„Scrisoare pastorală“ nr. 186

Dragii mei enoriaşi!

Târgurile disperării. În anumite zile din săptămână, la marginea oraşelor noastre se organizează adevărate târguri ale disperării. În Severin, spre exemplu, este un asemenea târg sâmbăta şi dumineca, în Craiova este lunea. Puhoi de lume se duce acolo să vândă, puhoi de lume se duce să vadă sau să cumpere. La astfel de târguri găseşti tot ce e pe lume: de la ace cu gămălie, până la autoturisme, camioane, tractoare şi remorci. Vin particulari din toate categoriile sociale să vândă orice găsesc pe acasă. Vezi acolo obiecte vechi şi noi, unele chiar antichităţi; vezi acolo lucruri casnice alături de cărţi, de plăci de patefon, de haine şi încălţăminte scâlciată. Se vede cât de colo că sunt lucruri uzate, îmbătrânite de timp şi de folosinţă, frecate şi lustruite la repezeală. Vezi în târg truse cu scule, piese făcute la strung, la freză ori la alte maşini-unelte şi gândul te duce fără să vrei la vremea când se mai putea fura câte ceva de prin întreprinderi, la vremea când mai aveai ce să furi şi de unde să furi. Găseşti în târg seturi complete de cărţi ale clasicilor marxişti(Marx, Engels, Lenin), ale unor ideologi ai partidului muncitoresc român sau partidului comunist român de altădată. Fără îndoială, că acele cărţi au aparţinut unor oameni care-şi făcuseră nişte idealuri măreţe, învăţând lozinci din acele cărţi. Vezi culegeri de partituri muzicale şi alături instrumente muzicale uzate de vreme şi înţelegi că au aparţinut unor înaintaşi ai celor ce vând. Cel mai trist este, când vezi asemenea culegeri şi instrumente muzicale chiar în mâna celor ce le-au folosit la tinereţe şi acum sunt nevoiţi să se despartă de ele pentru a putea să supravieţuiască. Am fost impresionat până la lacrimi, când am văzut pe un domn îmbrăcat sărăcăcios, ca la 70 de ani, cântând la vioara expusă la vânzare cu virtuozitate piese din  Ciprian Porumbescu. Cânta atât de bine şi cu atâta suflet, încât lumea se adunase în jur şi asculta cu nesaţ, chiar dacă nu aveau pregătire muzicală propriu-zisă. La un moment dat cineva s-a desprins din mulţime, a schimbat câteva vorbe cu proprietarul viorii, i-a dat un preţ oarecare, -probabil derizoriu-, şi i-a luat bijuteria sufletului. Bătrânul a rămas privind lung în urma noului proprietar. Ședea înmărmurit, fără să  zică nimic, doar lacrimile i se prelingeau pe obraz. Parcă şi-ar fi înmormântat în momentul acela pe unul drag din familie, parcă şi-ar fi înmormântat însăşi tinereţea şi speranţa în ceasul acela. Vezi piese de mobilier vechi, din lemn sculptat, ce a aparţinut cândva unor case înstărite, lămpi cu abajur, lămpi cu gaz, generatoare de curent electric menit să pună în funcţie aparatele de radio de altădată, adevărate răcnete ale tehnicii anilor ’60. Vezi tacâmuri argintate ori aurite, veselă de porţelan scump, pe care nu o găseai decât la mesele de la casele boiereşti de altădată. Vezi haine care au stat zeci de ani nefolosite prin şifoniere, care mai degajă încă miros de  naftalină sau de levănţică. Vezi chiar rochii de mirese de mai bine de o sută de ani. Vezi pantofi de modă veche, cravate de altădată, cămăşi de naylon, pături şi macaturi ţesute în casă, covoare lucrate la război de ţărănci harnice în nopţile târzii de iarnă.

Majoritatea celor ce vând  sunt oameni săraci. Îi vezi îmbrăcaţi modest, uneori chiar cu haine ponosite, zdrenţuite. Faţa lor e pământie, adesea piele şi os. Ochii trişti te privesc rugător, poate-poate vei voi să cumperi ceva şi de la ei.  Unii dintre cei ce vând sunt oameni înstăriţi şi aduc piese de maşini străine, aduc maşini străine, aparatură electronică, ţigări, cafea şi tutun de contrabandă şi câştigă destul de bine. Se vede cât colo, după înfăţişarea lor, după straturile de grăsime de la gârbină.

Cele câteva mese puse la mijlocul târgului nu sunt suficiente pentru toate mărfurile existente. Majoritatea îşi aşează exponatele pe jos, pe câte un prosop, faţă de masă, cârpă, ori, pur şi simplu, pe câte o haină sau câte o cămaşă. Se vinde puţin, foarte puţin. Cei mai mulţi care se duc acolo o fac pentru a se minuna de diversitatea articolelor puse la vânzare. Alţii vin după chilipiruri, în speranţa că îşi fac rost de vreun lucru bun şi ieftin, ori pot  să cumpere ceva pe nimic, pentru ca să-l scoată în săptămâna următoare pe piaţă cu alte preţuri, cu alt statut.

Când vizitezi un asemenea târg, te cuprinde o tristeţe adâncă, fiindcă vezi acolo însăşi imaginea societăţii româneşti, auzi strigătul de disperare al unor oameni săraci, care-şi agaţă nădejdea  de supravieţuire de valorificarea unor obiecte care au făcut parte din viaţa lor şi a înaintaşilor lor. Sunt târgurile disperării, iar imaginea lor e complet dezolantă.

*

Din zicerile Sfinţilor Părinţi. Doamna Cornelia Rotumdu, redactor la ,,Jurnalul de Botoşani”, cititoare a publicaţiilor parohiei noastre, ne-a trimis un text superb din opera episcopului sârb Nicolae Velimirovici(1880-1956) al Ohridei şi Jiciei, supranumit ,,Noul Gură de Aur al Serbiei”. Este vorba de textul intitulat Rugăciune pentru vrăjmaşi. Ar trebui s-o citim toţi, fiindcă altfel am înţelege lucrurile. Pe câţi nu-i auzim înjurând, blestemând pe duşmani; pe câţi nu-i vedem în judecăţi, în scandaluri şi ură cu vrăjmaşii lor. Dar să dăm cuvântul marelui ierarh:

„Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti.

Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii.

Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi.

Ei m-au chinuit, de câte ori  am încercat să scap chinurilor.

Ei m-au ocărât, de câte ori  m-am linguşit în sine-mi.

Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori  m-am umplut de mândrie.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.

De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.

De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.

De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.

De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.

De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.

Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:

pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;

pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;

pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;

pentru ca din  inima mea să ajungă în mormânt cei doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;

pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;

ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine,

care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.

Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc,

că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.

Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.

Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine

şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.

Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.

Un rob îşi blestemă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.

Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.

Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei. Amin”

(Din Rugăciuni pe ţărmul lacului, 1999)

*

Perle şcolăreşti. Pe internet am găsit multe ziceri, când înţelepte, când deşucheate, ale copiilor. Sunt texte culese de profesori din teze, extemporale, referate ori diverse alte lucrări ale elevilor. Ele au logică a lor, de multe ori mai greu de înţeles de cei mai în vârstă. Ele au însă multă prospeţime de gândire, frumuseţe şi o delicateţe dezarmantă. Redăm mai jos câteva astfel de ,,perle” culese de profesori şi învăţători de religie:

,,Unii oameni nu putrezesc după ce mor fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.”( Sabina Dallu, 12 ani).

„În religia noastră oamenii care au murit se îngroapă în pământ pentru că aşa este bine, să punem la loc ceva de unde l-am luat.” (Felix Roncea, 12 ani).

„Picătura este bombată, mai ales lacrima şi sudoarea, pentru că ele sunt pline de sentimente.”(Ana Maria Pop, 14 ani).

„Inima bate, bate până se stinge, că inima e ca lumânarea şi dacă tu crezi în Dumnezeu, El ţi-o aprinde din nou în cer.” (Claudia Draghia, 9 ani).

„Ca să ne iubim semenii, trebuie să ne antrenam la nevorbit vorbe urâte.”(Arcadie Martin, 8 ani).

„La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocăneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi.” (Florentina Stoian, 11 ani).

„Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.”(Catalina Opaina, 14 ani).

„Umorul este vitamina de luat la viaţă grea. ” (Raluca Bărbulescu, 14 ani).

„Se spune despre artişti că umblă cu capul în nori, că artistul vrea mereu să-L vadă pe Dumnezeu.” (Irina Moscu, 12 ani).

„Omul este o adevărată fabrică de dorinţe, pentru că se naşte cu dorinţa de viaţă şi moare cu dorinţa de a fi veşnic.” (Matei Filimon, 14 ani).

„În bisericile ortodoxe, sfinţii sunt slabi, alungiţi la faţă şi la corp, pentru că aşa arată cei care sunt buni la suflet, că lor le-a rămas în corp doar sufletul, au ajuns numai piele şi suflet.”  (Tudor Matache, 12 ani).

,,E bine când eşti elev să înveţi poezii, pentru că aşa cum depun oamenii bani în bancă, pentru mai târziu, trebuie să aduni poezii în şcoală, ca să ai poezie când te faci mare.” (Ana Matei, 12 ani).

„Nu-şi trăiesc viaţa, spun unii despre călugări, deoarece li se pare greşit cum călugării prea şi-au lipit viaţa de suflet şi nu şi-au lipit-o de trup, cum fac alţi oameni.”(Paul Paun, 12 ani).

„Numai cel ce aude cu sufletul se poate încânta de concertul dat de greier şi de izvor.” (Nicoleta Stefan, 14 ani).

„Muzica te curăţă de urât, dar numai dacă o foloseşti ca săpunul, adică toata viaţa, nu aşa, din când în când.” (Irina Raducanu, 12 ani).

„Diferenţa dintre mama, tata şi Dumnezeu e că mama şi tata pot crea oameni, dar nu plante şi animale şi e imposibil ca ei să facă o mare.” (Roxana Chis, 10 ani).

„Sfinţii învaţă la o şcoală din cer, că ei locuiesc pe pământ, dar îngerii le aduc din cer lecţii în fiecare zi, să le facă acasă.” (Leon Alexandru Gutu, 8 ani).

„Dumnezeu îi iubeşte pe cei necredincioşi, dar îi iubeşte cu suferinţă.” (Ion Martin, 10 ani).

„Albinele de aia ne dau nouă toată ceara lor, că au văzut ce facem noi cu ea, că facem lumânări pentru Dumnezeu, şi atunci albinele nu o mai păstrează pentru ele.” (Pavel Martin, 8 ani).

„Dacă ar apărea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos, L-aş întreba dacă mă poate duce la Mama Lui, că eu vreau să o întreb pe Maica Domnului cum este să ai un copil – Dumnezeu. ” (Alina Andreea Zane, 8 ani).

„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu”  (Ana Maria Badea, 12  ani).

*

Amintiri din Războiul de Independenţă(II). Continuăm relatarea amintirilor regretatului Prof. Univ. Dr. Dumitru Tudor, pe care ni le-a pus la dispoziţie Domnul Prof. Univ. Dr. Dinică Ciobotea din Craiova, pentru care-i mulţumim cordial:

,, – Era pe la începutul lui aprilie, când primarele ne spusă să plecăm la reghiment, la Sâverin, că-i mobilizare ghenerală. Din Saliste pornirăm cam 20 de oameni sî dintre noi numai doi s-au mai întors, c-au căzut la Plevna. În Sâverin dădurăm zos mintănile, cioarecii sî opincile. Ne lăsară doar căciulile, în care înfipsărăm o pană ruptă din pană de curcă, că aşa cerea uniforma noastră de dorobanţi de linie. Apoi, tot reghimentul plecă în zos, pe malul Dunării sî, după trei dzâle, azunsărăm la Calafat, pentru istrupţie. Uitai să-ţi spun, că veni cu mine la razbel sî cumnatu Bazavan din Turtabă, pe care-l stii cât-i de tăuzât şi slobod la gură!”

Cei doi cumnaţi purtau între ei o ,,râcă” ascunsă, încolţită de la împărţitul ,,mosâii” socrului lor. Fiecare era convins că fusese păcălit de celălalt. Trăiau  însă în deplină armonie: când se întâlneau îşi strângeau mâinile, se întrebau de sănătate şi începeau să discute: cumnate în sus, cumnate în jos. Numai către alţii se ,,ocărau” pe din dos şi reciproc.

,,- Cam la o săptămână după ce venirăm la Calafat, – continuă Tata Moşu-, într-o dzî, când cumpania sta direpţi înaincea căpitanului, ne trezârăm cu un don maiur, că cere pentru popota Măriei Sale doi dorobanţi arătoşi şi diştepţi. Ne scoasă  sâr pe mine şi pe cumnatu Băzăvan, ai mai zdraveni dorobanţi din cumpanie. Apoi furăm dăduţi pe sama lui don Hanţ(Hans) sărgent şi bucătar-şef, anume adus de la Bucureşti la popota domnitorului. După ce ne îmbrăcă în ţoale albe ca pe mireasă, ne instrui cum să sărvim bucatele în taiere puse pe tablă şi caratce la masa Mariei Sale, unde mâncau ca la 20 de ofiţâri, numai ghenerali, colonei sî vreo patru maiuri.

Acu, să ne întoarcem la Mozâcă, – îşi reveni povestitorul. Erea într-o dzî frumoasă sî călduţă, după o săptămână de ploi. Dătce ordin domnitorul ca să scoată mesăle din cort sî să pună la iarbă verde, pe tapsanul ăl mare de la Calafat, acolo unde-i acum monumentul cu tunul. Luară loc pe scaune Carol în capul mesî, lângă el domniii ghenerali Cernat sî Lupu, apoi don doftor Davilă, care era sî el tot gheneral, urma don colonel Cerchez sî la urmă alţi colonei sî maiuri. Le dădurăm să mănânce moda întâi, o zupă cu carne, sî le sârveam acu pe-a doua, o mâncare făcută din legume cu bucăţi de carne sî multă zeamă groasă. Pusăsăm taierele pe masă dinaintea Marii Sale, la ăi trei ghenerali sî tomna mă găseam cu tablaua lângă don colonel Cerchez. Cumnatu Băzăvan iesa sî iel din cortul bucatarii cu tablaua plină de taiere. Dintr-o dată auzârăm un bubuit de tun în Dii(Vidin), un fâsâit prin haer sî o izbitură sacă în pământ, numai la doi stânzăni de masă. De frică, io scapai tablaua cu talere pe umărul lu don colonel Cerchez si-l boii ca pe dracu. Mă, sî erea un ofiţer tare fudul,  purta o tunică ce lucea ca cenuşa proaspătă de alun. Când izbiră ai nostii cu rusî la Plevna, don colonel Cerchez fu acela care-l prinsă pe Osman-paşa, de-i luă iataganul sî fiesul de comandant-săf la turci. Cumnatu Băzăvan, mai aproape de locul unde venise ghiuleaua, căzu pe burtă cu tablă cu tot sî se uita ca prostu la bombă, neagră sî mare cât un duvlece  porcesc. Domnii ofiţări înlemniră la început, să trezâră sî în frunce cu domnitorul, cu capul gol, alergară la redută. Răsturnară mesăle, scaunele, taerele, ba trasără după ei sî pâmza de pe masă. Mă Dumitrică, goneau ca şocâţî când îi găsăşce mâţa grămadă pă druganul de porumb. Alergai sî io la sanţ. Numai tauzâtu de cumnatu Băzăvan să uita la ghiuleaua înfi(p)tă pe zumătace în pământ sî srâga scos din minţi: ,,-Da nu mâncaţi, firaţi-ai dracului?” Cine-l mai auzea!  Afurisâţii de turci să uitasără cu ochianul din Dii, vadzuseră pe Carol cu ofiţârii la masă sî-s dzâseră: ,,-Hai să le stricăm pohta!” Până când dădurăm noi moda întâi, ei potriviră un tun dirept cătră masă. Dacă tunariul lor punea ţava tunului numai oţâââârică cătră direapta, ne punea purcica plocon pe masă.

Sî turcii numai ce trasără imediat o a doua ghiulia. Nărocul ăl mare fu însă că ghiuleaua lor nu făcu isplozâie, că ne-ar fi făcut chisăliţă cu masă cu  tot. N-a ars festila atârnată de ea, ca să azungă la praul dinăuntru. Turcii aveau ghiulelele proaste, sî dacă două-trei din dzăce trase  făceau isplozâie. Ale noastre toate isplodau. Ne spuneau tunarii de la batcerii, că ereau de cele nemţăşci, cumpăratce de Carol.

Ei, mă băietce, deacu începu nunta! Ghemuit în redută, domnitorul datce un ordin scurt: ,,-Se trage artileri!” Ca la trei bartcerii de ale noastre deschisără focul către Dii. Turcii răspunsără sî ei. Mă, sâcolarule, să acoperi Diiul cu prah, fum sî flăcări de pe urma isplozâilor ghiulelelor noastre. Duzmanii trasără ca la 20 de ghiulele, apoi să astâmpărară. Atuncia, sî Măria-Sa ordonă batceriilor noaste potolirea focului, ca să facem iconomie de moniţâie. Nimeni nu fu omorât sau rănit la noi. Pe Carol al tău, de care stăteam în sanţî  la numai cinci pasî, nu-l vadzui deloc suit pe parapet, ca să strânge cătră turci că-i place mozâca. Sâ apoi, ar fi fost cineva nebun să stea în bătaia ghiulelilor care trăceau ca brabeţii de deasupra noastă.

Aşa că, mă băietce, spuneţi ravizorilor ălora care vin în inspecţie la sâcoala voastă, ca să scrie despre mozâca de la Calafat, aşa sum îţi spusăi eu ţâie, cu adevăratcele”.

*

Alpinistul. Dumnezeu nu a făcut minuni numai în Sfintele Evanghelii. El face minuni în fiecare clipă, cu fiecare om, cu fiecare vieţuitoare şi cu fiecare plantă. Orice creaţie a Sa este o adevărată minune. Fiecare faptă a noastră nu este întâmplătoare. Ocrotirea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra fiecăruia în parte şi asupra tuturor laolaltă. Depinde, însă, dacă avem ochi să vedem astfel de minuni şi urechi să le auzim. Întâmplarea de mai jos poate fi un argument faţă de cele spuse.

Începusem să merg ,,de-a goanga” în patru labe şi învăţasem să vorbesc, folosind un singur cuvânt: ,,Oaaa!” Într-o zi, mama era la oraş după cumpărături. Tăticu trebuia să meargă cu vitele la păscut. Aveam o vacă albă, pe Stela, zestrea mamei, şi trei oi. A luat dimineaţa cojocul, deşi era miez de vară. M-a luat şi pe mine în braţe şi a plecat cu vitele. A ajuns cu ele la Bucium şi le-a lăsat să pască pe la Râpa Secului. A aşezat cojocul jos, la umbra unui mărăcine şi pe cojoc m-a aşezat pe mine. Eram adormit, fiindcă soarele abia se ridicase de un stat de om. Nu trebuia să mă ,,tragă” pământul şi nu trebuia să ,,mă soresc”.

La un moment dat, au venit de undeva dinspre casa lui Dorobanţu câinii Păunii, o femeie din mahalaua Linia Cocoanei din Bârda. Se auzise de câinii acelei femei că atacau vitele răzleţe, că mâncaseră oi şi capre pe Bucium, pe Bremăna. Oile noastre s-au speriat de câini şi au luat-o la goană spre Ogaşul Motrenilor. Tăticu era pus în grea cumpănă: să stea lângă mine, sau să mă lase acolo şi să salveze oile. Văzându-mă că dorm dus, m-a lăsat şi a fugit după oi. Două le-a găsit şi le-a întors. Pe a treia n-a mai găsit-o atunci. S-a întors repede la locul unde mă lăsase, dar… nu  m-a mai găsit! Cojocul era gol. O socoteală simplă i-a fulgerat prin minte: ori m-a luat cineva, ori m-am rostogolit pe coastă. Râpa Secului avea vreo 30-40 metri şi o pantă foarte abruptă. Coasta era acoperită cu iarbă, sadină şi din loc în loc erau mărăcini şi puieţi de salcâmi. Firul apei de pe fundul ogaşului era străjuit cam la un metru înălţime de un şir de dafini(salcâmi) şi mărăcini.

Observând o batistuţă la jumătatea pantei, tăticu a înţeles realitatea. Un fior l-a trecut prin tot trupul. O teamă cumplită i-a strâns inima în gheare. A pornit înnebunit pe coastă la vale. Nu mai conta unde calcă, nu mai conta că-l zgârâie mărăcinii, că se poate prăbuşi. Striga disperat cât îl ţinea gura: ,,Geluleee!” Era convins că murisem şi că mă va găsi în ogaş. Când a ajuns la marginea oraşului, s-a uitat prin perdeaua de salcâmi şi mărăcini. M-a văzut. Eram tot însângerat, zgârâiat şi plin de ţărână. Mă chinuiam să urc pe râpă în patru labe, ,,de-a goanga”. Mă ridicam până aproape de salcâmi şi mă prăbuşeam iar în ogaş, pe firul apei, căci nu ştiam să mă prind de rădăcini. ,,-Gelulee! Eşti viu, tată?” I-am răspuns imediat: ,, Oaaa! Oaaa! Oaaa!” M-a luat în braţe, m-a pipăit cu înfrigurare şi nu-i venea să creadă că nu am oasele frânte, capul spart. Văzând că m-am ales doar cu zgârâieturi şi cu lovituri, acolo, pe firul apei, cu mine în braţe, tata a îngenuncheat şi a spus ,,Tatăl nostru”, mulţumind lui Dumnezeu pentru ocrotire.

A ieşit cu greu pe coastă cu mine în braţe. A plecat apoi cu mine să căutăm oaia. Am găsit-o în Ogaşul Motrenilor. I se prinseseră picioarele după nişte rădăcini. Câinii o prinseseră şi îi mâncaseră partea din spate a corpului. Oaia era o masă de carne însângerată, din care câinii se înfruptau voluptuos. Încă nu murise. Nu mai avea putere să zbiere, ci doar căsca gura din când în când, cerând parcă ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni. Aripa morţii adumbrise casa noastră pentru câteva momente şi alesese între mine şi biata oaie! Poate eu eram la rând, poate a fost una din cumpenele vieţii mele. Dumnezeu ştie!

*

Pedeapsa lui Dumnezeu. Într- noapte de sfârşit de iulie, peste comuna noastră s-a abătut un nor greu, încărcat cu mii de tone de gheaţă. În câteva minute, norul şi-a vărsat cu mânie asupra noastră grindina şi apa. În urma lui a rămas jalea şi pustiul. Grădini frumoase şi încărcate au rămas doar pământ. Vii şi pomi au rămas ca nişte braţe dezbrăcate înălţate a rugă către cer. Tare mâniat a fost Dumnezeu pe noi! Dacă avem însă în vedere că într-o duminică l-am văzut pe un enoriaş al nostru cosindu-şi lucerna, pe altul adunând şi cărând fânul, fără a mai socoti pe cei care i-aţi mai văzut Dvs. cu îndeletniciri asemănătoare, înţelegem că n-a fost pedeapsa pe măsura faptei noastre.

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit ajutoare pentru parohie astfel: Domnul Vlădescu Emil din Tr. Severin a donat 100 lei.  Domnul Paicu Angelu din Malovăţ a achitat prima sa contribuţie de cult în valoare de 100 lei. Le mulţumim cordial!

*

Pentru sinistraţii din Moldova s-au adunat pana la închiderea acestei ediţii 1200  lei. Între timp, s-au mai remarcat următorii enoriaşi: Domnul Iordache Mihai din Malovăţ: 100 lei; Doamna Glavan Dumitra din Malovăţ a donat 60 lei; Doamna Oprişan Valeria din Timişoara, Domnii Dima Vasile, Dima V. Vasile, Manolea Nicolae şi Doamna Teşilă Elisabeta, toţi din Malovăţ, au donat câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor! Colecta continuă până la 1 Septembrie.

*

În cursul lunii iulie a fost donată pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel: 4 Iulie(Malovăţ): 146 pâini; 11 Iulie(Bârda): 68 pâini; 18 Iulie(Malovăţ): 109 pâini. În total, în cursul lunii Iulie au fost donate: 323 pâini. Din acestea, costul a 50 pâini a fost suportat de către Domnul Iordache Gheorghe din Tr. Severin, ginerele regretatului Bondoc Dumitru din Malovăţ.

Din cauza distanţei mari, nu mai putem aduce pâine de la Livezile. Am convenit cu Domnul Surugiu Ion, patronul brutăriei din Malovăţ, să ne-o livreze dânsul începând cu 1 August, la preţul de 0,70 lei/buc.

*

Plăţi. În această perioadă am făcut câteva plăţi mai mari, astfel: 2.550 lei protoieriei pentru lumânări; 300 lei brutăriei pentru pâinea donată în iulie; 250 lei poştei pentru  timbre; 900 lei protoieriei pentru subvenţii(a cincea rată); 4.500 lei tipografiei pentru cartea D-lui Nicolae Tomoniu, Sfântul Nicodim de la Tismana, pe care i-o publică parohia noastră; 400 lei pentru hârtie, cerneală şi cartuşe pentru imprimantă şi multe altele mai mărunte.

*

Școli. Examene. La 6 Aug., preotul Dvs. a susţinut la Inspectoratul Școlar Mehedinţi concurs de suplinitor, în vederea repartiţiilor în anul şcolar 2010/2011. A luat media 10.

*

Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian a susţinut concurs de admitere la Facultatea de Relaţii Internaţionale a Universităţii de Vest din Timişoara. A fost clasat pe locul al patrulea din cei 480 de candidaţi.

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs.  a reuşit să mai publice câteva materiale astfel:  Casa părintească, în ,,Singur”, Târgovişte, 2010, iul. 26, p. 1, editie on-line (http://www. revistasingur. ro/index.php); în ,,Phonix Magazin Arizona”(Arizona-SUA), 2010, 31 iul., p.1, ediţie on-line (http://www.phoenixmission.org/web); în ,,Romanian Vip”, Dalas(SUA), 2010, 31 iul., ediţie on-line (http://www.romanianvip.com); Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna, Mehedinţi, privitor la Tudor Vladimirescu, în ,,Orizonturi şcolare”, Malovăţ, 2010, nr. 6, pp. 3-4; ,,Scrisoare pastorală”, nr. 184, în ,,Observatorul”, Toronto, Canada, 2010, 6 aug., şi ediţie on-line(http://www.observatorul.com); vol. Pr. D. Balasa, Dacii de-a lungul istoriei, publicat de parohia noastră, a fost recenzat în revista ,,Noi Dacii”, Bucureşti, nr. 41-42(mai-iun.) 2010, ediţie şi on-line(http://www.noidacii.ro); opiniile preotului Dvs. privitoare la jidovi sunt comentate în revista ,,Octogonul”, 22 mai 2009, ediţie on-line(http://octogonul.ro);

*

Botezuri, cununii, înmormântări. La 31 Iul. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Paicu Ana-Maria, fiica Domnului Paicu Angelu şi a Doamnei Paicu Eugenia din Malovăţ. Să le trăiască! La 31 Iulie, am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Paicu Angelu din Malovăţ cu Doamna Năstase Eugenia din Husnicioara(MH). Căsnicie fericită să le dea Dumnezeu! La  22 Iulie am oficiat slujba înmormântării pentru Stănciulescu Elena(78 ani) din Bârda. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În cursul lunii august avem următorul program de slujbe: 1 Aug. (Malovăţ); 6 Aug. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ la ora 10.30; 7 Aug. (Malovăţ-Bârda); 8 Aug. (Bârda); 12 Aug. (spovedim şi împărtăşim la Bârda, la biserică şi în sat); 13 Aug. (spovedim şi împărtăşim adulţii în Malovăţ, la biserică şi în sat); 14 Aug. (spovedim şi împărtăşim copiii în Malovăţ); 15 Aug. (slujbă la Malovăţ, pomeniri la Bârda, la ora 11); 21 Aug. (Malovăţ-Bârda); 22 Aug. (Bârda); 28 Aug. (Malovăţ- Bârda); 29 Aug. (Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie! La cererea credincioşilor, din cauza căldurii foarte mari, slujbele din duminici şi sărbători vor începe în cursul lunii august la ora 7,00 dimineaţa. Pentru septembrie vom vedea.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: