„Scrisoare pastorală“ nr. 184

Dragii mei enoriaşi!

Puhoaiele. Iarăşi au avut loc inundaţii în ţara noastră. Nu este an de la Dumnezeu, în care să nu fim loviţi de nenorocirea aceasta. Nu se întrevede în viitorul apropiat posibilitatea dea scăpa de asemenea catastrofe. Mii de hectare de terenuri cultivate au fost acoperite de ape, mii de case distruse, mii de oameni au rămas sub cerul liber cu hainele de pe ei, zeci de oameni au fost înghiţiţi de furia  apelor. Dumnezeu ştie câte animale au pierit în aceleaşi condiţii. În fiecare an auzim că în lume se produc asemenea calamităţi, când într-o parte, când într-alta, dar la noi se produc în fiecare an. Parcă este un blestem, parcă Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne pedepseşte în mod sistematic, an de an.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce se întâmplă cu noi, cu ţara noastră. Eram în 1970 la seminar în Craiova, când s-a revărsat Jiul şi a făcut pagube imense. Atunci spuneau localnicii bătrâni că nu-şi aminteau să mai fi văzut furia apelor dezlănţuite atât de puternic. Acum îşi amintesc şi copiii de la grădiniţă, că în ,,tinereţea” lor au trăit drame asemănătoare.  De ce?

E mâniat şi Dumnezeu pe noi, fiindcă suntem tot mai departe de El prin comportarea noastră. Mulţi dintre noi nu mai ştim de sărbători, de posturi, de rugăciune, de biserică. Mulţi nu dăm pe la biserică decât la botez, la cununie şi la înmormântare, în timp ce la cârciumă facem prezenţa în fiecare zi. Mulţi înjurăm de tot ce e în cer şi pe pământ şi batjocorim numele lui Dumnezeu şi toate cele sfinte. Ne mâncăm unii pe alţii, ne duşmănim, ne bârfim, ne jefuim şi ne omorâm. Mulţi trăiesc doar din furat şi din înşelat. Auzim zilnic de tot felul de crime care de care mai îngrozitoare, de sinucideri, de violuri, de trafic de persoane, de alcoolism, de tabagism, de droguri şi de alte substanţe care distrug firea umană. Bisericile sunt goale, în timp ce cârciumile gem ziua şi noaptea de ,,credincioşi” cu numele. Auzim de păcate pe care altădată nici nu îndrăzneam să le rostim numele. Astăzi desfrâul a atins cote neîntâlnite vreodată. Auzim de relaţii sexuale între bărbaţi, între femei, cu copii şi animale. Vrem să oficializăm căsătorii între astfel de cupluri. Îţi şade mintea în loc şi nu poţi să crezi că este realitate, că atât de jos a decăzut firea umană, chipul lui Dumnezeu în om!

E mâniată şi natura asupra noastră. Am tăiat în neştire pădurile, ca să le transformăm în bani. Au rămas munţii şi dealurile ca nişte capete cu chelie. S-au rupt zăgazurile cerului şi au pornit la vale milioane de tone de pământ, de grohotişuri, de pietre şi de lemne şi au înfundat văile. Fundul apelor s-a ridicat an de an din cauza depunerilor de mâl, aşa încât volumul de apă pe care-l mai pot prelua râurile, pâraiele şi văile noastre este tot mai redus. Nimeni nu s-a mai îngrijit de colmatarea, adică de adâncirea şi curăţarea  acestor bazine, acestor văi. Nu trebuie ca să fie ploi puternice ca să fie inundat totul de-a lungul bazinelor şi văilor noastre. Auzim zilnic de sume gigantice furate într-un fel sau altul, de sume uriaşe cheltuite pe nimicuri, dar nu auzim pe nimeni cu putere de decizie să ia taurul de coarne şi să investească ceva în văile şi bazinele hidrografice. Fiecare inundaţie de ia ,,prin surprindere”, asemenea fiecărei ierni şi de fiecare dată asistăm la drama fraţilor noştri loviţi de nenorocire, iar altădată nenorocirea se abate asupra noastră înşine.  Ce-i drept, a început să devină o adevărată tradiţie tristă la noi în ţară la vremea acestor catastrofe, ca să punem mână de la mână, fiecare cu ce poate şi cu cât poate, ca să ajute pe cei în necaz. Este un gest omenesc,  românesc şi creştinesc. Şi, totuşi, dincolo de aspectul moral al problemei, ar trebui să se ia în calcul, la nivel de ţară, la nivel european, necesitatea de maximă urgenţă privind reîmpăduririle, colmatările văilor şi îndiguirile corespunzătoare. Este o problemă care nu mai poate fi amânată la nesfrâşit. Din păcate, nu am găsit-o în programul niciunui partid politic, niciunui parlamentar sau demnitar local!  Concluziile să le trageţi Dvs.!

*

Sinuciderile. În  ultima vreme auzim tot mai des de cazuri de sinucideri. Se sinucid tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, săraci şi bogaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi. Despre unii se ştie câte ceva, despre alţii se bănuieşte, despre alţii nu se va şti niciodată care au fost motivele care i-au dus în pragul disperării. M-am înfiorat, auzind cu ani în urmă un tânăr spunându-mi că umbla noaptea pe malul Oceanului Atlantic şi numai mugetul apelor l-a înspăimântat şi l-a făcut să nu se arunce în vaduri. Am socotit multă vreme că sinuciderile îşi au în majoritatea lor cauza în anumite boli psihice ascunse, care se agravează pe-ncetul, fără ca să fie luate în seamă. Şi totuşi, bolile psihice sunt doar o cauză a acestor gesturi disperate. Cauzele sunt mult mai numeroase şi foarte nuanţate.

În ultimele luni s-au întâmplat mai multe asemenea nenorociri şi în lumea clerului, ceea ce este foarte grav. Am fost zguduiţi cu toţii auzind că un preot protestant din Mediaş, aflând că soţia lui e bolnavă de cancer, şi-a luat cei doi copii de 4-6 ani, i-a dus în biserică, i-a tăiat la gât ca pe purcei, apoi s-a dus şi s-a aruncat înaintea trenului. Luna trecută băiatul preotului de la Zegujani s-a spânzurat, deşi era căsătorit, avea toate rosturile unei vieţi normale; luna aceasta băiatul preotului de la Băile Herculane, mehedinţean de origine, s-a sinucis, deşi terminase Facultatea de Informatică, avea serviciu şi apartament în Timişoara şi toate şansele de reuşită în viaţă. Sunt numai câteva cazuri cutremurătoare, care lasă în urmă o durere imensă în sufletul celor din familie, care nu se va cicatriza niciodată.

Sinucigaşul trăieşte o criză personală nemărturisită, cu mult înainte de a se produce nenorocirea. Poate neînţelegerile din familie, poate neînţelegerile cu semenii, problemele de serviciu, şomajul, decepţiile în viaţă, gelozia, nereuşitele la examene, marginalizarea, lipsa de perspective, problemele financiare, bolile grele, nevindecabile şi multe altele pot constitui cauze care să ducă la gestul fatal. Candidatul la sinucidere caută soluţii, nu le găseşte şi se simte singur, tot mai singur. Credinţa în Dumnezeu îi este tot mai puţină, iar nădejdea îi dispare ca roua de dimineaţă. Soluţiile la problemele care îl frământă nu apar. Crede că nimeni nu este în stare să-l mai scoată din mocirla în care a intrat cu voie sau fără voie. Atunci dispune de ultima valoare pe care o mai are: viaţa. O distruge şi pe aceasta, crezând că aceasta este soluţia salvatoare. Sinuciderea pentru el este ca o evadare din această lume, din realitatea cu care se luptă şi pe care nu o mai poate birui. Tocmai valoarea aceasta ultimă, viaţa, l-ar putea scoate din impas, tocmai ea ar putea fi soluţia salvatoare, dar  proprietarul ei nu mai are răbdare. El nu vrea să se simtă umilit, învins. Este prea mândru de sine, prea plin ca să recunoască înfrângerea, ca să continuie lupta pentru o cauză aproape pierdută. Îşi pune capăt zilelor, crezând că aceasta este soluţia salvatoare. O eroare mai mare ca aceasta nu există. Un păcat mai mare ca acesta nu este. Sinuciderea este păcat mai mare decât crima. Criminalul se mai poate mântui, sinucigaşul nu. Tâlharul s-a mântuit în ultima clipă, când era pe cruce, Iuda, deşi apostol al Mântuitorului, nu s-a mai putut mântui. Dacă ar fi avut şi el puterea de a recunoaşte că a greşit că a făptuit păcatul, că a produs răul şi ar ri cerut iertare la picioarele Crucii Mântuitorului, cu siguranţă că l-ar fi iertat!

Sinucigaşul încearcă să omoare moartea sufletului(deznădejdea) prin moartea trupului. Pentru el viaţa nu-şi are logică, nu-şi are sens. El se socoteşte pe sine un corector al creaţiei lui Dumnezeu.  Marele scriitor rus Dostoievschi în romanul său Demonii, scoate în evidenţă concepţia unui Kirilov, care susţinea că, sinucigându-se, va deveni asemenea lui Dumnezeu, adică stăpăn deplin asupra fiinţei sale, trup şi suflet. Acelaşi scriitor spunea însă că ,,numai credinţa evan­ghelică în nemurirea sufletului umple viaţa de sens şi prin aceasta îl mântuieste. ,,Taina existenţei omeneşti nu constă numai în faptul de a trăi, ci şi  pentru ce să trăim.” Cu adevarat, ,,nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu ori­ce cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca., 4, 4).

Scopul suprem al existenţei noastre este însăşi viaţa şi mântuirea sufletului nostru. Păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu şi de învăţăturile Lui. Îndepărtarea de El rupe legătura harică cu El şi aceasta stă la temelia nefericirii noastre fizice, psihice şi duhovniceşti. Înainte de a vorbi de o moarte fizică, vorbim de o moarte duhovnicească. Omul care-şi pierde credinţa şi nădejdea în Dumnezeu cade uşor victimă gândurilor negre şi deznădejdii. Părinţii, biserica şi şcoala au rolul foarte important de a clădi în sufletele copiilor lor credinţa statornică şi neclintită în Dumnezeu. Aceasta restaurează legătura harică dintre om şi Dumnezeu. Omul înţelege prin credinţă că nu mai este singur în faţa loviturilor vieţii. Chiar dacă se prăbuşeşte sub greutatea crucii, cu Hristos va reuşi să se ridice. Dumnezeu ne dă la fiecare câte o cruce, dar şi puterea de-a o duce!  La urma urmei, viaţa e o luptă. Într-o luptă nu poţi să fii doar cu cămaşa curată şi călcată, cu cravata apretată. Mai eşti şi rănit, şi plin de noroi sau de sânge, mai eşti mutilat. Important este să nu  te dai învins. Chiar dacă pierzi una sau mai multe lupte, important este să nu pierzi războiul. Sinuciderea este pierderea războiului. George Coşbuc spunea: ,,O luptă e viaţa, deci, te luptă, / Cu dragoste de ea, cu dor!”  Aceasta este singura şansă de a deveni nemuritor.

*

Sfinţii Părinţi despre bârfire. ,,Bârfirea aduce azi încântarea şi fericirea urechilor. Este o trufie şi o deşertăciune de nesuferit în bârfitori. Căci, de ce pun în socoteală vecinului defecte şi vicii, dacă nu pentru a fi băgate în seamă ale lor, ca ei să treacă, dimpotrivă, drept oameni cu conştiinţă iubitoare şi gingaşă”(SF. EFREM SIRUL); ,,Nu bârfi pe alţii, nici nu te crede sfânt, dacă sfâşii pe alţii cu clevetirile tale, căci adesea se întâmplă ca noi să blamăm la alţii tocmai ceea ce înşine facem şi ne înrăim acuzând propriile noastre vicii”; ,,Fereşte-te ca nu cumva limba sau urechea ta să ie plină de puroi, adică nici să bârfeşti pe alţii, nici să ascuşţi pe altul bârfind… Fereşte-te de clevetire, controlează-ţi vorba. Să ştii că pentru toţi ceea ce spui despre alţii te judecă propria-ţi conştiinţă, care te va găsi vinovat tocmai de cele ce tu acuzi pe alţii. Nu încerca să te dezvinovăţeşti, motivând că tu nu spui decât cele ce ai auzit de la alţii, căci nimeni nu vorbeşte ceea ce nu-i place, iar când clevetitorul când va vedea că tu nu vrei să-l asculţi, va înceta de a mai bârfi. Nu te amesteca, zice Solomon, printre bârfitori, căci curând va veni pieirea lor şi a celor ce sunt împreună cu ei. Desigur, e vorba de pieirea celor ce clevetesc şi a celor ce-şi pleacă urechea lor la clevetirea altora” (FERICITUL IERONIM); ,,Să ne ferim de bârfe, de vorbe de ruşine. De hulă şi să nu blestemăm nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”(SF. IOAN GURĂ DE AUR); ,,Nu primi bârfirea împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el, ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii;” ,,Închide gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela, pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare, iar pe acela de a flecări împotriva aproapelui”(SF. MAXIM MĂRTURISITORUL).

*

Ecouri de departe. Prietenul nostru, Domnul Ioan Miclău din Australia, bihorean de baştină, ne-a trimis o interesantă scrisoare, din care spicuim câteva fragmente: ,,Am ceva mai mult timp liber acum,  Domnule Stănciulescu-Bârda, şi nu aş vrea sa Vă răpesc din timpul Dumneavoastră de muncă, dar ştiu că nu Vă supăraţi, aşa că imi amintesc iar despre vremile copilariei, căci crescusem şi dormisem nopţi frumoase la colibele de ciobani, privisem cerul extraordinar de senin şi miraculos, stelele aurite, Luna de argint, vedeam câte-o stea cum luneca din locul ei….  Am învăţat şi preparatul brânzei şi caşului(cheese) şi încă n-am uitat. Chiar voiam să Vă povestesc, cum zilele astea mergând cu nevasta, Floricica mea, prin oraş, pe la magazine, am rămas mirat văzând  brânza de capră (,,cheese of Goat”) cât de valoroasă este. Un pacheţel de 120 gr. peste şapte dolari. Un kg. costă 67 dolari.

Măi să fie! Mi-a fugit mintea acasă la românaşii mei şi vorbeam cu nevasta: ,,- Uite frate! Păi să am eu zece capre, nu mi-ar trebui să umblu prin Spania şi Italia, mai ales acum, când pământurile noastre româneşti se reînţelenesc(…). Generaţie după generaţie au uitat de grija pentru acest Pământ Sfânt din care trebuie să trăim şi de îngrijirea animalelor, care ne-au fost dăruite de Dumnezeu să ne fie de folos. Am omorât caii, boii, caprele, auzi, a căror hrană Dumnezeu o asigura prin fâneţe şi frunze şi am adus industrializarea excesiva, pentru care trebuie să siluim Pământul/Stea(…). Acestea sunt păcatele pentru care plătim şi va plăti omenirea cu propria-i viaţă! Am părăsit Calea lui Dumnezeu! Asta e!”

Mulţumim Domnului Ioan Miclău pentru gândurile bune cu care întotdeauna şi-a împodobit scrisorile şi pentru ştirea de ordin economic ce ne-a transmis-o. Dacă avem în vedere că un dolar australian  valorează aprox.  23.000 lei vechi, ne putem da seamă ce comoară am avea la îndemână din creşterea caprelor. Nea Ilie Ciobanu din Malovăţ, cu cele peste 100 capre ale sale, ar fi cu adevărat boier. Ironia sorţii este alta, că pe la noi prin magazine întâlneşti tot mai des lapte de soia produs în Australia. Şi-l cumpără mulţi, cu toate că ajunge aproape 100.000 lei vechi litrul, mai ales aceia care strâmbă din nas că nu le place laptele de capră, care costă… 20.000-25.000 lei vechi litrul. Cine are urechi de auzit să audă!

*

Prima lecţie de religie. Nu mi s-a predat religia în şcoală. Am frecventat de mic biserica, dar cred că primele noţiuni  religioase nu de la biserică mi-au rămas, ci din familie. Primul profesor de religie mi-a fost mama. Îmi amintesc şi de prima lecţie, pe care n-am s-o uit niciodată. Vă voi povesti-o şi Dumneavoastră, fiindcă nu o veţi găsi nicăieri scrisă. Cel puţin până azi.

Să fi avut 3-4 ani. Locuiam în casa veche, pe o uliţă a satului. De la câmp veneam fie pe Drumul Mare, când treceam cu vitele, fie pe Portiţă, când treceam fără vite. Viviţa lui Costa era o femeie foarte cumsecade, văduvă de război. Locuia pe uliţa Portiţei. Într-o zi i s-a dezlegat un câine destul de periculos. Atunci am trecut şi eu pe acea uliţă. Nu ştiu dacă am fost singur sau cu altcineva, dar ştiu că mi-a ieşit câinele înainte. Eram bolocrac, adică îmbrăcat doar cu o cămăşuţă lungă, până sub genunchi, desculţ, cu capul gol şi părul vâlvoi, ca de obicei. Părinţii plecaseră de dimineaţa la muncă, mă lăsaseră adormit, iar eu, aşa cum făceam de obicei, la trezire, pornisem, valvârtej, la câmp să-i caut. Am fugit de câine şi am ţipat. Mi-a sărit cineva în ajutor şi l-a alungat, dar nu înainte de a-mi smulge un petic din cămăşuţă drept taxă vamală. Putea să fie mult mai rău. Seara, când a venit şi tăticu acasă, mămica i-a povestit întâmplarea aşa cum o aflase de la mine şi de la alţii. Parcă-l aud pe tata spunând: ,,-Aşa nu se poate! Sare înaintea copilului, îl muşcă, îl desfigurează! Trebuie făcut ceva! O să-i dau lui Toma ceva de băut şi nişte bani să-i dea nişte sticlă să terminăm cu el!” Eram numai ochi şi urechi. Toma era ciobanul satului şi pentru câţiva bani sau băutură făcea de petrecanie celui mai grozav dintre câinii satului. Nu înţelegeam treaba cu sticla, deşi eram bucuros că există o soluţie împotriva duşmanului meu, câinele. După ce s-a culcat tăticu, am întrebat-o pe mama cum se pocedează cu sticla. Mi-a spus că se pisează sticlă şi se pune în mălai, mămăligă ori pâne şi i se dă câinelui. Cioburile de sticlă îi perforează stomacul şi maţele şi câinele moare. Extraordinară soluţia! Nu mi-ar fi dat în gând! Până târziu în noapte n-am adormit şi m-am gândit la problema cu pricina.

Dimineaţa, când m-am trezit, eram singur acasă. Îmi lăsaseră o strachină cu lapte şi o bucată de mămăligă ca să mănânc. Era exact ce-mi trebuia. De ce era nevoie să-i mai plătească lui Toma? Eu nu eram în stare să fac o asemenea ispravă?  M-am dus în spatele casei şi am găsit un fund de sticlă de un litru. Era gros şi greu. Minunat! L-am luat, l-am şters bine de pământ şi l-am acoperit cu mămăligă. Am fost atent să nu cumva să rămână vreo bucăţică neacoperită. Am pornit după aceea pe uliţă. Eram descuţ şi boţul de mămăligă cu sticlă îl ţineam ascuns la spate, în cutele cămăşii, să nu mă vadă cineva. Călcam tiptil, parcă nu aş fi vrut să mă audă cineva tropotind şi să dea alarma. Eram conştient că fac rău, dar nu vream să ştie nimeni acest lucru, nici chiar păsările de pe ramuri. Pentru prima dată îmi era frică ziua pe uliţa mea! Inima îmi svâcnea să-mi spargă pieptul. Priveam înfricoşat în toate părţile şi capul parcă-mi era o piuliţă ce se rotea încoace şi încolo. Aproape coborâsem în drumul principal. Eram sub iagudul lui Nicolae al lui Pătruţ. Ar fi trebuit să traversez drumul şi s-o iau pe Portiţă, ca să ajung la destinaţie şi să pot să-mi realizez planul zămislit cu atâta chin.

La colţul uliţii apare mama. Nemaipomenit! Îmi dădea peste cap totul. Văzându-mă cum merg de încordat şi cu mâna la spate, m-a întrebat  foarte îngrijorată: ,, – Gelule, mamă, unde te duci?” ,,- Până ici, în Portiţă!” ,,-Şi ce ai la spate?” Mă descoperise. Nu mai puteam să mă ascund. Cred că dacă astăzi m-ar găsi poliţia cu ceva în neregulă, nu aş trăi nişte emoţii atât de intense ca atunci. I-am dezvăluit mamei planul meu, dar în şoaptă, să nu cumva să audă cineva. Parc-o văd pe mama cum îmi spune alarmată la culme: ,,- Vai de mine, mamă, cum poţi să faci tu asta?  Te vede Dumnezeu, Gelule, şi nu te mai creşte! Aşa rămâi! Păi se poate să faci tu una ca asta! Au, Doamne, ce-o zice Dumnezeu!”

În timp ce mama se tânguia cu privire la ce urma să zică Dumnezeu, am aruncat bucata de mămăligă cu sticlă şi am rupt-o la fugă înapoi. Am intrat în polată şi m-am ascuns după streaz. Acolo am stat până a făcut mama ceva de mâncare. Am auzit-o apoi seara, după ce eu m-am liniştit şi au crezut că am adormit, spunându-i lui tăticu întâmplarea şi atenţionându-l să nu mai vorbească orice de faţă cu mine, fiindcă ,,a început să priceapă!”

Cu acel prilej am aflat că Dumnezeu nu numai că există, dar că observă cu atenţie faptele noastre şi ne pedepseşte cu asprime pentru cele rele. Era prima lecţie de religie. Păi, nu?

*

Calcularea pensiei. Marele  artist Constantin Tănase ne-a lăsat moştenire un ,,algoritm de calcul al pensiei” valabil până în zilele noastre. Dacă aveţi dubii la pensia pe care aţi luat-o sau vreţi să ştiţi cât veţi primi, folosiţi următoarele calcule şi veţi şti exact.      Iată,  asadar, formula:


,,Şi o altă chestie:
Scoaterea la pensie.
Astăzi eşti funcţionar,
Însă mâine pensionar.
Poate te interesează
Pensia cum se calculează.
Din 35 de ani servici,
Care vor fi socotiţi,
Îţi scazi primii ani de şcoală
Şi absenţele de boală,
Zilele de sărbătoare,
Orele suplimentare,
Plus un an şi patru luni.
Tragi o linie şi aduni.
Împarţi tot la cinci, apoi,
Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,
Scazi anul când te-ai născut,
Adaugi tot ce-ai scăzut
Şi la cifra ce-a ieşit
Pui un zero la sfârşit.
Anii pentru însuraţi
Se vor socoti dublaţi,
Adică ani de război,
Socotind că-n vremea asta
Te-ai războit cu nevasta.

La totalul obţinut
Pui trei zero la-nceput.
Scazi anii de celibat,
Ridici restul la pătrat
Şi-astfel într-o primă fază
Afli sumele de bază.
Apoi le extragi la toate
Rădăcinile pătrate
Şi la suma dobândită
Aplici cota cuvenită,
Care nu trebuie să fie
Mai mare de 5 la mie.
Din suma rămasă, brută ,
Scazi 4 şi 8 la sută,
Trei la mie la pompieri,
Impozitul pe averi,
Supracota respectivă,
Taxele pentru colivă,
Cinci la sută pentru dric,

Apoi nu mai scazi nimic.
Din totalul rezultat
Verşi două treimi la stat
Şi restul ţi se cuvine.

Nu ştiu de mă exprim bine!


*

Aflarea adevărului. O legendă găsită pe internet spune că în Evul Mediu un om a fost acuzat pe nedrept că a omorât o femeie. Adevaratul asasin era un om foarte influent al acelor vremuri şi de aceea se căuta un ţap ispăşitor pentru a ascunde adevăratul vinovat.

Judecătorul, fiind şi el complice la toată minciuna, a încercat să pară cât mai corect. I-a spus acuzatului:

,,- Se ştie despre tine că eşti un om credincios, devotat lui Dumnezeu. Să lăsăm soarta ta în mâinile Lui. Vom scrie pe două hârtii separate cuvintele ,,vinovat” şi ,,nevinovat”, iar tu vei alege una din ele. Astfel Dumnezeu îţi va decide destinul!

Bineînţeles, judecătorul corupt scrisese acelaşi cuvânt, ,,vinovat”,  pe ambele foi, însă bietul om nevinovat şi-a dat seama că era o capcană. Nu avea scăpare. A fost pus să aleagă una dintre cele două hârtii. Omul şi-a închis ochii şi a stat să se gândească preţ de câteva momente, iar  când sala începuse să-şi piardă răbdarea, şi-a deschis ochii, a pus un zâmbet ciudat pe faţă şi a ales una dintre cele două foi, pe care a băgat-o în gură şi a înghiţit-o repede. Surprinşi, dar şi indignaţi, cei prezenţi au vociferat:

,,- Cum, ce e asta?  Cum vom putea şti verdictul?

Bărbatul le-a raspuns:

,,- Foarte simplu! Citim foaia care a rămas şi vom şti ce scria pe cea pe care am ales-o eu!”

Judecătorul şi ceilalţi oameni care au încercat să-l găsească vinovat au fost nevoiţi să-l lase liber şi nu l-au mai deranjat niciodată.

*

Între rugă şi-mplinire. Părintele Viorel Cojocaru de la Chişinău ne-a trimis un text superb, pe care-l redăm mai jos:

,,L-am rugat pe Dumnezeu să-mi ia mândria, şi Dumnezeu mi-a zis „Nu”.
EL mi-a zis că mândria nu se ia. La ea se renunţă.
L-am rugat pe Dumnezeu s-o tămăduiască pe fiica mea imobilizată la pat,

Şi Dumnezeu mi-a spus „Nu”.
EL mi-a zis că sufletul ei este fără de moarte, iar trupul oricum va pieri.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască răbdare, şi Dumneze mi-a spus „Nu”.
EL mi-a zis că răbdarea este rezultatul încercărilor. Ea nu este dăruită, ci dobândită.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire, şi Dumnezeu mi-a spus „Nu”.
EL mi-a zis că mă binecuvântează şi depinde de mine dacă voi fi astfel fericit.
L-am rugat pe Dumnezeu să mă izbăvească de durere, şi Dumnezeu mi-a zis „Nu”.  EL mi-a zis că durerea îl îndepărtează pe om de grijile lumeşti şi-l apropie de EL.
I-am cerut lui Dumnezeu creştere duhovnicească, şi Dumnezeu mi-a zis „Nu”.
EL mi-a zis că duhul trebuie să crească singur, iar EL mă va curăţa ca să mă facă să dau roade.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi ajute să iubesc pe alţii aşa cum mă iubeşte EL pe mine, şi Dumnezeu mi-a răspuns „În sfârşit ai înţeles ce trebuie să ceri” …
I-am cerut putere, şi Dumnezeu mi-a trimis încercări ca să mă întărescă.
I-am cerut înţelepciune, şi Dumnezeu mi-a trimis necazuri la care trebuie să mă frământ.
I-am cerut bărbăţie, şi Dumnezeu mi-a trimis pericole.
I-am cerut dragoste, şi Dumnezeu mi-a trimis pe cei care au nevoie de ajutorul meu.
I-am cerut bunăstare, şi Dumnezeu mi-a dat oportunităţi.
Nu am primit nimic din ce-am cerut.
Am primit tot ce am cerut.
Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”
.

*

Aplauze pentru Hristos(II). În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” publicam un articol cu acest titlu. Iată că Doamna Alexandru Mihaela-Valentina din Bucureşti, citind articolul respectiv pe internet, ne-a trimis o scrisoare, din care cităm un pasaj, care ni se pare deosebit de interesant: ,,E foarte nostalgică scrisoarea dumneavoastră. Secta de care pomeneaţi e la 15 minute  de casa mea. Intra foarte mulţi oameni acolo. Cutremurator e că cer bani mulţi după câte-am auzit, iar oamenii disperaţi, ţigani în mod special, se lasă cu bună ştiinţă înşelaţi. Vin din alte localităţi, nu pentru a săruta moaştele Sf. Nectarie de la Mânăstirea  Radu Voda, sau ale Sf. Spiridon, Sf. Mercurie şi  alţii de la bisericile ortodoxe din apropiere, ci pentru a li se răcni în urechi că s-au vindecat şi trebuie să plătească 10%  din venitul pe care-l au”.

Îi mulţumim doamnei Mihaela pentru aceste precizări şi o aşteptăm cu alte veşti.

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit o serie de ajutoare astfel: Domnul Dragomir Bădiţă din Bârda a achitat pentru contribuţia de cult suma de 50 lei. Dumnezeu să-i ajute!

*

În cursul lunii iunie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe astfel: 13 Iunie(Bârda): 60 pâini; 20 Iunie(Malovăţ): 140 pâini; 27 Iunie(Bârda): 50 pîini. Aşadar, în luna iunie s-au donat 250 pâini.

*

Colectă pentru sinistraţi. În  faţa dezastrului prin care trece ţara noastră, ca urmare a inundaţiilor masive din Moldova şi din alte zone, Patriarhia Română a luat iniţiativa unei colecte pentru strângerea de fonduri în vederea ajutorării celor sinistrţi. Această iniţiativă a fost transmisă eparhiilor protoieriilor şi parohiilor din ţară. Deşi am făcut un efort deosebit cu prilejul calamităţilor petrecute în primăvară în Haiti, von încerca să găsim resursele necesare ca să ajutăm şi pe fraţii noştri creştini şi români. Pentru început, am virat deja protoieriei din fondul parohiei noastre suma de zece milioane lei vechi. Declarăm colecta începută. Dacă se vor strânge mai mulţi bani, vom reveni cu o nouă tranşă. Vă rugăm şi pe Dvs. Să analizaţi posibilitatea de a contribui fiecare la această colecţie. Dumnezeu să vă ajute!

*

Ciumarca la Godeanu. Vineri, 16 iulie, pe dealul dintre Godeanu şi Şiroca, acolo unde s-a pus piatra fundamentală pentru noua mânăstire, se va oficia Sfânta Liturghie şi alte slujbe de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Irineu al Olteniei, Prea Sfinţitul Episcop Nicodim al Severinului şi Strehaei şi de Prea Sfinţitul Episcop Lucian al Caransebeşului, împreună cu toţi preoţii care vor voi să participe. După slujbă, va avea loc o agapă frăţească. Organizatorii se aşteaptă la aproximativ o mie de persoane. Cine vrea, poate să meargă!

*

Şcoli, examene. Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian,  a absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Craiova. Ii dorim succes mai departe!

*

Înmormântări. La  26 iunie am oficiat slujba înmormântării pentru Curea Petre (89 ani) din Bârda. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În cursul lunii iulie avem următorul program de slujbe: 3 Iulie(Malovăţ-Bârda); 4 Iulie(Malovăţ); 10 Iul.(Malovăţ-Bârda); 11 Iulie(Bârda); 17 Iulie(Malovăţ-Bârda); 18 Iulie(Malovăţ); 20 Iulie(pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 24 Iulie(Malovăţ-Bârda); 25 Iulie(Bârda); 31 Iulie(Malovăţ-Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Atenţie! Duminică, 18 iulie, la Malovăţ, slujba va începe la ora 6.30 dimineaţa. În celelalte duminici va începe la ora obişnuită. Vă mulţumesc pentru înţelegere!

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: