”, 2010, nr. 7, 24 sept., ediţie on-line (http://neamul-romanesc.com); Taxă pe altar şi trotuar, în ,,Epoca”, 2010, nr. 7, 24 sept., ediţie on-line (http://revista-epoca.com); Bunul simţ pe cale de dispariţie, în ,,Epoca”, 2010, nr. 7, 24 sept., ediţie on-line (http://revista-epoca.com); Puterea rugăciunii, în ,,Ecoul”, 2010, nr. 7, 24  sept., ediţie on-line (http://revista-ecoul.com); Atitudinea creştinului în faţa bolii, în ,,Ecoul”, 2010, nr. 7, 24  sept., ediţie on-line (http://revista-ecoul.com);

*

Procese. În ziua de 21 Sept. parohia noastră a avut proces cu primăria şi prefectura pentru retrocedarea terenurilor  care au aparţinut bisericii de la Bârda în punctele Bucium – Retezeanu(în pomi, de la linia de înaltă tensiune până la părul lui Dorobanţu, peste şosea, la părul lui Dorobanţu şi în Dealul Corbului). Din februarie 2009 a început procesul şi sperăm că acum s-a terminat şi parohia va avea câştig de cauză. A rămas în pronunţare. Vom reveni în numerele viitoare.

*

Botezuri. Înmormântări: La 19 Sept. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Surugiu Mario-Andrei, fiul Domnului Surugiu Gheorghe din Malovăţ. Dumnezeu să-i dea ani mulţi şi fericiţi! La 16 Sept. am oficiat slujba înmormântării pentru Lupşa Mihai(66 ani), iar la  23 Sept. pentru Bazavan Ion(83 ani), ambii  din Malovăţ. Dumnezeu să-i ierte!

*

Program. În cursul lunii octombrie avem următorul program de slujbe: 2 Oct.(Malovăţ-Bârda); 3 Oct. (Bârda); 9 Oct. (Malovăţ-Bârda); 10 Oct.(Malovăţ); 14 Oct.(pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 16 Oct. (Malovăţ-Bârda); 17 Oct. (Bârda); 23  Oct. (Malovăţ- Bârda); 24 Oct. (Malovăţ); 26 Oct.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ la ora 12); 30 Oct. (Malovăţ-Bârda); 31 Oct.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie. De la  1 Oct., la cererea credincioşilor, revenim la ora obişnuită de începere a slujbelor din duminici şi sărbători, respectiv ora 9,00.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

%d blogeri au apreciat asta: