„Scrisoare pastorală“ nr. 188

Dragii mei enoriaşi!

Glasul din pustie. Comemorăm la 29 August Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mai avem şi alte zile dedicate marelui prooroc  în timpul anului, dar aceasta este cea mai zguduitoare. Şi e pusă tocmai la sfârşitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima şi criminalii trec în anul următor triumfători!

Ioan  nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptăţile la tot pasul şi nu se sfia să le demaşte, cu orice preţ şi cu orice risc. Ioan striga în mijlocul oraşului, la porţile palatelor, în faţa mulţimilor, că dezmăţul şi corupţia mai marilor au depăşit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptăţile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziţi-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Ioan era un om învăţat. În pustia Kumranului, în peşterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învăţaţi ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunţând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini şi lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arşiţa soarelui şi a nisipurilor decât  să se lăfăie în răcoarea piscinelor şi umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut şi a reuşit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învăţat limba lupilor şi nici n-a urlat ca ei. Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-şi libertatea, sănătatea şi viaţa, spunea adevărul despre tot şi despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcţii, dar a preferat sărăcia şi curăţenia, credinţa şi simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceaţă şi umbră amăgitore. Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea şi-a exprimat dezaprobarea, revolta şi scârba faţă de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimaţi şi de nedreptăţiţi ai vremii sale şi dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel şi speranţa că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuşi Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Ioan poate fi propria noastră conştiinţă, care strigă cu toate puterile ei şi protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puţini, foarte puţini şi tot mai puţini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credinţa, limba, tradiţiile şi Ţara.

*

Basarabi şi voi Muşatini! De câte ori  simt că dezamăgirea mă cuprinde, că lehamitea îmi dă târcoale, citesc câte ceva şi  încerc să-mi reîncarc bateriile. O poezie, o pagină de istorie, o povestire din trecut sunt suficiente ca să mă reconecteze la fluxul de entuziasm pierdut.

Răsfoiesc câte o carte de istorie şi-mi trasaltă sufletul citind paginile de vitejie ale marilor înaintaşi ai neamului: Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş,  Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Doja, Horia, Avram Iancu, milioanele de anonimi fără titluri şi fără grade militare, care au presărat pământul cu mormintele lor de-a lungul veacurilor pentru Ţară, pentru neam. Admir demnitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi a lui Carol I,  admir capacitatea unor prim-miniştri de talia lui Mihail Kogălniceau, Brătienii, Nicolae Iorga, Octavian Goga, ori iscusinţa unor diplomaţi precum Nicolae Titulescu. Măreţe vremuri, măreţi eroi! Citind despre asemenea strămoşi, te simţi mic şi te întrebi, fără să vrei, tu ce-ai făcut pentru împlinirea idealurilor acestora.

Într-una din zile, tocmai când încercam astfel să-mi reîncarc bateriile obosite şi mă înflăcăram de faptele de glorie ale marilor bărbaţi ai neamului, am observat că televizorul rămăsese deschis pe un post naţional şi tocmai se transmitea o ştire foarte importantă pentru Ţară. Am întrerupt lectura şi am ciulit urechile. Preşedintele nostru, la ieşirea din restaurantul ,,Cireşica” din Constanţa, auzise glasul unui avocat, care-i striga de la o masă: ,,Să-ţi fie ruşine pentru ce ai făcut din ţara asta!” Preşedintele s-a întors şi, înconjurat de ofiţerii care-l păzeau, s-a apropiat încet de cel ce strigase şi l-a întrebat apăsat: ,,-De ce să-mi fie ruşine, mă, dobitocule?” Avocatul a replicat: ,,Aveţi dreptate că sunt dobitoc, fiindcă v-am votat prima dată!” Preşedintele a continuat să se apropie,  spunându-i: ,,- Nu, mă, eşti dobitoc, fiindcă nu m-ai votat şi a doua oară!” Între timp ajunsese destul de aproape de stimabilul şi, cu un eroism exemplar, preşedintele i-a trântit un pumn în vârful nasului. Imediat ofiţerii au stabilit că avocatul era beat turtă, că băuse nu ştiu ce şi nu ştiu cât, au şters praful şi şi-au luat cu toţii tălpăşiţa de acolo.

Am închis televizorul şi am încercat să-mi continui lectura cu un pasaj din Eminescu:   

,,De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut(…).
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!(…)

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!(…).
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire(…).
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Nu ştiu de ce, dar în ziua aceea, în ciuda lecturilor, nu mi s-au mai încărcat bateriile! Of!

*

Din zicerile Sfinţilor Părinţi despre BOALĂ(continuare din numărul precedent). ,,Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră! V-aţi îmbolnăvit? Dar slava lui Dumnezeu vă va înzdrăveni sau v-aţi înzdrăvenit deja, pentru că aţi îndurat nu fără folos boala. Învăţăturile pe care le-aţi primit din cele întâmplate cu dumneavoastră sunt foarte însemnate şi în viaţa lumească, cu atât mai mult în cea duhovnicească. Nu este nimic de aşteptat din partea oamenilor şi toată grija trebuie aruncată la Domnul; pe lângă asta, trebuie să aşteptăm mereu moartea în credinţa că Domnul ne mai lasă să mai trăim ca să ne curăţim de păcate, lucru spre care trebuie să ne întoarcem toată grija. Aceste puncte sunt ,,pârghiile” şi ,,direcţiile” vieţii duhovniceşti.  Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mâncării este un lucru secundar… Lucrul de căpetenie îl constituie mâncarea proaspătă, aerul curat… şi mai presus de toate liniştea duhului. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătăţii. Postul şi îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înflorească. Totul e de la Dumnezeu: şi bolile şi sănătatea. Şi de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Aşa să îţi primeşti şi tu boala şi să dai mulţumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea ta. Cum anume slujeşte spre mântuire boala trimisă ţie de Dumnezeu poţi să nici nu încerci să afli, fiindcă se prea poate nici să nu reuşeşti. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să îşi vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini.

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră! Vă tot văitaţi, dar vă văitaţi în chip mântuitor, pentru lucrarea mântuirii. Să binecuvânteze Domnul grijile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi bolnavă cu trupul, iar lucrarea mântuirii cere osteneli şi lipsuri. Ce să faceti? Răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu, fiindcă de n-ar fi ea poate că aţi umbla cu picioarele în sus, în vreme ce acum şedeţi şi umblaţi cum trebuie. Alt folos este şi acela că dacă aţi fi fost sănătoasă aţi fi fost nevoită, dacă v-aţi fi hotărât să vă daţi osteneala pentru mântuirea dumneavoastră, să ţineţi posturi aspre, să faceţi privegheri, rugăciuni lungi, să staţi la slujbele bisericeşti de obşte şi încă alte lucruri anevoioase să întreprindeţi. Acum însă, în loc de toate acestea vi se socoteşte răbdarea sănătăţii şubrede. Răbdaţi, deci, şi de nimic nu vă tulburaţi. Atâta doar: să ţineţi sufletul în starea cuviincioasă. Partea duhovnicească vă e întreagă. Ca atare, cu ea trebuie să slujiţi lui Dumnezeu întru toată deplinătatea: să vă trezviţi şi să privegheaţi să aveţi duh înfrânt şi smerit, să petreceţi în rugăciune (a minţii şi a inimii, în a-L avea pe Domnul pururea înainte), să alungaţi gândurile, să hrăniţi smerenia, să nu osândiţi, să vă bucuraţi cu cei ce se bucură, să vă necăjiţi cu cei necăjiţi, să vă aduceţi aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii şi toate cele de acest fel. Iată-vă mântuirea! Iar cât priveşte cele ce mi-aţi scris despre mâncare şi băutură, cu ele nu e nici o împiedicare, dacă totul este întrebuinţat cu măsură. Mântuiţi-vă!”(Continuare în numărul viitor).

*

De la Tănase citire. Din cupletele marelui artist comic Constantin Tănase, scrise între cele două războaie mondiale, am mai selectat unul, rugându-vă pe Dvs. să încercaţi să găsiţi, dacă puteţi, vreo asemănare a situaţiilor descrise de el cu vreuna din zilele noastre. Nu cred că veţi reuşi! Sau, poate, mai ştii?!


,,Ne-am trezit din hibernare,

Şi-am strigat cât am putut :

Jos cutare ! Sus cutare !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,

Şi-am luptat, cum am ştiut,

S-avem noua guvernare !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim în sărăcie !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Ia corupţia amploare,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Scoatem totul la vânzare !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Pentru-a câştiga o pâine,

Mulţi o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin ţări străine!

Şi cu asta ce-am făcut ?

Traversăm ani grei, cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc într-una taxe-accize !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Ţara-i plină de vedete !

Şi cu asta ce-am făcut ?

Pleac-ai noştri, vin ai noştri !

E sloganul cunoscut :

Iarăşi am votat ca proştii.

Şi cu asta ce-am făcut ?”


*

Învăţământul la distanţă. După Revoluţie a început să fie introdus şi la noi învăţământul la distanţă. Numeroşi cetăţeni, tineri şi bătrâni, s-au înscris tot într-o veselie. Important era să fi avut diplomă de bacalaureat şi să ai bani pentru taxe. Adevărată industrie foarte prosperă. O puzderie de centre au apărut ca ciupercile după ploaie în toate judeţele, cât şi în străinătate, în ţările şi regiunile unde erau concentrate comunităţi ai mari de români. Studenţii aveau posibilitatea să-şi cumpere cărţile şi cursurile pentru examene. De două sau de trei ori pe an erau sesiuni de examene. Fiecare era legitimat la intrarea în sala de examen. În sală erau 10, 20, 30 de calculatoare. Mai mulţi supraveghetori se plimbau prin sală şi aveau grijă să nu cumva să încerce vreunul să folosească vreo fiţuică, sau vreun mijloc tehnic de copiere. Te aşezai pe un loc liber. Îţi tastai pe calculator codul numeric personal şi parola, care era cel mai adesea numele mamei. Erai recunoscut doar în situaţia în care îţi achitasei taxa cuvenită pe semestrul respectiv. Ţi se deschidea programul şi începea examenul propriu-zis. Era vorba de un număr de câteva zeci de întrebări, însoţite fiecare de mai multe răspunsuri. Aveai la dispoziţie câte un minut pentru fiecare răspuns. Aveai datoria să bifezi acele răspunsuri care ţi se păreau corecte. Când se termina timpul, se bloca jucăria şi pe ecran apărea nota. Puteai să vezi care ţi-au fost răspunsurile corecte şi care greşite. Nu aveai nici o posibilitate să revii asupra răspunsurilor sau asupra notei. Notele obţinute astfel erau transmise prin internet la centrala de la Bucureşti, unde existau bazele de date ale tuturor studenţilor. Chiar examenul de licenţă decurgea după acelaşi tipic, numai că întrebările erau mult mai multe şi priveau materia din mai multe discipline de bază.

Toate păreau bune. Intra cine vrea şi termina cine putea! Alt sistem de învăţământ faţă de cel obişnuit. Nu discut aici toate aspectele problemei. Aş vrea să subliniez însă o carenţă majoră a acestei forme de învăţământ: lipsa contactului cu profesorul, lipsa modelului. În fata calculatorului, studentul devenea el însuşi o maşină.   În sistemul clasic, obişnuit, elevii şi profesorii, respectiv studenţii şi profesorii formează o comunitate, o familie mai mare. Se cunosc, discută, împărtăşesc impresii, se fac schimburi de replici, se pun întrebări, se dau răspunsuri, se elimină acele nedumeriri fireşti. Fiecare elev/student are personalitatea lui şi tactul pedagogic  trebuie să-l ajute pe profesor să găsească acele metode potrivite de la caz la caz pentru a se apropia de respectivul elev/student, pentru a-l determina  sau pentru a-l ajuta să înveţe. În al doilea rând, profesorul se identifică de cele mai multe ori cu obiectul pe care îl predă. Profesorii buni descoperă vocaţii ascunse ale elevilor/studenţilor lor. Profesorii devin modele pozitive sau negative pentru elevii/studenţii lor. Prezenţa profesorilor în comunitatea de elevi/studenţi constituie o experienţă de viaţă, care se împărtăşeşte acestora cu generozitate. Mulţi profesori ţin legătura cu elevii/studenţii lor prin corespondenţă zeci de ani după absolvirea formelor de învăţământ şi ei constituie adevăraţi mentori spirituali şi intelectuali ai tinerilor învăţăcei. Înlocuirea învăţământului clasic cu cel la distanţă este o mare pierdere pentru procesul de învăţământ. Doamna Prof. Univ. Dr. Ecaterina Andronescu, fost ministru al Învăţământului, a fost cea dintâi care a tras semnalul de alarmă în acest sens.

*

Amintiri din Războiul de Independenţă. Părintele Stelică Zoican de la Balta a păstrat o frumoasă amintire din Războiul de Independenţă(1877-1878). A auzit-o de la bătrânul Grigore Dascălul, zis Opriţescu, care, la rândul său, o auzise … de la alţii.

Din satul mehedinţean Balta au participat trei tineri: Opriţescu, Lăzărescu şi Dumitrescu. Primarul îi dăduse pe listă pentru concentrare. Proveneau din familii sărace şi nu avuseseră pe nimeni care să-i protejeze ca să nu fie înrolaţi. Au luptat toţi trei la Plevna. S-au întors doi, Dumitrescu şi Opriţescu. Cel dintâi a obţinut şi Virtutea Militară pentru fapte de vitejie. Când s-au întors în sat, era în sâmbăta Paştelui. La hora de Paşti, au venit şi ei. Erau slabi ca nişte stafii. Dumitrescu era îmbrăcat cu o manta militară albă, ţesută din lână. Toţi au fost uimiţi, când au văzut că mantaua era ciuruită de gloanţe. Pe unde trecuse câte un glonţ arsese materialul. N-a mai avut nimeni chef  de horă. Toţi s-au înghesuit în jurul noilor veniţi, aşteptând ca aceştia să le povestească ceva despre război. Şi cei doi au povestit cum au reuşit să cucerească cetatea Plevnei. Luptau de dimineaţa până seara. Dimineaţa reduta Plevnei era plină de turci, parcă era un adevărat viespar. Până seara se mai vedeau pe redută câţiva turci. Dimineaţa iarăşi apăreau puhoi. Lucrul acesta era o adevărată enigmă pentru români şi pentru ruşi. Cetatea era înconjurată din toate părţile şi, totuşi, exista posibilitatea de comunicare. Regele Carol a fost cel care a găsit soluţia. El a venit pe front şi  a studiat problema. Noaptea se auzeau zgomote pe sub pământ. Uneori parcă era adevărat cutremur. Regele Carol a ajuns la concluzia că cetatea are legături cu exteriorul prin tunele subterane şi că acele tunele trec chiar pe sub tabăra românească. Au săpat în mai multe locuri, dar n-au nimerit tunelul. Atunci regele a pus tobarii să-şi înşiruie seara tobele la distanţă de unu – doi metri una de alta pe toată banda de teren sub care se auzea noaptea zgomotul. Porunca spunea că pe tobe să fie aşezate ciocanele, iar câte un soldat să facă de pază lângă fiecare  tobă şi dimineaţa să se stabilească la care tobă ciocanele au trepidat mai puternic. Aşa au făcut şi dimineaţa regele a stabilit pe unde trecea tunelul turcesc. Acolo au săpat şi au descoperit tunelul. Pe acolo făceau aprovizionarea cu oameni, materiale şi alimente. Aveau şi linie ferată prin tunel. Românii au înfundat tunelul şi astfel, la câteva zile, Plevna, nemaifiind aprovizionată, a căzut în mâinile asediatorilor, Osman Paşa predându-se ,,bravei armate române”, cum a apreciat el însuşi.

*

Îngerul toreador. Începusem să învăţ prima mea rugăciune: ,,Înger, îngeraşul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Şi mă-nvaţă să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot locul mă-nsoţeşte/ Şi de rele mă fereşte! Amin”/ O spuneam seara,  aşa cum mă învăţa mama. Şedeam în genunchi, în pat, cu faţa la icoana din perete, mă închinam şi o rosteam mai în şoaptă, mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l ameninţă la tot pasul. Nu prea înţelegeam bine cine este îngerul, unde şade, cum arată, dar spuneam rugăciunea cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngeraşul meu mă aude şi mă ascultă.

Era toamna. Între Ogaşul Buciumului şi şosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantaţii de meri a fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră ştiuleţii, se tăiaseră cocenii, se luaseră ţuţele şi eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe şi de toate. Puzderie de ştiuleţi în pene sau curăţaţi şedeau ascunşi în iarbă, coceni verzi netăiaţi, coceni uscaţi, căzuţi, frunze şi pene, ici-acolo chiar vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca şi multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, aşa că se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora. Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda şi Colibaşi, ba chiar şi în Bobaiţa şi vitele veneau buluc din toate părţile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar şi porci, toate amestecate, de nu mai ştiai care şi ale cui sunt. Păzitorii vitelor nu mai încercau să şi le izoleze de mulţime. Totul era în devălmăşie în acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile, împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai puţin aglomerate şi şedeau de vorbă, mulţumiţi că satură vitele repede şi bine în zilele acelea.

Într-o astfel de zi, eram şi eu cu mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o adusese de zestre de la părinţi şi cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei de la Colibaşi. Discutau. Eu m-am desprins încetişor de mâna ei şi am vrut să merg acolo unde erau alţi copii şi se jucau, la câteva zeci de metri depărtare. Am luat-o printre vite. Boii mai ales  mi se păreau nişte monştri uriaşi. Îi ocoleam sfios. La un moment dat, un bou s-a slobozit  spre mine. Am încercat să fug. Am făcut doi-trei paşi. Sandala mi s-a prins de teşul unui cocean şi am căzut. Eram cu faţa în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător până la câţiva centimetri de trupul meu. I-am simţit răsuflarea, i-am simţit firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-şi înfigă cornul în mine şi să mă arunce ca pe o zdreanţă cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a oprit. O forţă nevăzută l-a ţinut suficient de departe de mine, ca să nu-mi facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forţă. El a făcut în acele momente pe toreadorul. Se ştie doar că toreadorii sunt acei bărbaţi spanioli curajoşi, care se luptă pe stadioane şi-n arene cu taurii. Aşa s-a luptat şi îngerul meu şi m-a apărat de rele, aşa cum îl rugasem în rugăciune seara.  Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra mea, apoi s-a retras cuminte şi şi-a văzut de păscut. M-am ridicat şi eu şi m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama şi nu m-am mai dezlipit de dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea, fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o povestesc, pentru ca să o feresc de emoţiile ce i le-ar fi provocat aflarea unei asemenea posibile nenorociri.

De câte ori am spus acea rugăciune şi de câte ori am învăţat şi pe alţii s-o spună, mi-am amintit întâmplarea aceea de pomină, care putea însemna sfârşitul groaznic al vieţii mele.  

*

Ecouri de departe. Domnul Prof. Florian Vlădica din Tr. Severin, aflat de mai multă vreme în Franţa, citeşte cu regularitate ,,Scrisoarea pastorală” pe internet în ,,Observatorul” din Toronto(Canada). Ne-a scris în ultimele zile, printre altele, următoarele: ,,Prin mijlocirea „Observatorului”, am fost la curent cu toate „Scrisorile pastorale”, pe care le citesc cu mare plăcere(…). M-a impresionat, de exemplu, dorul, nostalgia legate de ,,Paradisul pierdut” al satului de altădată, cu săteni numeroşi, vrednici şi la muncă, şi la petreceri, ţiitori la datinile străvechi, cuviincioşi şi omenoşi, generoşi şi ospitalieri, aşa cum au  fost şi-n Podenii copilăriei mele. De pe înalţimea unui deal din hotarul comunei mele (Glameiul), priveam, astă-toamnă, cu tristeţe şi chiar regret dureros, cel puţin 10-12 conace de pe plaiurile învecinate, cândva cu tot atâtea cioporaşe de oi, cu vite mari, oameni în preajmă iar acum, aproape toate, pustii, fără ţarcurile cu clăi, culturile agricole sau holdele de pomi, chiuiturile sau cântecele sătenilor aflaţi la muncă, toate pierdute, în ultimii ani, în lumea amintirilor. Pe profesorul Dumitru Tudor l-am cunoscut îndeaproape, începând cu examenul de admitere la facultate, când, examinându-mă la Istoria Romaniei, mi-a descoperit obârşia mehedinţeană după limbajul şi pronunţiile mele, mărturisindu-mi că e din Isvernea, că e copilul preotului Tudor, despre care auzisem deja. Am devenit prieteni, l-am însoţit la o prima întâlnire cu ,,Fiii Mehedinţiului” (cu mulţi ani în urmă), am chiar o fotografie cu dânsul pe vaporul ,,Mehedinţi”, din timpul excursiei de atunci, ne-am revăzut şi pe la Bucureşti, ulterior. Mi se pare că tatăl lui a murit traversând muntele spre Herculane, dacă nu cumva amintirea aceasta e falsă. Tot din Isverna, am avut prieten şi pe un oarecare Stoian, care a lucrat mulţi ani la Consiliul Naţional al Sportului (cu un frate al meu), ginerele fostului patriarh Justinian”.

*//

Ajutoare şi donaţii. Doamna Fleck Maria din Kӧln(Germania), fiică a satului Bârda, a donat 414 lei; Domnul Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Popescu din Bucureşti, fiu al satului Malovăţ a donat 300 lei; Domnul Ile Teodor din Arad, nepot al regretatului Rolea Petre din Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dumitru Elisabeta din Sibiu a donat  80 lei; Doamna Prof. Stănescu Valentina din Bucureşti, Domnul Ivaşchescu Ion din Comăneşti(MH) au donat câte 50 lei.

Domnul Voican Tudor din Malovăţ a mai achitat 100 lei pentru contribuţia de cult, totalizând 105 lei; Domnul Luca Nică din Bârda a mai adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizând până acum  155 lei; Domnul Vasilescu Marius-Daniel din Malovăţ a achitat prima sa contribuţie de cult în valoare de 100 lei; Domnul Giura Dragoş din Malovăţ a achitat 50 lei pentru contribuţia de cult.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor jertfa!

*

În cursul lunii august am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bolnavi din parohie astfel: 1 Aug.(Malovăţ): 146 pâini; 8 Aug.(Bârda): 70 pâini; 15 Aug.(Malovăţ): 180 pâini; 29 Aug. (Malovăţ): 146 pâini. Aşadar, în luna august au fost donate 582 pâini. Duminică, 22 Aug., brutarul fiind plecat din localitate, a uitat să dea instrucţiuni subalternilor să ne aducă pâine la Bârda. Trebuie penalizat!

*

Am trimis ca donaţie câte un exemplar din Noul Testament următoarelor biblioteci publice: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, bibliotecile Judeţene din Craiova şi Tr. Severin, bibliotecile orăşeneşti din Orşova, Strehaia, Baia de Aramă şi Vânju Mare, cât şi bibliotecilor comunale mehedinţene din  Bala, Balta, Bălăciţa, Bâcleş, Bâlvăneşti, Braniştea, Brezniţa-Motru, Brezniţa-Ocol, Broşteni, BurilaMare, Butoieşti, Căzăneşti, Cireşu, Corcova, Corlăţel, Cujmir, Dârvari, Devesel, Dubova, Dumbrava, Eşelniţa, Floreşti, Gârla Mare, Godeanu, Gogoşu, Greci, Grozeşti, Gruia, Hinova, Husnicioara,  Ilovăţ, Iloviţa, Izverna, Izvorul-Bârzii, Jiana, Livezile, Malovăţ, Obârşia de Câmp, Obârşia-Cloşani, Oprişor, Pădina Mare, Pătulele, Podeni, Ponoarele, Poroina Mare, Pristol, Prunişor, Punghina, Rogova, Salcia, Şişeşti,  Stângăceaua, Şviniţa, Şimian, Şovarna, Tâmna, Vânători, Vânjuleţ, Vlădaia, Voloiac şi Vrata, conform documentelor poştale de care dispunem.

Am încheiat cu operaţia de donare a celor 500 exemplare din Noul Testament. Am donat câte un exemplar fiecărei familii din Parohia Malovăţ(cu excepţia celor ce n-au binevoit să se prezinte să-şi ridice cartea), tuturor celor din afara parohiei care ne-au trimis ajutoare de peste 50 lei în 2009 şi chiar în 2010, cât şi bibliotecilor menţionate. Mulţumim cordial şi de această data Doamnei Mariana Brăescu din Bucureşti pentru cei 7.000 lei donaţi în toamna lui 2009, în vederea tipăririi acestei nestemate. Dumnezeu să-i răsplătească aceasta extraordinară jertfă şi să mântuiască şi sufletul regretatului său soţ, Dr. Artur Silvestri.

Să sperăm că ne va ajuta Dumnezeu să găsim fondurile necesare pentru a tipări până în Crăciun primul volum din Vieţile Sfinţilor, pentru a putea să vi le oferim de Sfintele Sărbători.

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a publicat articolul Târgurile disperării, în ,,Romanian Vip”, Dalas(SUA), 2010, 24 aug. (http://www. romanianvip. com); ,,Scrisoare pastorala”, nr. 184, pe blogul ,,Creştin Ortodox”, 2010, 24 aug. (http://www.crestinortodox.ro/diverse/120419-parohia-malovat-foaia-parohiala-184).

*

Repartiţiile în învăţământ. La 24 august, la Inspectoratul Judeţean al Învăţământului, a avut loc ultimele repartiţii în învăţământ pentru anul şcolar 2010/2011. Preotul Dvs. i-au fost repartizate 9 ore la 24 clase de la şase şcoli din cinci sate: Malovăţ, Bârda, Bobaiţa, Colibaşi, Valea Boierească. Au văzut că-i iute de picior!

*

Înmormântări. La 18 august am oficiat slujba înmormântării pentru Luca  Sofia(86 ani) din Bârda. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În cursul lunii septembrie avem următorul program de slujbe: 4 Sept. (Bârda-Malovăţ); 5 Sept. (Bârda); 8 Sept. (Bârda slujbă, pomeniri la Malovăţ la ora 12,00); 11 Sept. (Bârda-Malovăţ); 12 Sept. (Malovăţ); 14 Sept. (Malovăţ); 18 Sept.(Malovăţ-Bârda); 19 Sept. (Bârda); 25 Sept. (Malovăţ-Bârda); 26 Sept.(Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie. De la  1 Sept., la cererea credincioşilor, revenim la ora obişnuită de începere a slujbelor din duminici şi sărbători, respectiv ora 9,00 la Bârda, iar la Malovăţ vor începe la ora 8,00.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: