„Scrisoare pastorală“ nr. 185

Dragii mei enoriaşi!

Darul surpriză. În Evanghelia de dumineca trecută(Dumineca a şaptea după Rusalii), ni se relatează cu lux de amănunte o minune săvârşită de Mântuitorul asupra naturii: înmulţirea pâinilor şi peştilor. Ea este în prim-plan, dar lasă în umbră însă alte nenumărate minuni pe care le săvârşeşte Mântuitorul în aceeaşi zi: vindecarea bolnavilor. Despre acestea se spune doar atât: ,,şi le-a vindecat toţi bolnavii lor”. Înmulţirea pâinilor şi peştilor uimise mai mult decât vindecările atâtor bolnavi. Ne dăm seama cât de mulţi vor fi fost, dacă au mâncat din pâini şi din peşti ,,cinci mii de bărbaţi, fără a mai socoti femeile şi copiii”. Fascinantă zi!  În căldura toridă a unei zile de vară din Palestina, un puhoi de oameni Îl urmează pe Iisus în munte. Acolo nu găseau păduri şi izvore, umbră şi cântat de păsări. Munţii însemnau nişte locuri cu piatră uscată şi înfierbântată, pe care creştea din loc în loc câte un mărăcine. Acolo îi duce Iisus şi ei rabdă totul până seara. I-a scos din oraş, fiindcă blocau străzile, încurcau circulaţia, deranjau stăpânirea. L-au ascultat vorbindu-le, L-au rugat să-i vindece pe ei înşişi, pe semenii lor aflaţi acolo de faţă, ori pe alţii rămaşi acasă ori cine ştie pe unde. Iisus nu i-a refuzat, nu i-a îndepărtat, ci le-a împlinit tuturor cererile, vindecându-le  ,,toţi bolnavii lor”. Nu ni se dă numărul bolnavilor şi nici numele bolilor, nu ni se spune  nici cât de grave erau. Oricum, dacă azi le întâlnim la tot pasul şi aproape fiecare om suferă de ceva, ne putem imagina ce însemnau bolile pentru populaţie în urmă cu două mii de ani! Vindecările nu-l impresionează pe evanghelist, fiindcă Iisus le făcea în fiecare zi. Ajunseseră ceva obişnuit pentru el. Le consemna în Sfânta Evanghelie doar pe cele mai ieşite din comun. De data aceasta, pe toţi i-a uimit înmulţirea hranei. Era  ceva nou, care depăşea complet puterea omenească de înţelegere.

Înainte de a săvârşi minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor, pentru mulţime se roagă Sfinţii Apostoli. Se roagă să-i sloboadă Mântuitorul pe oameni, ca să meargă prin satele din apropiere să-şi cumpere hrană. Era o soluţie. Oamenii erau flămânzi şi însetaţi. Vindecarea trupească o puseseră pe primul plan şi pentru aceasta fuseseră în stare să stea nemâncaţi toată ziua. Ca să dai drumul însă la atâtea mii de oameni în fapt de seară prin sate era o problemă. Majoritatea erau oameni săraci şi foarte săraci. Cu ce ar fi cumpărat? Cine garanta că găseau atâta hrană, mai ales că în vremea aceea Palestina era ocupată de romani şi aceştia luau şi cenuşa din vatră de la localnici?  Iată că mulţimea ceruse vindecare, Apostolii cer pentru mulţime  ,,eliberarea”, iar Iisus le dă mâncare, adică tocmai ceea ce nu ceruse nimeni. Tuturor li se păruse că i-ar fi imposibil lui Iisus să le dea mâncare la toţi, acolo, în pustietatea aceea. Şi, totuşi, Iisus înfăptuieşte ceea ce nimeni nu-I ceruse, ceea ce nimeni nu spera. Recapitulând faptele, observăm câteva etape esenţiale în ordinea lucrurilor:

  • Vestea despre minunile Mântuitorului, despre puterea Lui dumnezeiască se răspândeşte pretutindeni în lume;
  • Fiecare  aude asemenea ştiri, este uimit de ele şi pleacă în căutarea lui Iisus;
  • Departe în pustie, cu post(toată ziua şezuseră nemâncaţi) şi cu rugăciune fierbine, se apropiaseră de Dumnezeu până-L atinseseră cu mâna;
  • Iisus nu rămăsese indiferent la faptele(urmarea lui în munţi) şi la rugăciunile poporului, fiindcă ,,le vindecă toţi bolnavii”;
  • Sfinţii Apostoli, asemenea urmaşilor lor de astăzi, episcopii şi preoţii, se roagă pentru popor, pentru împlinirea nevoilor poporului;
  • Iisus a ascultat rugăciunile venite de la popor(vindecarea bolnavilor) şi pe cele de la Sfinţii Apostoli(slobozirea mulţimii) şi le-a împlinit cererile peste toate aşteptările, mai mult decât sperase cineva. El le-a dat ce au cerut şi ce n-au cerut, astfel:
    • Credinţa că El este Dumnezeu cu adevărat, că are putere dumnezeiască;
    • Credinţa că El este mai presus decât legile firii;
    • Învăţătură mântuitoare de suflet, fiindcă El le-a şi vorbit, i-a şi învăţat;
    • Vindecarea bolilor trupeşti şi sufleteşti de tot felul;
    • Hrană trupească mai mult decât le era necesară(douăsprezece coşuri de resturi), atunci când  nimeni nu credea că s-ar putea înfăptui aceasta;
    • Apropierea de Dumnezeu.

Noi înşine auzim zilnic învăţătură despre Dumnezeu, vedem zilnic creaţia Lui, Îi simţim prezenţa în noi şi în jurul nostru. Zilnic Îl căutăm şi vorbim cu El în rugăciunile noastre, împărtăşindu-I bucuriile şi necazurile, durerile şi speranţele. Zilnic ne dăruieşte câte ceva de care avem nevoie pentru a exista; zilnic ne dă mai mult decât îi cerem, mai mult decât sperăm, mai mult decât credem că merităm. Le face pe toate acestea şi mai mult decât acestea, fiindcă este Dumnezeu cu adevărat, fiindcă ne iubeşte, fiindcă ne socoteşte fii Lui! Aşa păcătoşi cum suntem!

*

Plânsul Doinei. Pe toate canalele de televiziune, la radio şi în ziare se vorbeşte de o nouă victimă a crizei prin care trecem: ansamblurile folclorice. Oameni de bine de pretutindeni încearcă să convingă autorităţile, că ar fi o greşeală ireparabilă desfiinţarea acestor bijuterii ale neamului. Vor reuşi sau nu, vom vedea în următoarele zile.

Satele îmbătrânesc şi dispar, bătrânii se sting unul câte unul. Mai rămâne din sufletul lor, suflet de adevăraţi români, credinţa, limba, cântecul, dansul şi portul. Credinţa o păstrează Biserica, o împărtăşeşte tuturor şi o duce mai departe; limba o cultivă Şcoala; cântecul, dansul şi portul le promovau şi le arătau lumii întregi ansamblurile folclorice profesioniste. Acolo găseai nu numai artişti care şi-au dedicat toată viaţa slujirii acestor arte, ci şi oameni de meserie, care-i îndrumau pe artişti, care educau tinerele generaţii de amatori, care vegheau să nu pătrundă în repertoriul acestor ansambluri falsul, creaţia de prost gust, sau, cum se spune mai nou, kiciul. Ansamblurile folclorice filtrau folclorul, alegând creaţia adevărată, de valoare, creaţia care ne reprezintă în concertul popoarelor. În ansamblurile folclorice lucrau specialişti, care frecventau bibliotecile şi arhivele, căutând vechi înregistrări de folclor, pe care îl prelucrau şi-l promovau pe scenă. Ansamblurile folclorice scoteau din lada de zestre a neamului nestematele sufletului românesc şi le arătau lumii întregi şi ne mândream toţi cu ele, fiindcă simţeam că şi noi facem parte din poporul care a fost în stare să creeze Doina, Hora, ia şi opregul. Ansamblurile folclorice  erau adevăraţii ambasadori ai neamului românesc în lume.

S-a distrus industria, agricultura a ajuns pe butuci, învăţământul  şi cultura sunt în cădere liberă, datoriile ţării au ajuns la cote inimaginabile, moralitatea populaţiei se deteriorează sistematic prin tot felul de influenţe nefaste, prestigiul nostru ca popor în lume a scăzut la un nivel pe care nu l-a mai atins niciodată. Ne rămăseseră comorile de veacuri ale neamului, care erau promovate tocmai de aceste ansambluri folclorice! Se desfiinţează şi ele! Vor prospera manelele, tot felul de ,,stiluri” de ,,muzică nouă”, se vor înmulţi ,,formaţiile” de trei lei perechea, orice terchea-berchea va putea pretinde că este ,,muzicant” de meserie, ni se va polua folclorul cu tot felul de influenţe, fiindcă oamenii  capabili să-l filtreze şi să-l apere vor fi trimişi la cules de căpşuni …. Priviţi un ansamblu profesionist la televizor, spre exemplu. Priviţi-i artiştii, ascultaţi-le cântecele, vedeţi-le dansurile şi trageţi concluziile necesare. Pentru formarea acestor artişti trebuie zeci de ani de trudă. Pentru distrugerea şi eliminarea lor o întorsătură de condei. Cei care ştiţi ce însemnau spectacolele de la ,,Rapsodia Română” din Bucureşti, treceţi acum pe Lipscani şi veţi vedea acolo o firmă comercială ca toate celelalte de pe această stradă.

Plânge Doina românească, fiindcă nu mai are cine s-o cânte. Pe ea au cântat-o moşii şi strămoşii noştri la bucurie şi la ceas de cumpănă. Pe ea o mai fredonăm astăzi, aşa cum putem, toţi cei care suntem români şi simţim româneşte.  Ne-au alungat cărturarii din cetate, măcar de ne-ar scăpa Doina neatinsă, neprofanată şi neviolată!

Cei mai mulţi dintre cititorii acestor rânduri ştiţi că o orchestră de muzică simfonică este formată din zeci, chiar peste o sută de instrumentişti. Tot aşa de bine ştiţi, că un  cvartet este un grup de patru instrumentişti. Înainte de 1989 circula o glumă pe la noi, care spunea enorm de mult. Se spunea că definţia cvartetului este aceasta: ceea ce se mai întoarce în ţară dintr-o orchestră de muzică simfonică după un turneu în străinătate! Să ne ferească Dumnezeu să spunem în curând, că un cvartet este ceea ce a mai rămas dintr-un ansamblu folcloric după guvernarea Boc!

*

Casa părintească. Cei mai mulţi dintre Dvs. aţi auzit minunata poezie a lui Grigore Vieru cu acest titlu, cântată de Fuego şi de alţi cântăreţi. Fără îndoială, că vi s-a înfiorat sufletul, poate v-au podidit lacrimile, dar cu siguranţă că fiecare v-aţi amintit de anii copilăriei, de casa părintească, de părinţi, de bunici, de fraţi şi de surori.  Am asculalt-o eu însumi de nenumărate ori şi am meditat asupra ei. Îi dau dreptate poetului, dar numai până la un anumit punct. Fiecare din noi am avut o casă părintească. E casa în care  ne-am născut şi în care ne-am trăit copilăria. Nu toţi mai avem, însă, casa părintească, pentru ca să mai putem s-o vindem sau s-o păstrăm.  Sunt fel şi fel de cazuri, care au făcut ca să nu mai avem casa părintească, clădirea din ziduri şi acoperiş. Dar să dăm citire mai întâi poeziei: ,,E păcat, nu-i drept şi nu e bine/ Să vinzi casa care te-a-ncălzit. /Bani ne-ar trebui la fiecare, /Toţi avem copii şi vremea-i grea./ Însă cum să vinzi fereastra, oare,/ Cea la care maica te-aştepta?!/O vom da şi vor schimba lacăta/ Şi vor pune şi ferestre noi./ Ascultaţi-mă, surori, pe mine/ Şi trecând pe lângă ea vreodată, /Va privi ca la străini la noi. /Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt. /Din atâtea lucruri dragi şi sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc. /Vom pleca şi noi cânva din viaţă/ Şi părinţii sus ne-or întreba, /Ce mai face casa lor cea dragă,/ Cine are grijă azi de ea ?

Dacă poetul a vrut să transmită prin această poezie un mesaj conducătorilor de ţară, că ţara, care este pentru toţi ca o casă părintească, nu se vinde, mare dreptate a avut. Cât priveşte casa-clădire a fiecăruia, situaţia comportă discuţii. Ar fi păcat ca poezia să nu se adreseze tuturor, ci doar acelora care încă mai au case părinteşti. Casa părintească poate să nu mai existe fizic, pe teren. Casa părintească trebuie păstrată în suflet toată viaţa, până intrăm în mormânt. Indiferent unde ne-ar duce viaţa, chiar şi la capătul lumii, în bagajul pe care ni-l luăm cu noi, să nu uităm niciodată să înghesuim într-un colţ al sufletului nostru şi casa părintească. Dacă vom uita, ori nu vom vrea s-o luăm, vom fi mai săraci decât oricare altul, chiar dacă am câştiga oricâte bogăţii ale lumii, chiar dacă vom ajunge cine ştie ce înalţi demnitari, artişti, savanţi etc. Casa părintească este un fragment din viaţa noastră, din copilăria noastră, din propria noastră temelie ca oameni. Acolo am deschis pentru prima dată ochii şi am văzut lumea. Acolo ne-am văzut părinţii, bunicii şi fraţii. Acolo am învăţat primele cuvinte. Acolo ne-am jucat şi am râs şi am plâns. Acolo am învăţat şi am rostit prima rugăciune. Acolo am absolvit celebra şcoală a celor şapte ani de acasă. Acolo ne întoarcem măcar cu gândul, când viaţa ne este grea, când loviturile ce ni se dau sunt prea dure, acolo ne reîncărcăm bateriile şi plecăm mai departe.

M-am născut şi am trăit într-o casă, care a fost demolată  în urmă cu aproape cincizeci de ani. M-am mutat în alta, dar, culmea, niciodată nu m-am visat în casa nouă, ci tot în cea veche. Din cea veche mai este doar o moviliţă de pământ care acoperă nişte pietre din fondaţie, care n-au mai fost scoase. Şi totuşi!  Pot reconstitui vechea casă cu lux de amănunte până în cele mai mici detalii. Văd cele două cămăruţe, dintre care doar una terminată, în care se înghesuiau un pat, o masă, două scaune şi o sobă de cărămidă. Văd o tindă îngustă cu prispă, care a fost închisă apoi cu patru ferestre, în care mama aşezase în fiecare câte patru sacsii(ghivece)  cu puturoase(muşcate). Prin ghivecele acelea găseam câteodată câte un bănuţ uitat! Văd pământul de pe jos, pe care mă jucam cu scăunelul cu patru picioare, cu pisica, cu ghemele de aţă, cu chibriturile şi cu glodurile de porumb. Văd scara cu cinci trepte, care cobora într-o grădiniţă de câteva palme, în care se înghesuiau tot felul de soiuri de flori, un păr cu pere ,,ruginii”, un pui de cireş şi doi stupi. Văd uliţa pe care am crescut, pe care mă jucam, pe care mă simţeam ,,ca la mine acasă”. Văd oborul(curtea) şi casa bunicilor.

Cum poţi să uiţi casa părintească?! Ea este, ca şi tine însuţi, rodul dragostei părinţilor tăi, cuibul din care ţi-ai luat zborul la un moment dat. Cum pot s-o uit, când ştiu cu cât chin au construit-o, pentru că s-au iubit şi m-au iubit. Pentru ca să construiască acea casă, părinţii furau noaptea lemne din Bremăna. Bunicul avea pădure la Conac, dar îi avertiza în fiecare zi să nu cumva să îndrăznească să taie de la el  o creangă măcar. Pentru casa aceea părinţii cărau apă din Vârtoape cu spinarea, cu hârdăul pe ciobârneac, în timp ce boii bunicului se jucau în obor.  În polata din spatele casei, după streaz, mă ascundea tata cu o oaie, când veneau de la primărie să facă recensământul animalelor.  Mă acoperea cu o pătură şi trebuia să ţin oaia, ca nu cumva să zbiere şi să ne dea de gol. Acolo, lângă casă, era cuptorul în care mama făcea pâine, pe vatra căruia făcea mâncare. Sub părul din obor puneam vara măsuţa cu trei picioare şi ne aşezam pe scăunele şi mâncam. Văd iagudul(dudul) uriaş din colţul casei. Niciodată nu cred că voi mai găsi iagude atât de bune ca acelea. Mă urcam pe curte, de pe curte pe polată şi de pe polată pe casă, ca să mănânc iagude… Era marea mea aventură!

A uita casa părintească înseamnă a o vinde. Cel care-şi uită casa părintească este un om fără trecut, este ca o ţară fără istorie. Să nu fie!

*

Din zicerile Sfinţilor Părinţi. Doamna Dr. Elisabeta Iosif din Bucureşti, cititoare a ,,Scrisorii pastorale”,  ne-a trimis un grupaj de cugetări şi meditaţii culese din Sfinţii Părinţi şi diverşi scriitori şi gâditori români şi străini, care vă pot desfăta sufletul şi hrăni mintea. Ii mulţimim şi o aşteptăm cu alte contribuţii:

,,Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba. Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba şi dă-mi înţelepciunea de a le deosebi;  Zâmbind printre lacrimi, am simţit că durerea e mai mică. Dăruind, am simţit că singurătatea e mai puţin dureroasă. Iubind, am simţit că nefericirea nu ţine pentru totdeauna. Iertând, am simţit că rănile inimii pot fi vindecate. Răbdând, am simţit că fiecare clipă e preţioasă. Ascultând, am simţit că orice om are în inimă uneori durere. Visând, am simţit că pot zbura. Am simţit că fiecare clipă în care pot să dăruiesc o fărâmă din inimă poate rămâne veşnic în amintire;   Mulţumirea vine când înţelegem că ceea ne dă Dumnezeu este mai bun decât ceea ce ne dorim noi;  Fereşte-ţi inima de ură, mintea de îngrijorări, trăieşte simplu, gândeşte-te la alţii, umple-ţi inima de dragoste şi răspândeşte lumină în jurul tău;    Nu există oameni atât de buni, ca să se mântuiască singuri, dar nici atât de răi ca să nu poată fi mântuiţi de Dumnezeu;  Cred în Dumnezeu aşa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge;  Timpul mă face să preţuiesc veşnicia. Preţuieşte fiecare moment pe care ţi-l dă Dumnezeu. Aminteşte-ţi că timpul nu aşteaptă pe nimeni! Ieri este istorie, mâine este o taină, astăzi este un dar de la Dumnezeu. Se spune că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp; Ce suntem este darul lui Dumnezeu pentru noi. Ce devenim este darul nostru pentru Dumnzeu;  Dumnezeu ne-a creat, natura ne-a format, păcatul ne-a deformat, şcoala ne-a informat, societatea ne-a reformat, dar numai Hristos ne-a transformat. Cine este în Hristos este făptură nouă; S-ar putea să-L găsim pe Dumnezeu cu mintea, dar de găsit cu adevărat Îl găsim cu inima; Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme şi n-ai auzit munţii cântând, nu este pentru că nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi deschidă urechile, ochii şi inima, ca să poţi intra în simfonia creaţiei;   O viaţă fără religie este ca o viaţă fără nici un ideal, iar o viaţă fără nici un ideal este ca o corabie fără cârmă . Cu Dumnezeu alături şi sprijinit de braţul Său, poţi înfrunta orice îţi iese în cale; Dacă nu găseşti nici o cale de ieşire, încearcă privind în sus! Calea rugăciunii spre cer nu va suna niciodată ocupat. Rugăciunea e cheia dimineţii şi izvorul serii; Acum, înainte de a te odihni, crezi că Dumnezeu va spune: ,,Pentru ceea ce ai făcut astăzi, meriţi ziua de mâine!” Viaţa fără speranţă ar fi ca o noapte fără răsărit; Dacă stelele mai pot dărui lumina, dacă cerul mai are lacrimi, dacă timpul mai îngăduie suflarea, este pentru că Dumnezeu merge înaintea noastră; Astăzi este ziua de mâine pentru care te-ai îngrijorat ieri. Nu te teme de ziua de mâine, fiindcă Dumnezeu este deja acolo şi te aşteaptă; Deschide cartea ca să înveţi ce au gândit alţii. Închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi!”

*

Amintiri din Războiul de Independenţă(I). Domnul Profesor Dr. Dinică Ciobotea de la Facultatea de Istorie din Craiova, prietenul de o viaţă al preotului Dvs., ne-a încredinţat spre publicare un material foarte interesant. Este vorba de câteva file cu amintiri ale marelui istoric mehedinţean, Prof. Univ. Dr. Dumitru Tudor(1908-1982), originar din Izverna. El îşi aminteşte de cele ce-i relata bunicul său pe la începutul secolului trecut privitor la începuturile Războiului de Independenţă din 1877-1878, la care el participase. Amintirile acestea  aduc, pe lângă altele, o noutate: infirmă ceea ce s-a spus de mai bine de un veac că regele Carol I, auzind primele salve de tun slobozite de la Vidin, ar fi zis: ,,- Asta-i muzica ce-mi place!” Această expresie îi fusese atribuită regelui Carol I de către sculptorul Dimitrie Pavelescu-Dimo, care a scris-o pe bronzul Monumentului Independenţei, monument plasat în faţa Parcului Romanescu din Craiova  şi inaugurat la 21 mai 1913. Istoricul Dumitru Tudor, autor a numeroase cărţi şi studii de istoria României, aduce ca argument amintirile bunicului său, care se aflase în momentele respective în imediata apropiere a regelui la Calafat. Îi mulţumim cordial Domnului Prof. Dinică Ciobotea pentru darul ce ni l-a făcut şi sperăm că aceste pagini vor interesa şi pe cititorii noştri de aproape şi de departe. Dar să-i dăm cuvântul regretatului Profesor Dr. Dumitru Tudor:

,,În lunile de vară, din anii copilăriei şi ai adolescenţei, de îndată ce se închideau porţile şcolii, cu săcuiul plin de cărţi, o tuleam la stâna bunicului meu, Dumitru Stoican Tudor, cioban vestit din Munţii Cernei şi respectat veteran de la 1877. Bătrânul îşi rânduia băcia când în ,,Padina cu frasini” de sub stâncile ascuţite ale Muntelui ,,Vârful lui Stan”, când în marginea poienii de la ,,Piatra Cerbului”. Din toate părţile ne sufocau pădurile seculare din care se furişau dihăniile ca să ne prade turmele. Timp de odihnă plăcută pentru ciobanii turmelor era numai după-amiază, când fiecare cioban se dădea la umbră. Tata Moşu luă o iebâncă din păr de capră, o aşternu sub un fag stufos  şi acolo mă ,,pohti” să-i citesc din cărţile aduse cu săcuiul de şcoală. El nu cunoştea slovele, de mic trăise viaţa de cioban şi Moş Dumitru ajunsese cel mai vestit ,,doftor” de vite.

Mă voi strădui să povestesc în graiul ciobanilor de pe locurile mele natale o întâmplare, de care în această  vară mă despart şase decenii(materialul a fost scris în 1982-nota n. Al. S.-B).

Din minunata carte scrisă de Petre Dulfu şi alţi autori, îi citeam bătrânului despre vitejia marilor noştri voievozi.  Ajunsesem cronologic la o bucată de lectură istorică intitulată ,,Asta-i muzica ce-mi place!” Se expuneau în ea o serie de evenimente legate de începutul războiului independenţei, întâmplate la Calafat, unde bunicul meu participase ca dorobanţ.  Între altele se spunea că de îndată ce turcii aruncaseră de peste Dunăre prima ghiulea, domnitorul nostru Carol se suise îndrăzneţ pe parapetul redutei, ridicase chipiul în aer, salutase cu entuziasm ghiulelele turceşti şi că strigase către vitejii săi dorobanţi: ,,-Asta-i muzica ce-mi place!” După ce ascultă cu ,,răsuflarea la gură” lectura mea stângace, de şcolar proaspăt promovat în clasa a doua primară, Tata Moşu se ridică de pe iebâncă şi-mi strigă mânios: ,,-Minciuni, măi băiece, numai braşoave! Mă, nu fu aşa, că eu fusăi acolo, de faţă, când din Dii(Vidin) turcii trasără asupra noastră ghiuleaua dintâi!” ,,-Atunci, spune ʼmneata, Tată Moşule, cum fu cu adevăratcele!” – intervenii eu, surprins că moşneagul nu mai avea acum încredere în cartea mea de citire. ,,- Uite ici, pe cartce, că-i pozat Carol pe redută salutând ghiulele turceşti!” – continuai eu, convins că aşa fusese la Calafat.   ,,- Mă Dumitrică, tu ştii, că io nu prea văd bine!” – îmi zise bătrânul. ,, Curi (fugi) repede la colibă şi adu-mi tiocuşul cu ocheţi de pe poliţă; ia şi focările din talceriul ăl mare(pâlnie), ca să dau foc la lulea!” Ca un ied zburdalnic alergai prin tufăriş până la colibă, de unde revenii cu cutia de chibrituri şi un toc de lemn, în care moşul îşi păstra ,,ocheţii”. Era o pereche de ochelari vechi cu rama acoperită de rugină, cu braţele rupte şi înlocuite cu sforicele de cânepă, pe care Tata Moşu le petrecea pe după urechi, când controla închegatul laptelui. Moşneagul luă cartea din mâna mea, îşi puse ,,ocheţii” pe nas şi examină poza din ea, cu multă atenţie.

,,- Apoi, tu nu vedzi, măi băietce, că  asta nu-i poză făcută de fotografi? Mă, ici i-un tablou plăzmuit  cu plaivazul(creionul) de un oţ(hoţ) de pifter(pictor). Domnitorul nostru purta un chipiu teşât la ceafă, iar ici, chipiul lui să arată ratund, de parc-ar fi bardacul meu de măsurat laptcele. Nici nu putea avea la el chipiu pe redută, că-l lăsase cu sabie cu tot pe o laviţă de lângă masă. Atunci când turcul trasă ghiuleaua dintâi, toţ fugiră la şanţ cu capul gol. Şî acu hai să-ţi spun io cu adevăracelea, cum fu la Calafat!”

Şi Tata Moşu începu să  povestească, din momentul când plecase la oaste.(Continuare în numărul viitor).

*

Maică Țară. În urmă cu mai bine de o lună am avut prilejul să merg la congres la Alba-Iulia. Acum am mers până la Cluj cu o problemă personală. De fiecare dată am rămas uimit de frumuseţea peisajului şi de bogăţia holdelor. Transilvania este ca o grădină. Îţi râde sufletul s-o priveşti. Lanuri de porumb prin  care nu te vezi călare, holde pârguite, vii, pomi, grădini de zarzavaturi şi multe, multe păduri. Munţii  sunt striviţi de greutatea pădurilor. Satele şi oraşele transilvane sunt bine rânduite, frumoase şi curate, semn că sunt locuite de oameni gospodari. Încă nu s-a furat tot, încă nu s-a vândut tot, încă n-au plecat toţi! Avem o ţară minunată şi numai parcurgându-o de la un capăt la altul înţelegi de ce au râvnit-o atâţia, de ce a curs atâta sânge pentru ea. Este prea frumoasă şi prea bogată!  Admirând priveliştile, satele, oraşele şi oamenii, m-am trezit recitând din  Tudor Arghezi poezia care mi s-a părut cea mai potrivită momentului şi împrejurării: ,,Maică, mulţi te-au duşmănit,/ Că eşti neam blagoslovit./Unde sapă sapa locul,/ Sare din pământ norocul./ Ai pământ şi ape multe,/ Vântul stă să ţi le-asculte. Şi izvoare călătoare,/ Crapii-n ele cât berbecii,/ În pomi piersici cât dovlecii, /Pepenii de zahăr roşu,/ În grâu spicul cât cocoşu./ Pui un bob, din el răsare/ Mia de mărgăritare:/ Dulce binecuvântare./ Fiecare fir de vânt/ Îl adie un descânt,/ Fiecare stea de sus/ Îl mângâie cum l-ai pus./ Noaptea-l coace şi ea, luna,/ Caldă lui întotdeauna/ Şi pe câmp cu ceru-n faţă,/ Câmpul pletele-şi răsfaţă./ În adâncul lui tresare/ Altă vatră de izvoare.//”

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit o serie de ajutoare pentru parohie astfel: Doamna Dr. Monica Petruţiu din Orăştie(HD) a donat 140 lei; Doamna Crăciunescu Valeria şi Domnişoara Nisioi Mihaela din Câmpulung – Moldovenesc(SV) donează fiecare câte 50 lei. Şi nu este prima dată!  Domnul Bondoc Anton din Malovăţ a achitat 50 lei pentru contribuţia de cult. Dumnezeu să le ajute tututor!

*

Pentru sinistraţii din Moldova s-au adunat până la închiderea acestei ediţii: 672 lei. Am achitat deja protoieriei din fondul bisericii o primă tranşă de 1000 lei. La această colectă s-au remarcat următorii  enoriaşi: Tărăbâc Grigore, Paicu Domnica, Borugă Mihai şi Ghilerdea Sevastian din Malovăţ, cât şi Rolea Marina, Ivaşcu Vasile, Gârbovan Ion, Pr. Alex. Stanciulescu din  Bârda cu câte 50 lei. Tuturor le mulţumim. Dumnezeu să le răsplătească! Colecta continuă.

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: Crize, în ,,Romanian Vip”(rubrica ,,Opinii”), Dallas(SUA), 2010, 11 iul., ediţie on-line, (http://www.romanianvip.com); Sinuciderile, în ,,Ecoul”(Bucureşti), an, IV(2010), nr. 5(16 iul.), ediţie on-line  (http://revista-ecoul.com); ,,Scrisoare pastorală”, nr. 182/2010 a fost publicată în ,,Observatorul”, Toronto, Canada, 2010, 21 iul., şi ediţie on-line(http://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală”, nr. 183/2010, a fost publicată în ,,Observatorul”, Totonto, Canada, 2010, 21 iul., şi ediţie on-line(http://www.observatorul.com); Cartea Şiragul mărgăritarului, publicată în primăvară de parohia noastră, este recenzată de Dl. Ioan Miclău în revista ,,O carte pe zi”, Bucureşti, 8 iulie 2010, ediţie on-line (http://o-carte-pe-zi.com).

*

Şcoli. Examene. La 8 iulie, preotul Dvs.  a susţinut examenul de licenţă la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o. A obţinut media 8,40. Era suficient şi 5. A studiat legislaţia şi a ajuns la concluzia că, indiferent de media cu care  ar fi terminat a doua facultate, avea dreptul să mai cumpere o capră. Oricum, regretăm că taxele sunt atât de mari, fiindcă preotul ar fi voit să mai urmeze şi alte facultăţi. Cu câţiva ani în urmă, într-un ziar se vorbea de o tinerică de 85 de ani, care era la a cincisprezecea facultate. Ce-i drept, lumea o socotea deja cam ţicnită! Plecând de la examen, bucuros nevoie mare, preotul a mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ajutorul dat şi a început să recite versuri din Eminescu: ,,Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum să-i facă nodul/ Şi vin apoi de fericesc norodul/ Cu capul lor de oaie creaţă!”/

Frumos, nu?

*

Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, a absolvit Şcoala Populară de Artă din Tr. Severin, secţia Canto, la clasa Doamnei Prof. Durdan.

Nunţi. Înmormântări. La 4 Iulie am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul Tărăbâc Emanoil-Ionuţ din Malovăţ cu Domnişoara Vişan Otelia – Florina din Colibaşi. Dumnezeu să le ajute! La  1  Iulie am oficiat slujba înmormântării pentru Badea Vasile(78 ani),  iar  la  15 Iulie pentru Badea Nicolae(84 ani), ambii din Malovăţ. Dumnezeu să-i ierte!

*

Program. În cursul lunii august avem următorul program de slujbe: 1 Aug. (Malovăţ); 6 Aug. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ la ora 10.30; 7 Aug. (Malovăţ-Bârda); 8 Aug. (Bârda); 12 Aug. (spovedim şi împărtăşim la Bârda, la biserică şi în sat); 13 Aug. (spovedim şi împărtăşim adulţii în Malovăţ, la biserică şi în sat); 14 Aug. (spovedim şi împărtăşim copiii în Malovăţ); 15 Aug. (slujbă la Malovăţ, pomeniri la Bârda, la ora 11); 21 Aug. (Malovăţ-Bârda); 22 Aug. (Bârda); 28 Aug. (Malovăţ- Bârda); 29 Aug. (Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, ori la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie! La cererea credincioşilor, din cauza căldurii foarte mari, slujbele din duminici şi sărbători vor începe în cursul lunii august la ora 7,00 dimineaţa. Pentru septembrie vom vedea.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: