„Scrisoare pastorală“ nr. 187

Dragii mei enoriaşi!

Împărăteasa. Sărbătorim la 15 August  Adormirea Maicii Domnului. Este una dintre cele mai mari sărbători creştine. O putem alătura Paştelui, Crăciunului şi Bobotezei, dacă luăm în calcul popularitatea de care se bucură în rândul creştinilor. Nenumărate biserici şi mânăstiri şi-au ales-o ca hram, nedei şi rugi sunt pretutindeni. Multe familii o au ca praznic al casei, ori sărbătoresc acum ziua onomastică a vreunui membru al lor. Maica Domnului este mai prezentă ca oricând în sufletul creştinilor în general şi românilor în special. Celelalte sărbători ale Maicii Domnului nu se bucură de atâta popularitate ca aceasta. Se fac şi atunci slujbe pretutindeni, se înalţă rugăciuni şi cântări, dar nu este ca la 15 August. Acum parcă se coboară cerul pe pământ, parcă se unesc viii cu cei de dincolo de perdeaua vremii, parcă Dumnezeu îşi întoarce faţa spre lume şi lumea spre El. Cultul Maicii Domnului în special şi al sfinţilor în general de data aceasta se manifestă mai puternic decât oricând.

În mod firesc, ne întrebăm care sunt motivele ce au determinat neamul creştinesc să acorde atâta importanţă acestei sărbători?  Cred că aceste motive sunt numeroase. Unele sunt de origine creştină, altele sunt de origine folclorică, precreştină. Maica Domnului este Împărăteasa cerului şi a pământului, pământeanca cea mai iubită de Dumnezeu, Fiul său. Nici un om din  toate timpurile şi din toate locurile nu a fost atât de apropiat de Dumnezeu, nu L-a iubit  atât şi nu a fost iubit atât. Maica Domnului a participat, prin durerea şi prin lacrimile ei, la însăşi jertfa adusă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Ea este cea mai apropiată nouă dintre toţi sfinţii şi rugăciunile ei au cea mai mare putere pe lângă Fiul său şi Dumnezeul nostru.

Pe vremea dacilor, din cinci în cinci ani, în condiţii normale, sau chiar în fiecare an, dacă ţara era în pericol,  era ales un tânăr din rândul poporului şi ,,trimis” la Zalmoxe, împăratul cerului şi al pământului ca să spună doleanţele poporului. Era ales în urma unor concursuri foarte severe şi cel ales era socotit cel mai bun din generaţia sa. De la alegere şi până la ziua jertfei, ziua trimiterii, tânărul acela şedea cu regele la masă, participa la discuţiile regelui cu generalii săi, era instruit din aproape de înţelepţii şi diplomaţii regatului cu privire la problemele ţării şi ale populaţiei. Mai mult, chiar oamenii simpli încercau să ajungă până la acel tânăr şi să-i spună păsul ce-l aveau, rugându-l să intervină la Zalmoxe pentru ajutorarea lor. El trebuia să meargă la Zalmoxe ca ambasador, să obţină beneficii pentru fiecare şi pentru toţi laolaltă, respectiv pace, belşug, bunăstare, sănătate etc. Trimiterea se făcea vara, pe muntele Kogaion, care n-a fost localizat până acum. După slujbe şi multe rugăciuni, în prezenţa regelui şi mai marilor ţării, marelor preoţi, tânărul era aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pe fundul prăpastiei erau suliţe întoarse cu vârful în sus. Acestea trebuiau să-l străpungă imediat. Dacă tânărul murea, însemna că el fusese curat şi de aceea fusese bine primit la Zalmoxe. Mare  era bucuria poporului. Însemna că li se vor împlini cererile. Se făceau iarăşi slujbe, serbări, iar familia şi rudele tânărului erau în mare cinste. Dacă tânărul nu murea imediat, era omorât cu pietre, poporul se întrista, iar familia tânărului era dispreţuită şi marginalizată pentru totdeauna. E posibil, ca motivul acesta al trimiterii solului pământean la Stăpânul Cerului şi al Pământului să se fi transferat cu uşurinţă din religia dacică în cea creştină. Maica Domnului, prin Adormirea sa, devine ambasadorul neamului omenesc şi a fiecăruia dintre noi în parte la Dumnezeu. Se roagă pentru noi şi mijloceşte să ni se împlinească rugăciunile. Poate  că festivităţile creştine dedicate acestei sărbători să se fi suprapus peste cele păgâne, dacice, şi aşa să se explice amploarea şi popularitatea de care se bucură sărbătoarea.

*

Iadul din capitală. Am fost zguduiţi cu toţii zilele acestea, privind la televizor nenorocirea ce s-a abătut asupra unor copilaşi aflaţi în incubatoare la maternitatea din Giuleşti. Saloanele erau supra aglomerate. Fiecare cadru medical avea în îngrijire de două sau de trei ori mai mulţi pacienţi decât îi era norma legală. Majoritatea medicilor şi asistentelor îşi făceau conştiincios datoria, dar, la un moment dat nenorocirea s-a întâmplat. O asistentă şi-a sărbătorit ziua onomastică şi a pregătit o mică gustare într-un birou. Le-a chemat şi pe celelalte şi câteva zeci de minute copiii au rămas singuri în saloane. În acest timp, într-unul din saloane un cablu electric a luat foc. Nefiind nici un supraveghetor acolo, focul s-a extins repede, materialele plastice s-au aprins ca iasca şi incendiul s-a declanşat vertiginos. Incubatoarele în care erau copiii au luat şi ele foc. Copii născuţi înainte de termen, copii aflaţi la reanimare, care se zbăteau între viaţă şi moarte au intrat în iadul acela. În unele incubatoare,  temperatura a depăşit 200 de grade Celsius. Pe unii i-a carbonizat, împreună cu incubatoarele lor. Când s-a dat alarma şi au venit pompierii, dezastrul era inimaginabil. O cameră în prag de explozie, în care focul şi fumul nu mai aveau loc, găzduiau nişte trupuleţe în care viaţa mai pâlpâia din când în când îngrozită. Au fost pompieri care au rupt cabluri cu gura, pentru a putea scoate copiii din ,,cuptoarele” în care se aflau. Din cei unsprezece copii aflaţi în această situaţie,  patru erau morţi, unul a murit a doua zi, iar restul se zbat pe dunga prăpastiei, având şanse minime de supravieţuire. Oricum,  dacă vor scăpa cu viaţă, oameni întregi, normali, nu vor mai rămâne.

Desigur, se fac cercetări. Va fi găsită vinovată, în primul rând, asistenta care a părăsit salonul. Va fi condamnată. Copiii nu vor mai putea fi înviaţi, iar cei scăpaţi cu viaţă nu vor mai avea o  viaţă  normală. Vor fi găsiţi vinovaţi cei din conducerea spitalului, poate şi ministerului. Cu asta se va încheia problema. Din păcate!

Vinovată cred că este întreaga societate românească, adică însuşi statul român, fiindcă s-a ajuns aici. În situaţia în care  cadrele medicale pleacă pe capete în străinătate să-şi caute un loc de muncă, uneori complet străin de domeniul medical; în situaţia în care salariile medicilor şi asistenţilor scad drastic, pe locurile vacante nu mai sunt angajate cadre noi, iar celor care se încăpăţânează să-şi continue activitatea li se pun în sarcină greutăţi peste puterea lor, situaţii ca cea de la Giuleşti se pot repeta. Vom mai auzi de oameni care mor pe coridoarele spitalelor şi nu are cine să le acorde o consultaţie sau un prim-ajutor, de spitale care deservesc o regiune şi nu au nici un specialist în anumite ramuri ale medicinei. Vom auzi de oameni care mor cu zile, fără să aibă cine să le asculte păsul. Vom auzi de spitale care se închid din lipsă de personal, de saloane în care stau patru-cinci bolnavi într-un pat, de saloane devenite adevărate pepiniere de ploşniţe, de păduchi şi de alte orătănii.

De-a lungul timpului, am avut ocazia să fiu internat eu sau să am pe câte cineva apropiat internat la spitale bucureştene, precum Caritas, Colentina, Grigore Alexandrescu, CFR-2, cum şi la Timişoara. Peste tot am fost uimit de  profesionalismul medicilor, de omenia tuturor. Reuşeau să-ţi redea încrederea că nu e totul pierdut, că în războiul dintre viaţă şi moarte viaţa va învinge, atâta vreme cât oameni ca dumnealor îţi vor fi alături cu cunoştinţele, aparatura şi medicamentele lor. În relaţia cu acei medici te simţeai tratat ca om, nu ca simplu obiect de inventar. Nenorocirea întâmplată acum la maternitatea de la Giuleşti va fi multă vreme o povară pe conştiinţa tuturor cadrelor medicale conştiincioase din Bucureşti, care ştiu ce înseamnă să-ţi faci cu adevărat datoria şi să – ţi slujeşti semenul aflat în suferinţă.

Fapta asistentei de la Giuleşti ar trebui să ne trezească la realitate pe fiecare dintre noi. Este în firea românului  să creadă că toate relele din lume se întâmplă numai altora, niciodată lui însuşi. Câţi dintre noi scoatem aparatele(televizoare, frigidere, cuptoare electrice şi altele) din priză, când plecăm de acasă? Câţi lăsăm aragazul pornit şi oala pe foc ore în şir, în ideea că vom găsi mâncarea gata, când ne vom întoarce acasă? Câţi nu lăsăm adesea copiii mici închişi în casă şi ne ducem ba după una, ba după alta? Cu ani în urmă, în Bârda un copil a fost mâncat de porci, iar în Colibaşi un altul a fost făcut scrum de focul din sobă. Mamele acelor copii erau plecate la apă!

Prudenţa poate evita multe nenorociri!

*

Din zicerile Sfinţilor Părinţi. Redăm mai jos un cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul despre atitudinea creştinului în faţa bolii: ,,Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare! Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră! Dacă totul e de la Domnul  şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. Vrăjmaşul vă şopteşte: ,,Nu vei rezista!”  Răspundeţi-i: ,,nici nu mă gândesc să rezist de una singură, ci nădăjduiesc că Milostivul Domn nu mă va lăsa singură, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă! Nu priviţi cu mohorâre la neputinţe. Ele arată mai degrabă mila şi luarea-aminte a lui Dumnezeu faţă de noi decât lipsa Lui de bunavoinţă. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul – atunci când El vede că boala e mai de trebuinţă ca sănătatea pentru mântuire. Nu pot să spun că asta nu s-ar întâmpla şi în ceea ce mă priveşte. Dumnezeu a trimis boala. Daţi mulţumită Domnului, fiindcă tot ce e de la Domnul spre bine este. Dacă simţiţi şi vedeţi că înşivă sunteţi vinovată, începeţi cu pocăinţa şi părerea de rău înaintea Domnului pentru faptul că n-aţi păzit darul sănătăţii, cel de la El primit. Iar apoi trebuie să vă gândiţi doar că boala e de la Domnul şi că nimic nu are loc întâmplător. Şi după aceea mulţumiţi din nou Domnului. Boala smereşte, înmoaie sufletul şi-i uşurează obişnuita povară a grijilor de multe feluri.

V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi mulţumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat şi cu mila şi cu necazurile şi nimic nu a folosit. Iar ceasul morţii se apropie – şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţă zidirea Ta cea neputincioasă. Când omul e bolnav, fie şi uşor, moartea îi vine în minte ca sufletul să cunoască cu lucrul cât de adevărat este cuvântul înţeleptului: Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale. Şi în veac nu vei păcătui (Sirah, 7, 38). Însufleţiţi-vă! Priviţi cu veselie în ochii bolii! Lăsaţi-vă însă mai puţin în voia închipuirilor… Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul… Vă veţi certa cu toata lumea… Toate astea în gând – după aceea va trece totul. Fiţi senin! Pesemne că în drum v-ar fi întâmpinat vreo primejdie – şi iată că Domnul v-a ţintuit prin boală acasă… Daţi mulţumită Domnului. Şi, oricum, rugaţi-vă ca să binevoiască a vă face sănătos. Să vă mântuiască Domnul! Domnul să vă binecuvânteze! Gândurile dumneavoastră despre starea deznădăjduită în care vă aflaţi, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmaşul, care vă tulbură. Cine poate să spună ce va fi? Unul e Dumnezeu – însă vrăjmaşul vicleneşte, dându-se pe sine drept Dumnezeu, tulburând cu proorocia sa vicleană, clătinând credinţa şi alungând liniştea din inimă. Nu-l ascultaţi, ci staţi neclintită în credinţă că boala e de la Dumnezeu şi spre binele dumneavoastră, iar după ce-şi va face treaba va pleca… şi veţi fi sănătoasă şi veţi sluji iarăşi Domnului. Pentru toate mulţumiţi Domnului – şi pentru boală mulţumiţi. Mie, din afară, îmi e uşor să vorbesc astfel; dumneavoastră poate că în fapt nu vă este uşor să simţiţi aşa. Oricum, vorbind despre răbdare mă şi rog să vă dea Domnul a îndura cu seninătate boala şi de asemenea să trageţi oarecare învăţături din ea. Cine ştie pentru ce v-a ţintuit la pat Domnul? Neîndoielnic este însă ca şi lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viaţă pe care vi l-aţi ales şi pe care vă străduiţi să îl păstraţi cumva. Din această latură nici nu mai trebuie iscodită boala dumneavoastră. Pentru a răbda cu seninătate în clipa înteţirii suferinţelor, căutaţi-vă bărbăţie şi în aducerea-aminte de răbdarea tuturor sfinţilor şi mai ales a mucenicilor. Cât şi cum au răbdat ei? Ne este greu şi să ne închipuim. De altfel, tuturor ,,prin multe necazuri li se cuvine a intra întru Împărăţia Cerurilor” (Fapte, 14,22). Şi ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numeşte cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălţa la ea fără pătimiri. Calea într-acolo este crucea luată de bunăvoie sau trimisă de Dumnezeu”. (Continuare în numărul viitor).

*

Inaugurarea gării. La începutul acestei luni a avut loc la Severin inaugurarea ,,eurogării”. De  şase ani a fost dărâmată vechea gară din secolul al nouăsprezecelea, a fost blocată circulaţia pe strada gării, călătorii au stat în ploaie, în zăpadă, pe frig sau arşiţă, cum a fost cazul, birourile au fost îngrămădite prin clădirile din jur.

Noaptea, pe ,,Antena 3”, am aflat din interviul care i s-a luat prefectului, că lucrarea a fost ghinionistă încă de la început. Primul proiect făcea ca linia întâia să treacă chiar prin clădirea gării. Pentru ca să devieze linia trebuia o sumă foarte mare, ştiut fiind că linia era dublă, magistrală internaţională. A fost mai ieftin să refacă proiectul. Au lucrat cât au lucrat şi banii li s-au terminat. Conform proiectului, clădirea trebuia să aibă două lifturi mari şi puternice. Din lipsă de bani s-a renunţat la lifturi, dar a rămas spaţiul lor. În locul uşilor liftului s-a trasat câte un dreptunghi, ca să ştie toată lumea că acolo ar fi trebuit să fie uşile.

La inaugurare au participat toate mărimurile oraşului. În timpul inaugurării, pe ecranele mari, din plasmă, rula orarul trenurilor, sosiri şi plecări. La un moment dat, programul s-a defectat şi pe ecrane a început să ruleze un film porno. Oficialii judeţului au avut prilejul să admire în voie, până când defecţiunea a fost remediată, mai multe cucoane cu pardonul gol şi vorba aceea dezvelită.

A doua zi, având treabă în zona gării, mi-am făcut timp şi am vizitat noul obiectiv. E o clădire imensă, cu vreo trei etaje, foarte spaţioasă, cu geamuri imense, cu aer condiţionat şi multe lucruri specifice lumii civilizate. E frumos. Şi totuşi! Eurogara e prevăzută cu două poduri suspendate, care fac legătura între clădire şi parcul care o desparte de bulevard. Se ştie că în Severin gara este mult sub nivelul bulevardului din apropiere. Panta era străbătură de scări obişnuite, de ciment. Pentru ca să ajungi la capătul podurilor, trebuia să urci cu liftul, aşa cum era proiectul. Nefiind lifturi, urci acum pe o scară interioară, în spirală, aproape verticală. La etajul doi găseşti capetele de pod. Porneşti pe pod, dar nu ajungi decât la jumătatea coastei din  parc. Cealaltă jumătate trebuie s-o urci tot pe vechea scară de ciment a parcului. Comparând scara din interiorul gării, prin care ajungi la poduri cu scara din parc, care urcă de la gară până la jumătatea coastei, cu siguranţă că vei alege-o pe aceasta, fiindcă este mult mai accesibilă, cu o pantă mult mai dulce. De ce o mai fi fost nevoie de poduri….?! Având în vedere numărul foarte mic de călători, care mai apelează la tren, te întrebi, iarăşi, de ce o fi fost nevoie de atâta clădire, de atâta cheltuială?! Răspunsul vine prompt: pentru ca să avem noi, aici, cea mai mare gară din sud-estul Europei! Ca să vezi! Tichie de mărgăritar ne trebuia!

*

Viţica viorie. Era prin 1962. Colectivizarea era în toi. Primar la Malovăţ era Gheorghe Rolea, zis Goguţu, din Bârda. Puţini se treceau la colectiv ,,de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni”, aşa cum erau puşi să scrie în cerere. Pe mulţi îi constrângeau în fel şi chip, îi ameninţau, îi şantajau, până îi determinau să se treacă. Pe bunicul de pe mamă îl arestaseră, fiindcă îşi luase grâul din Copaina. Îl semănase în toamna  anului precedent. Primăvara s-a comasat terenul respectiv şi a fost trecut în proprietatea ceapeului, urmând ca  proprietarilor încă neînscrişi să li se dea în schimb terenuri în locuri accidentate, neproductive. I s-a pus în vedere bunicului meu că nu mai are voie să-şi secere  grâul. Bunicul şi-a luat cei doi fii mai mari, ginerele, adică pe tăticu, şi au plecat la Copaina. Când cosiseră jumătate locul, a venit primarul cu alţi funcţionari ai primăriei şi cu miliţienii. Au vrut să-i alunge din loc. Bunicul a ridicat coasa şi le-a spus: ,,- Care intră pe locul meu, astăzi i se ştiu anii! Eu am semănat grâul, eu mi-l iau! De aici încolo faceţi ce vreţi!” S-au retras, dar la câteva zile au venit să-l aresteze. O lună a stat fugar prin oraş, după care s-a predat. A fost condamnat un an muncă silnică pentru ,,tulburare de perimetru”. A făcut închisoarea la Piteşti, împreună cu Sabin Ploştinaru din Bârda.

Într-o zi, la poarta noastră a oprit trăsura dispensarului veterinar. În trăsură era doctorul Hogea, un om gras de peste 100 kg. şi asistentul său, Popescu Vasile din Malovăţ. Pe capră era vizitiu Mănescu Ulis din Malovăţ. A ieşit tata. Acolo, în uliţă, aduna iagude(dude) vecinul Gheorghe Luca. Asistentul a coborât din trăsură, l-a strigat pe tăticu şi i-a spus în auzul tuturor: ,, – Nicolae, am venit să-ţi vedem vitele şi să le constatăm starea de sănătate!” ,,-Bine aţi venit!” le-a răspuns tăticu, fără prea multă tragere de inimă. De la poartă până la grajd era oarecare distanţă. Domnul Popescu l-a luat pe tăticu de braţ şi a început să-i vorbească încet, dar grăbit. Se cunoşteau demult, erau chiar prieteni, deşi tăticu era mult mai tânăr. ,,- Mă, Nicolae, ia spune-mi tu mie, ce tot ai tu cu cocoana primarului, mă?” ,,- Dă-o dracului, nea Vasile, că n-am nimic cu ea!” ,, – Atunci ce are ea cu tine, mă?” ,,- E supărată că am concurat-o duminică la biserică. S-a strigat la licitaţie fânul din curtea bisericii şi m-am înscris şi eu la licitaţie”. ,,-Şi care l-aţi luat?” ,,- Eu l-am luat, dar a ajuns prea scump!” ,,- Bravo, mă! Nu contează cât a ajuns! Contează să ştie că mai poate să şi piardă! Lasă asta, însă! Mă, Nicolae, ăştia vreau să te bage în puşcărie!” ,,-Se poate, mă, nea Vasile!” ,,-Se poate! Zice că cocoana a aflat de la unu Țuşu, cine-i ăla?”  ,,-Vecinul care vorbeşte cu domnul doctor!” ,,-Mda! A aflat că ai tăiat viţelul. Îl chemă primarul azi-dimineaţă pe doctor la primărie şi-l trimise să constate şi să-ţi facă acte. Tu spune-mi adevărul: ai sau nu viţelul?” ,,- Nea Vasile, l-am tăiat! Am greurăţi, nevoi şi l-am tăiat!” ,,-Gata, Nicolae, te-am înţeles. Să ştii că eu vorbii pe drum cu domnul doctor. Nu vrea să-ţi facă rău. Îi faci şi tu o masă mâine!” ,,-Da, nea Vasile, spune-mi ce să aduc?” ,,- Aduci vreo 30-40 de ouă fierte, o pâine coaptă în ţest, o găină friptă, iei de la soacră-ta de la Colibaşi cinci kile de vin altoit şi dimineaţă, când se crapă de ziuă, vii la dispensar. Eu te aştept acolo!” ,,- Gata, nea Vasile, fac cum zici dumneata!” ,,-Acum lasă-mă pe mine!”  Între timp, ajunseseră în grajd. După ei venea Ulis, vizitiul. Vasile Popescu s-a uitat în grajd şi a strigat cu voce tare, să-l audă şi vecinii: ,,- Domnule doctor, veniţi să vedeţi ce viţică are Nicolae! Parcă-i de pe carte! Extraordinar de frumoasă. E viorică în păr, cu pinteni albi şi ţintă în frunte! Veniţi, domnule doctor, s-o vedeţi!” ,,-Păi, dacă eşti dumneata cu nea Ulis acolo, nu mai e nevoie să vin şi eu!” a zis doctorul şi a continuat discuţia cu vecinul. ,,- Măi, Nicolae, mă, bată-te norocul, frumoasă viţică mai ai, mă! Din asta faci vacă pentru douăzeci de ani!”

Cu astfel de vorbe, Vasile Popescu şi Ulis Mănescu s-au întors la trăsură, au urcat şi au plecat. A doua zi, cu noaptea-n cap, tăticu a fost la dispensar şi a rezolvat problema, aşa cum primise indicaţiile. Greu i-a fost primarului Goguţu şi mai ales coanei Sandrina să înţeleagă că l-au scăpat din mână de data aceea pe tăticu.  Când mai venea Vasile Popescu prin sat şi se întâlnea cu tăticu, discutau ca buni prieteni. De fiecare dată îi mulţumea tăticu. Vasile Popescu îi spunea: ,, – Măi, Nicolae, trebuie să  ne ajutăm între noi, că altfel ne ia valul, mă! Apa trece, pietrele trebuie să rămână!”

*

Sinceritatea. La seminar, regretatul meu profesor de greacă şi latină, Părintele Pr. Prof. Nicolae Petrescu, care era o adevărată enciclopedie ambulantă, ţinea întotdeauna să zăbovească asupra cuvintelor, expresiilor. Ne spunea despre fiecare ,,câte o poveste”, după cum zicea dânsul. Datorită acelor poveşti învăţam câte ceva din tainele limbilor clasice cu plăcere. Îmi amintesc, spre exemplu, ce spunea despre cuvântul sinceritate. Nu am mai găsit nicăieri această explicaţie şi tocmai de aceea o menţionez aici. Părintele Petrescu spunea că ,,sinceritate” provine din cuvintele latineşti ,,sine” + ,,cera”. În traducere înseamnă ,,fără ceară”. La romani exista următorul obicei. Din cauza căldurii foarte mari, trupurile celor morţi se desfigurau foarte repede, intrând în putrefacţie. Din cauza aceasta, familia decedatului, imediat după moarte, făcea o mască. Aplica ceară moale pe faţa mortului, o presa uşor, până când această peliculă de ceară lua forma feţei defunctului. Lăsau această mască pe faţa mortului. Între timp, faţa se deforma, dar deasupra rămânea masca. Toţi cei care veneau să-i aducă ultimul omagiu vedeau masca şi-şi aminteau de cel decedat. Numai rudele şi prietenii apropiaţi doreau să vadă adevărata faţă a mortului şi atunci spuneau: ,,- Sine cera!” Cineva lua masca de pe faţă şi astfel se vedea adevărata faţă a mortului. De aici a rămas termenul ,,sinceritate”, care înseamnă tot un fel de  arătare a adevăratei feţe, fără ascunzişuri, fără minciună, fără joc de teatru, fără falsitate în relaţiile cu semenii. Aşa-i că nu-i grea limba latină? Cu un profesor ca Părintele Petrescu cred şi eu!

*

Împărtăşirea câinilor. O ştire incredibilă am citit recent pe internet. Un pastor anglican canadian a împărtăşit un câine ciobanesc german. Biserica Anglicană din Canada şi-a cerut scuze în faţa credincioşilor, care s-au declarat ofensaţi după ce un pastor din Toronto i-a oferit împărtăşania unui câine ciobănesc numit Trapper. Discuţiile s-au aprins rapid în urma evenimentului, atât în rândul credincioşilor, cât şi în rândul mai marilor Bisericii. Sosind la Biserica anglicană cu hramul Sfântului Petru, însoţit de proprietarul său, Donald Keith, care a călcat pentru prima oară într-o biserică, câinele în vârstă de patru ani, a primit o ostie (împărtăşanie, sub forma unei azime rotunde) din partea reverendului Margaret Rea, la fel ca toţi credincioşii. Când a sosit timpul împărtăşaniei, câinele l-a însoţit pe stăpân. Rea i-a întins mâna cu ostia, ceea ce pentru anglicani reprezintă Trupul lui Iisus şi câinele a luat împărătşania.   Credincioşii care au luat parte la eveniment au putut vedea consternaţi cum reverendul (pastorul) îngenunchează în faţa câinelui şi îi oferă azima euharistică, aşezând-o pe limba câinelui. Credincioşii au fost uimiţi văzând scena. Foarte mulţi au protestat. Lor li s-au adăugat şi credincioşi catolici din Canada, astfel încât pastorul în cauză a fost obligat de autorităţile superioare anglicane să-şi ceară public scuze. Vremuri apocaliptice, fraţilor!

*

Bunul simţ pe cale de dispariţie! Cu oarecare timp în urmă, am participat la o înmormântare în Patagonia. Numai acolo putea să se întâmple cele ce vă relatez mai jos. Aici în nici un caz, fiindcă ai noştri sunt oameni serioşi!

Aşadar, la cea înmormântare mi-a fost dat să văd o bunică venind cu nepoţeii de mână. Nimic neobişnuit, numai că bunica era îmbrăcată doar în … chiloţi! Da, aţi citit bine! Un crac era negru şi un altul multicolor. Privită de la distanţă, părea a avea ceva între codobatură şi coţofană. Bieţii oameni aflaţi de faţă, s-au şters bine la ochi şi de mai multe ori, nevenindu-le să creadă. Şi, totuşi, bunica era doar în chiloţi. Veţi zice că era săracă. Exclus acest motiv. O cunoşteam  şi ştiu că provenea dintr-o casă înstărită. Veţi zice că era cald. E adevărat, dar nimeni dintre ceilalţi nu depăşiseră limitele bunului-simţ privind îmbrăcămintea, conştienţi fiind că ei au venit la o înmormântare, nu la o baie publică.

Bunica respectivă a mers liniştită cu convoiul mortuar până la biserică. Fiindcă tot ajunsese până acolo, a intrat şi în biserică. Nu se putea să nu o vadă şi sfinţii! A mers până la cimitir şi apoi la pomană. Nu a fost de ajuns, ci a trecut să ajute şi la împărţirea bucatelor, făcând pe chelneriţa.

Cu ani în urmă mi s-a mai întâmplat să vină la o înmormântare nepoata moartei, parfumată cu mirosuri stridente, încât nepoata puţea mai tare decât moarta. Mai avea acea nepoată mai bine de un kilogram de bijuterii şi mărgele atârnate de gât, de urechi, de păr, de mâini şi nu ştiu de unde. Parcă era un manechin la un magazin de bijuterii!

Din motive obiective, mă opresc aici. Orice asemănări cu cazuri şi persoane de pe la noi sunt pur întâmplătoare. Vă rog pe Dvs. să faceţi comentariile cuvenite cu privire la cele două  femei de mai sus. Credeţi că bunul-simţ e pe cale de dispariţie? Credeţi că vârstnicii de acest gen mai au credibilitate în faţa tinerilor şi copiilor de a le fi modele de comportament? Asta ca temă pentru acasă!

*

Ajutoare şi donaţii. Parohia noastră a primit câteva ajutoare astfel: Domnul Ionaşcu Marinel din Londra(Anglia), fiul Doamnei Ionaşcu Maria din Malovăţ şi Domnul Popescu Constantin-Iulian din Gheme(Italia), fiul Domnului Popescu Constantin din Malovăţ, au donat  câte 100 lei. Domnul Curea Marinel din Bârda a achitat contribuţia de cult în valoare de 50 lei.

*

Pentru sinistraţii din Moldova s-au mai remarcat prin donaţii următorii: Domnii Sfetcu Bebe şi Mema Ion din Bârda, cât şi Domnul Ionaşcu Ştefan din Malovăţ au donat câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

La solicitarea  protoieriei, am evaluat colecta pentru sinistraţii din Moldova şi am constatat că s-au adunat în total 1820 lei. În urmă cu mai bine de o lună am depus la protoierie 1000 lei, iar acum am mai virat 1000 lei, totalizând 2000 lei. Dacă se va mai strânge până la 1 septembrie diferenţa de 180 lei, bine, dacă nu, nu-i problemă. Parohia Malovăţ a donat cel mai mult dintre toate parohiile, conform evidenţelor protoieriei. Este urmată de Biserica Maioreasa din Tr. Severin cu 1600 lei. Dumnezeu să vă răsplătească tuturor, fie că aţi donat mult, fie puţin şi să ne ferească de nenorociri precum cele întâmplate în Moldova!

*

Publicaţii. În această perioadă, parohia noastră a publicat cartea Domnului Profesor Nicolae Tomoniu, Sfântul  Nicodim de la Tismana(222 pagini, dintre care 40 pagini cuprinzând fotografii color, hărţi etc., coperţi policrome, plastifiate). Marea istorie a lumii, a ţărilor, se alcătuieşte din micile istorii ale provinciilor, localităţilor, evenimentelor, personalităţilor, monumentelor, mentalităţilor etc. Domnul Prof. Nicolae Tomoniu a înţeles aceasta şi s-a străduit pe cât i-a fost cu putinţă să pună o cărămidă la construcţia  Istoriei celei mari a Țării. Pentru aceasta a zăbovit mulţi ani cu sârg şi dragoste la studierea oamenilor şi locurilor natale, la trecutul mai apropiat şi mai îndepărtat  al zonei Tismanei. Rezultatele cercetării sale le-a concretizat în mai multe cărţi, articole şi studii. Cartea de faţă este poate cea mai dragă autorului. Ea nu este numai o  scriere hagiografică propriu-zisă, ci şi o frescă de istorie a începuturilor statalităţii româneşti. Cartea nu este numai una de întărire sufletească pentru credincioşii creştini, ci şi un  ghid practic pentru toţi cei care simt chemarea să-şi iubească ţara şi neamul.

*

Preotul Dvs.  a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: ,,Scrisoare pastorală”, nr. 140-185 şi Oferta de carte a parohiei noastre sunt publicate pe situl Asociaţiei Românilor din Australia (http://www.aradomain.com). Toate scrisorile apar şi pe situl parohiei noastre (https://malovat.wordpress.com), care este găzduit pe blogul Intermundus Media al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, fondată de regretatul Dr. Artur Silvestri; Plânsul Doinei, în ,,Romanian Vip”, Dalas(S.U.A.), 2010, 18 aug., ediţie on-line(http://www.romanianvip.com).

*

Spovediri. Împărtăşiri. În zilele de 12-14 August am spovedit şi am împărtăşit 31+66+53=150  credincioşi, dintre care 49 copii au fost copii.

*

Excursii. Cu prilejul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Domnul  Primar George Bazavan a organizat şi anul acesta o excursie-pelerinaj la Tismana. A taxat cu banii săi două autocare şi a adunat din toate satele comunei aproximativ 100 credincioşi, care s-au oferit benevol să meargă în mod gratuit. Dumnezeu să-i răsplătească!

*

Lucrări în comună. În aceste zile s-au făcut primele probe la conductele care vor alimenta cu apă satul Bârda. Se pare că momentul finisării lucrărilor este aproape. Domnul Primar George Bazavan face apel la toţi bârdenii ca, în momentul în care se va da startul privind conectările la reţea, să ne grăbim şi să ne facem şanţurile şi cele cuvenite, fiindcă de îndată ce se termină cu apa va începe asfaltarea drumului şi atunci va fi foarte dificil să străpungem drumul pe sub asfalt, ca să trecem conductele. Totodată, e posibil ca în perioada electorală să introducă bere pe reţea şi cine nu e  conectat n-are ce bea! Ce-o să fie! Ce-o să fie! O să fie o nebunieee!

*

Activităţi economice. Am predat protoieriei 100 kg ceară topită, rezultată din topirea resturilor de lumânări de la cele două biserici.

*

Program. În cursul lunii septembrie avem următorul program de slujbe: 4 Sept. (Bârda-Malovăţ); 5 Sept. (Bârda); 8 Sept. (Bârda slujbă, pomeniri la Malovăţ la ora 12,00); 11 Sept. (Bârda-Malovăţ); 12 Sept. (Malovăţ); 14 Sept. (Malovăţ); 18 Sept.(Malovăţ-Bârda); 19 Sept. (Bârda); 25 Sept. (Malovăţ-Bârda); 26 Sept.(Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie. De la  1 Sept., la cererea credincioşilor, revenim la ora obişnuită de începere a slujbelor din duminici şi sărbători, respectiv ora 9,00.

*

Sănătate, pace şi fericire să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: