„Scrisoare pastorală“ nr. 183

Dragii mei enoriaşi!

Statui dărâmate. Citeam zilele trecute  un articol pe internet cu privire la teoria evoluţionismului. Desigur, că mulţi dintre Dvs. ştiţi ce este evoluţionismul. Pentru cei ce nu-şi mai amintesc bine, putem spune că evoluţionismul este acea teorie, care spune că vieţuitoarele de pe pământ au evoluat de la cele mai simple până la cele mai complicate. Altfel spus, lumea ar fi apărut mai întâi ca nişte vieţuitoare mici-mici. Acelea s-ar fi transformat apoi în altele mai mari, apoi mai mari şi tot aşa mai departe, până au ajuns balene, elefanţi, oameni. Ar fi vorba de un fel de lanţ, în care fiecare specie de vieţuitoare ar fi o verigă, omul însuşi fiind una dintre acele verigi sau zale din acel lanţ. De aici a decurs teoria potrivit căreea omul se trage din maimuţă. Teoria a fost lansată de Darwin în secolul al XIX-lea şi apoi ridicată la nivel de filozofie de stat în regimurile comuniste. Aceste regimuri au văzut în teoria lui Darwin o armă puternică împotriva religiei în general şi a creştinismului în special. Câtă cerneală a curs ca să susţină ori să nege aceste teorii… Câte capete au căzut şi câte capete s-au încoronat!

Astăzi aceste teorii nu mai sunt de actualitate. Lumea a trebuit să recunoască aberaţia. De fapt, nici Darwin însuşi n-a crezut niciodată pe deplin în temeinicia ei. Lumea şi-a dat seama că viaţa pe Pământ e mult mai complexă şi nu rezistă unei analize mai atente o astfel de învăţătură. Dacă teoria ar fi fost adevărată, am putea să urmărim în timp această evoluţie. Ea nu s-a petrecut în urmă cu milioane de ani ca un clic la aparatul de fotografiat, când viermele s-a transformat în şarpe, şarpele în pasăre, pasărea în iepure, iepurele în cerb şi aşa mai departe. Evoluţia ar trebui să fie permanentă. Ori, noi nu observăm nicăieri asemenea trasformări. Nu găsim nicăieri indivizi intermediari între specii. Ar trebui să vedem struţocămile, coţomârtani, corcociordei şi alte arătări. Singura situaţie de acest gen am putea spune că este catârul, adică ceva între măgar şi cal, deşi… nu e convingător exemplul. Şi în urmă cu zece mii de ani boul tot aşa a păscut, tot aşa a băut  apă, tot aşa a avut forma. Nimic nu arată că el a provenit din alt animal sau că are de gând să se transforme în altceva.

Oamenii de ştiinţă au avut azi posibilitatea să afirme fără teamă că teoria a fost o eroare, ca să nu zicem o tâmpenie, care a fost susţinută artificial din interese politice. Mai multe ţări, printre care şi Rusia au hotărât să defiinţeze ,,monopolul” evoluţionismului în şcoli. Asta vrea să spună că  această teorie să nu mai fie introdusă în manuale decât ca o simplă menţiune, ca o experienţă a cercetării umane, ci nu ca un adevăr absolut de la care nu se poate nimeni abate. Câtă vreme a trebuit să treacă până a ajunge la această concluzie! Cu siguranţă că dacă politica nu s-ar fi amestecat în învăţământ, nu s-ar fi ajuns atât de departe! E bine, totuşi, şi acum să aflăm şi de la stăpânire că oamenii provin din oameni, boii din boi, măgarii din măgari, maimuţele din maimuţe, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, Creatorul tuturor. Se confirmă şi vorba marelui nostru Poet: ,,ce un secol azi ne minte, mâine altul ne dezminte!” Mde!

*

Sfinţii Părinţi despre bine(III). ,,După cum o singură scânteie, adesea, aprinde o mulţime de materie, astfel şi un bine şterge mulţime de păcate mari”(SF. IOAN SCĂRARUL); ,,Nu putem iubi ceea ce este bine, fără a urî ceea ce este rău; una presupune pe cealaltă”(LACTANŢIU);  ,,Mai potrivit este a face binele pentru cele viitoare”; ,,Cel ce cearcă toate şi reţine binele, va fugi pe urmă de tot răul”; ,,Fă totdeauna binele după putere”; ,,Cel ce face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale”; ,,Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci, precum nopţile urmează zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor”(MARCU ASCETUL);  ,,Nu făptuim binele având în vedere persoanele, fiindcă nouă ni-l facem, ca unii ce nu primim plata laudei sau a meritului nostru de la om, ci de la Dumnezeu, atotştiutor, Care răsplăteşte deopotrivă pe toţi cu aceeaşi milostenie”; Dacă este vorba de vreun bine, raţiunea trebuie să arate şi ceea ce este contrar binelui. Mai mult vei înţelege ce trebuie să urmezi, dacă vei cunoaşte ce trebuie să eviţi”(TERTULIAN); ,,Este cu neputinţă ca să începi a lucra binele, dacă mai înainte nu te-ai îndepărtat şi n-ai fugit de rău”; ,,Lăudăm binefacerea, dar lipsim de binefacere pe cei nevoiaşi”(SF. VASILE CEL MARE).

*

Tăcerea satului. Satul Bârda e tot mai tăcut, tot mai bătrân, tot mai singur şi tot mai mic. Cu fiecare înmormântare mai rămâne câte o casă pustie. Cu fiecare înmormântare satul scade şi cimitirul creşte! Sunt zone ale satului, unde găseşti grupuri de câte cinci-şase case pustii. Altele mai sunt vizitate de câteva ori pe an de copii sau nepoţi veniţi de departe ca să ia roadele câte unui pom sau bucăţi de vie. Casele au îmbătrânit şi ele şi au început să se ruineze. Rar mai vezi pe câte cineva care mai construieşte. Drumurile sunt aşa cum sunt, apa o vezi doar când plouă, ori când o aduci cu bidonul ori cu cobelca de departe. E o tăcere apăsătoare. Câte unul mai porneşte câte un aparat de radio, picup, magnetofon sau ce-o mai fi şi sparge tăcerea cu cântece stridente, care mai mult deranjează decât să mai bucure pe cineva. Din când în când mai vezi pe câte unul trecând de colo-colo după treburi, cu câteva animale la păşune. Câte o căruţă mai străbate satul o dată sau de două ori pe zi. Autoturismele trec încoace şi încolo. Când vine seara toată vietatea dispare de pe drum, de pe uliţi. Oamenii se retrag în case, în jurul televizorului, curioşi să vadă când o găsesc  pe Elodia, ori când cade guvernul… În luna mai am oficiat un botez. Când am trecut certificatul în registru, am constatat că precedentul fusese în septembrie! E mare minune să fie câte o nuntă pe an şi aceea venită la părinţi, la bunici. Din mila Domnului, însă, avem înmormântări destule. Cam două trei, în medie, pe lună!

Îmi amintesc de satul de acum mai bine cincizeci de ani. Câtă populaţie! Cât tineret! Câţi copii! Când venea primăvara, fremăta totul de viaţă, de bucurie, atât natura, cât şi satul. Începeau muncile, plecau vitele la câmp, exploda verdeaţa… Ce de vite! Nu se mai terminau turmele pe drumurile spre Bremăna, spre Branişte, Civit, Bucium, Zmeura, Curecea, Nămoale şi alte locuri bune de păşunat. Mai ştia lumea să mai şi cânte. Şi azi parcă îl aud pe Gogă Cocoş cum cânta pe Pripor ,,Foaie verde margarit,/ Primăvara a venit./ Eu cunosc vara când vine/ Pe fluturi şi pe albine!” Eram în Ciochiţă şi-l auzeam până trecea la Cracul Bobăicenilor. Câmpurile erau pline de lume. Se muncea de zor. Se ara cu plugul tras de boi ori de cai, porumbii se puneau cu parul, grâul se semăna cu mâna. Şi era rod, nu glumă. Pământul cârcâia de râme, semn că nu era otrăvit. Din 1990 încoace lucrez pământul cu motosapa şi nu cred că am văzut până acum, în douăzeci de ani două-trei râme! Şi asta spune mult. Nu se ştia de erbicide, de îngrăşăminte. Singurul îngrăşământ era bălegarul, singurul ierbicid era sapazinul. Se făcea volbură prin porumbi de culegeau oamenii cu braţul şi dădeau la vite. Se făcea potroacă, dar nu se făcea pir şi scaieţi. Mai târziu am aflat că pirul dispare unde creşte potroaca! Se făceau dovleţii cât capul vacii prin porumbi şi tufele de fasole şi toate celelalte semănate. Venea seceratul, cea mai grea muncă din timpul anului. Porneau în zori adevărate batalioane de secerători spre lanuri şi atacau. Şedeau secerătorii aplecaţi cât era ziua de lungă şi secerau în plin. Alţii puneau pologii pe legături, alţii legau snopii, alţii făceau stave. Veneau apoi cu carele şi duceau stavele la arie şi acolo făcea fiecare stogul lui, uneori cât un bloc cu mai multe etaje,  în aşteptarea treierătoarei. Lumea nu era pretenţioasă la mâncare. Rareori se punea la masă carne. Nu se pomenea de cafea. Lumea muncea ,,pe ajutate”( ,,azi la tine, mâine la mine, poimâine la el”) şi aşa făceai munca fără să dai un leu. Prăşitul şi îngropatul porumbului se făceau cu tragere de inimă şi sapa se ducea adânc în pământ. Nu se cunoştea metoda ,,dai negru peste verde”, adică să acoperi iarba netăiată cu pământ, ca să treci mai repede. Era o adevărată concurenţă. Nimeni nu-l putea întrece pe Titu lui Duran. Până ieşeau ceilalţi cu rândul, el mai trăgea şi un pui de somn! Şi lumea muncea şi râdea şi cânta. Era un elan, o forţă, o dragoste de viaţă!

Veneau duminicile şi nu era una fără horă în sat. Muzicanţi îi aveam pe ai noştri: pe Trancu, pe Codin, pe Sucală. Câte un flăcău se sulemenea şi aducea pârlăgenii şi atunci era chiar zi de sărbătoare. Cânta Stică şi Cărăbea din trompetă în Bârda de puteai să joci şi-n Dealul Mare. Şi nu aveau staţie de amplificare! Venea lumea de pe toate uliţele. Toţi erau îmbrăcaţi frumos, mai ales femeile. Cine nu-şi aminteşte de fetele lui Mustăţea cu ce costume ieşeau la horă! Se juca frumos. Aveam horele noastre, ale satului nostru. Câţi mai ştiu azi să joace sârba, ardeleanca, restemul, brâul, bordeiaşul şi multe altele. Hora se făcea la Sandra, în răscruce. Venea preotul şi preoteasa, veneau notabilităţile satului, bătrânii şi discutau pe margini, în timp ce tinerii jucau pe întrecute. Câteodată se mai  şi încăierau pe câte o horă, pe câte o fată sau pe alte motive.

Veneau nedeile pe rând, însemnând anul: Sfântul Constantin la Malovăţ, Ispasul la Bobaiţa şi Valea Boierească, Rusaliile la Halânga, Sân-Petru la Laz, Sfântul Ilie la Cocorova, Sfântă Măria Mare la Crăguieşti şi Scânteieşti, Tăierea Capului la Bâlvăneşti, ciumărcile de la Baloteşti, Sfânta Măria Mică la Pârlage şi Colibaşi, Sfântul Dumitru la Bârda, Sfinţii Arhangheli la Izvorul Bârzii. La nedei veneau rude, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi din toate părţile. Se făcea slujbă la biserică, prilej cu care se pomeneau viii şi morţii, apoi fiecare făcea masă acasă. Care mai de care se lăuda cu  ce făcuse, cu ce voia să facă. Se mai întâlneau, petreceau, cântau şi puneau ţara la cale!

În nopţile târzii de vară şedeau bârdenii grupuri-grupuri pe la porţi şi discutau. Erau anumite locuri cu tradiţie în acest sens. La Poarta Mare se adunau cei mai mulţi, apoi la Pripor, la Scurtu, la Memeşti şi la Muceşti. La Pripor era ,,universitatea” satului. Acolo se dădeau porecle, se făceau cele mai deşucheate glume. Fiecare spunea ce auzise, ce văzuse. Acolo se comentau ştirile, se judecau oamenii şi faptele, se spuneau glume, se vorbea şi se râdea din plin. Copiii, puhoiul de copii se jucau pe drum şi pe uliţi până spre dimineaţă în lumina lunii. Ici-colo, pe la câte o poartă vedeai câte un băiat stând de vorbă cu câte o fată. După ce se retrăgeau toţi pe la casele lor, trecea câte unul prin sat cântând. Când treceau cântând Pătru lui Râcu, sau Pătru lui Scurtu  ori Aurel Gheran şi câinii tăceau din lătrat să-i asculte.

Venea toamna cu toată bogăţia ei. Pe arie mai erau încă şirele de paie de la maşina de treierat. Se culegeau porumbii, se culegeau viile, se tăiau cocenii, se ara şi se semăna grâu, ori se făcea întorsură pentru porumbul din primăvară. Magaziile, pătulele şi podurile erau pline. Se umpleau şi butoaiele de vin şi de ţuică. Se aduceau lemnele din pădure, se făcea făina la moară. Era şi o vorbă: să ţi le faci pe toate până la Sfântul Dumitru, în aşa fel ca să nu mai ieşi din sat până la Sfântul Gheorghe.

Venea iarna cu Sfintele Sărbători. Se tăia porcul şi se preparau toate cele cuvenite. Se mergea în colindat, apoi cu steaua, cu vicleiul, cu sorcova şi cu capra. Se mergea la biserică, ori la fântâna satului când se sfinţea apa la Bobotează. Se făceau focuri, în anumite nopţi la răscrucile satului. Copiii se dădeau cu tragacia. Cine nu-şi mai aminteşte ce dâră era pe la Gore şi cum treceau copiii ca ghiulele pe trăgăcii. Mergeau vitele la apă, la fântână. Care mai de care punea clopote şi aţă roşie la căpăstrul boilor, ca să nu-i deoache privitorii, când  boncăne ori se apucă unii cu alţii. Au venit întovărăşirile şi apoi ceapeul şi s-a ales praful de toate!

Erau  acestea şi multe altele, de care ne mai amintim din când în când, dar cu care au plecat cei ce nu mai sunt pe drumul cel fără întoarcere!

Şi satul tace astăzi şi tace, depănându-şi amintirile, asemenea câte unui bătrân sătul de viaţă şi scârbit de răutatea lumii!

*

Prima beţie. Cum toate trebuie să aibă un început în lumea asta, şi eu am reuşit să înregistrez o primă beţie. Dar beţie, nu glumă! Cred că aveam vreo cinci ani, sau poate chiar mai puţin. Plecau părinţii la muncă ori cu vitele dimineaţa devreme şi mă lăsau acasă adormit. Când mă trezeam, uitam să mai mănânc, să mai mă îmbrac, ci o zbugheam ca glonţul pe uliţă. Alergam desculţ şi bolocrac, adică îmbrăcat numai cu cămaşa. Cu părul vâlvoi, alergam pe uliţa mea, ieşeam în drumul principal fără să mă asigur, apoi o apucam pe Portiţă cu toată viteza. Se întâmpla câteodată să mă prindă câte o bătrână binevoitoare şi să mă reţină până la prânz, când se întorceau părinţii şi mă luau în primire. Aşa au făcut de mai multe ori Mariţa lui Pătru lui Buică, Reta lui Vasilică, Marioara lui Buică şi altele.

Într-o zi, părinţii mei au mers la Bucium, unde bunicul avea oameni la secerat. M-au luat şi pe mine cu noaptea-n cap. Ştiau că nu se întorc la prânz acasă, ci trebuie să stea până se termină grâul. M-au aşezat acolo, sub un prun, pe cojocul ce-l adusese tăticu de acasă. Când m-am săturat de somn, mi s-au dat oile în primire. Trebuia să am grijă să nu se ducă în nişte porumbi ai unui vecin. Mama secera împreună cu ceilalţi oameni, iar tata lega snopii. Când a venit prânzul se lăsase o căldură cumplită. Muichiţa  a venit cu cobelca cu oalele cu mâncare îmbăierate, cu ulciorul cu apă rece, cu sticla de ţuică. Oamenii au întrerupt lucrul şi s-au aşezat la umbră, la masă. M-am aşezat şi eu cu ei. Fusesem şi eu la muncă, ce naiba! Mă simţeam măgulit de atâta cinste. Nu era cine ştie ce mâncare, dar eram în rând cu oamenii mari. La mijlocul feţei de masă, muichiţa pusese un castron mare cu ciorbă şi fiecare luam cu lingura de acolo. Uneori, când nu se ajungeau lingurile, mai mâncau şi doi sau trei cu o lingură. După primele îmbucături, sticla a început ,,să facă roată”. Când ajungea la mine, unul dintre vecini avea grijă să nu o lase să treacă fără să mă îmbie şi pe mine. Nu beam cine ştie ce, dar ţuica era tare şi eu eram ,,sorit”. A fost destul să gust de câteva ori, că m-a luat somnolenţa. Nu apucase să se termine masa. M-au aşezat de-o parte şi şi-au văzut de masă. Alcoolul şi-a făcut  efectul. În scurt timp am intrat în comă. M-au luat repede şi m-au adus acasă pe braţe. Până seara m-au păzit cu lumânări aprinse. Puţini au crezut că voi mai scăpa cu viaţă. Nu ştiau cu ce să mă ajute. Îmi dădeau să mănânc ceapă. O mâncam ca pe măr şi ziceam că e floarea Regina Nopţii. Pe sora lui tata o vedeam mireasă. Mi-au dat să mănânc şi balegă de cal, doar-doar îmi voi reveni. Abia seara am început să devin conştient. Câteva zile am fost ameţit şi cu dureri cumplite la cap. Aşa beţie, aşa amintiri din copilărie!

A fost prima mea beţie.  Sper să fie şi ultima!

*

Biserica nudiştilor. N-am crezut că ajung  s-o mai văd şi pe asta! Biserica nudiştilor! Mda! Dvs. ştiţi că nudiştii sunt cei care umblă goi-puşcă, aşa cum i-au făcut mamele lor. De obicei, pe la anumite staţiuni balneoclimaterice sunt secţii speciale pentru nudişti. Dacă la secţiile ,,normale” oamenii fac baie îmbrăcaţi cât de cât, atât cât să-şi acopere goliciunea şi să se păstreze în limitele bunei-cuviinţe, la secţiile nudiştilor  toţi sunt dezbrăcaţi complet. Uneori sunt secţii de nudişti pentru bărbaţi, altele pentru femei, altele comune. Acolo intră toţi la grămadă, ca oile cu berbecii în staul.

Într-o zi am văzut la televizor şi o …. biserică a nudiştilor. Asta chiar le-a întrecut pe toate. Era vorba de o sectă oarecare de prin Australia. Într-o încăpere destul de mare, era un grup de câteva zeci de ,,credincioşi” goi-puşcă. Prin faţa lor se plimba ,,preotul” la fel de despuiat. Avea o burtă cât o putină cu corcoduşe şi mergea crăcănat, talalanga-balalanga, ţinându-le predică. ,,Credincioşii” ascultau fascinaţi, unul lângă altul, amestecaţi şi împestriţaţi, fără deosebire de  sex, de vârstă, de culoare. La un moment dat au îngenuncheat şi şi-au plecat feţele la podea. Cum şedeau aşa cu fundurile în sus, păreau o baterie de tunuri antiaeriene.

Secta respectivă îşi motiva comportamentul într-un mod la fel de ciudat. Pastorul  susţinea sus şi tare că ei umblă goi, la fel ca Adam înainte de căderea în păcat. Tot cel care intra în secta respectivă devenea curat, fără păcat şi, ca atare, trebuia să se descotorosească de orice veşmânt. De altfel, ziceau ei, hainele sunt semn al mândriei, al trufiei, al bogăţiei. Ei se socoteau curaţi, fără de păcat, smeriţi şi mântuiţi, numai buni de duşi la rai.

Mare meşter este dracul! Şi găseşte întotdeauna fraieri cu care să-şi realizeze proiectele! Păi, nu?

*

Aplauze pentru Hristos. De câteva ori am văzut pe un post de televiziune un lucru de-a dreptul ciudat, dacă nu chiar revoltător. O sectă oarecare din Bucureşti îşi făcea reclamă şi încerca în disperare să-şi atragă clientelă. Pentru aceasta, un individ oarecare, dându-se pastor, explica celor ce aveau timp să-l asculte, că la secta respectivă se fac vindecări de tot felul de boli. Pentru aceasta întreba 2-3 persoane, care, chipurile, se vindecaseră acolo, cum s-a întâmplat. Unul spunea că-l durea piciorul şi, de cum s-a dus la sectă, i-a trecut. Pastorul nu scăpa prilejul şi întreba: ,,-Cine crezi că te-a vindecat?”  Vindecatul răspundea: ,,-Domnul Iisus Hristos!” ,,-Aţi auzit?” întreba pastorul pe cei din sală. ,,Aplaude pentru Domnul Iisus Hristos!” Toţi începeau să aplaude. Întreba apoi pe următorul şi acela zicea că l-a durut nu ştiu ce şi nu ştiu pe unde şi iarăşi Domnul Iisus Hristos l-a făcut sănătos de cum s-a dus la sectă. Şi iarăşi aplaude pentru Domnul Hristos. Nimeni, însă, nu a făcut nici măcar o dată semnul Sfintei Cruci! Aceasta fiindcă sectele nu acceptă Sfânta Cruce. În schimb acceptă aplauzele!

Mare e grădina lui Dumnezeu!

*

Merele şi birul. Am găsit pe internet o povestioară interesantă, pe care o redau mai jos. Fac precizarea, că orice asemănare cu situaţii, persoane şi realităţi de azi şi de aici sunt pur întâmplătoare:

,,Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi este trezit de nişte strigăte, care se auzeau din piaţă: ,,- Hai la mere! Mere dulci, cum n-aţi mai gustat!” Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, stăpânul văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea!” îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: ,,- Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela!” Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: ,,- Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere!” Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: ,,- Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela!” Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îl luă la rost: ,,- Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere!” Zis şi făcut.

Întors la şeful său, străjerul se lăudă: ,,-Am făcut un târg nemaipomenit! Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului! Primul străjer merse la stolnic: ,,-M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!” Stolnicul – repede la paharnic: ,,-Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere!” Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: ,,-Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere!” Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: ,,-Măria ta, iată, am îndeplinit porunca! Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere!” Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni…, scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători şi o mulţime de mere. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!” Şi aşa a procedat! Avea dreptate. Păi nu?!

*

Lupta cu dracul. Nu întotdeauna dracul e aşa de negru cum se zice, nu întotdeauna răul e aşa de mare cum ni-l închipuim. Poate că dacă ne-am pune nădejdea în Dumnezeu şi L-am chema în ajutor, altfel am întâmpina greutăţile. Măcar le-am vedea în adevărata lor mărime, cu adevăratele lor dimensiuni. O întâmplare citită recent mi-a întărit această convingere. E vorba de un pasaj excepţional realizat de scriitorul mehedinţean Vasile Gionea, originar din Gârbovăţ, fost preşedinte al Curţii Constituţionale, profesor universitar şi mare jurist al ţării. Pasajul cu pricina se găseşte în unul din cele cinci volume ale romanului său Lungul drum al Golgotei. Evenimentele se petrec în zona Corcovei. La castelul boierilor  Goreanu lucrau mulţi slujitori. Alţii lucrau la câmp cu sătenii din satele de pe moşia boierească, alţii erau cu turmele de oi departe, alţii la pădure. Boierul avea o turmă imensă de oi, de care se îngrijeau câţiva ciobani. Săptămânal, un cioban venea la castel, aducea brânză şi lua sare pentru oi şi câte ceva de-ale gurii pentru ciobani.

Într-o zi, spre seară, a venit la castel un cioban tânăr şi băţos nevoie-mare. Îi căzuse lui cu tronc o fată de la bucătărie şi de aceea s-a dus acolo şi a început să facă pe grozavul. A povestit cum se luptă el în pădure cu lupii şi cu urşii, cum trânteşte la pământ mistreţii numai cu mâinile goale. Femeile i-au pus să mănânce şi au fost nevoite să-l asculte, căci n-aveau încotro. Între timp, i-au făcut bagajul. După ce a terminat cu masa, tânărul nostru a tras o duşcă bună de ţuică, l-au ajutat să-şi pună desaga pe umeri şi a pornit spre stână.  Aceasta era  undeva, în pădure, pe un  deal, departe de sate. Asfinţise soarele. Tânărul a grăbit pasul, ca să nu-l prindă noaptea pe drum. Când a trecut pe lângă o baltă mare, amurgise deja. Atunci a auzit un mieunat. Un junghi dureros i-a trecut prin inimă şi un val de sânge i-a inundat faţa. Auzise încă din copilărie, că dracii locuiesc în special în bălţi şi în locuri pustii. Era sigur că el a auzit pe dracu. A rupt-o la fugă, ca să se depărteze cât mai mult de lac. A căzut la un moment dat fără vlagă, epuizat complet. Aproape se întunecase şi umbrele nopţii păreau mult mai înfricoşetoare. A început să rostească singura rugăciune pe care o ştia din copilărie, Înger, îngeraşul meu. La un moment dat a auzit iarăşi mieunatul  de pisică chiar deasupra lui. Ceva ca o ghiară i s-a înfipt în grumaji o dată, de două ori, de trei ori. Îl strângea şi durerile îi pătrundeau în întreaga fiinţă. A uitat de oboseală. A răcnit înfricoşetor, a ţâşnit ca din praştie şi până la stână nu s-a mai oprit. Când a ajuns acolo era de nerecunoscut. Scăldat tot de traspiraţie, cu faţa congestionată, cu ochii bulbucaţi, cu gura căscată, s-a prăvălit în faţa baciului. Abia a mai putut să spună: ,,-Îmi ieşi dracul înainte! Mă luptai cu el. Îl lovii cu măciuca, îl doborâi la pământ, dar mă prinse de gât şi era cât pe aici să mă omoare. Îşi înfipse doar ghiarele în grumazul meu. Mieuna ca o pisică, răcnea ca un leu! Doamne, prin ce trecui!”  Somnul l-a cuprins în acelaşi timp. Era un om terminat. Când s-a trezit dimineaţa, soarele era sus. Ciobanii mai tineri plecaseră cu oile la păşune, iar bătrânul baci şedea gânditor lângă ciobanul cel viteaz. Când s-a trezit acesta, bătrânul i-a spus: ,,- Măi, nepoate, vrei să vezi pe dracul cu care te-ai luptat aseară? Uite-l lângă piciorul tău! Era mâţul cel bătrân al boierului, nepoate! Ţi l-au băgat în desagă deşucheatele ălea de muieri de la bucătăria boierului, ca să te sperie!”

Acesta era adevărul! Câţi dintre noi nu suntem asemenea ciobanului cel tânăr în faţa greutăţilor vieţii!

*

Nuntă în post. Într-o zi am primit un telefon. Era un glas de femeie: ,,-Alo! Familia Stănciulescu?” ,,-Da! La telefon preotul Stănciulescu!” ,,- Vreţi să ne cununaţi şi pe noi?” ,,-Cine sunteţi şi de unde sunteţi?” ,,-Sunt de-a lui Fâţă, din Colibaşi!” ,,- La Colibaşi aveţi preot. Luaţi legătura cu dânsul!” ,,- Păi, nu vrea să ne cunune! Ne cununaţi Dvs.?” ,,- De ce nu vrea să vă cunune?” ,,- Păi, zice că în ziua aia e un post!” ,,N-am înţeles, când vreţi să vă cununaţi?” ,,- Păi luna asta, pe 19!” ,, – Nu numai în ziua aceea este post, ci în toată luna iunie este postul Sfinţilor Apostoli, postul lui SânʼPetru!  Nu aţi înţeles. Părintele  nu că nu vrea să vă cunune. Părintele nu are voie să vă cunune!” ,,Daʼ vreţi să ne cununaţi Dvs.?” ,,- Legea e aceeaşi şi pentru preotul Dvs. şi pentru mine şi pentru orice alt preot!” ,, – Şi vreţi să ne cununaţi?” ,,- Nu am voie!” ,,- Dară noi ce facem?” ,, – Nu ştiu! Când aţi organizat nunta trebuia să vă uitaţi şi Dvs. în calendar, să-l întrebaţi pe preot şi atunci nu ajungeaţi în situaţia asta!” ,,- Aha, bine!”  Şi a închis. Asta a fost! Mda!

*

Învârtirea pământului. Profesorul l-a întrebat pe elev: ,,-Ştii tu cumva cine a zis că Pământul se-nvârte?” ,, -Galileo Galilei!” a zis elevul. ,,- Foarte bine. Mai ştii cumva şi când a zis asta?” ,,- Când ieşea din cârciumă!” a răspuns elevul sigur pe sine.

*

Ajutoare şi donaţii. Am primit o serie de ajutoare astfel:  Doamna Dr. Viviane Fleck din Kӧln(Germania), nepoata regretatului Petre Rolea din Bârda şi Doamna Omir Lucreţia din Bucureşti, fiică a satului Malovăţ, au donat câte 200 lei; Doamna Dumitru Elisabeta din Sibiu a donat 140 lei; Doamna Aurelia Trif din Bucureşti şi Doamna Pera Maria din Tr. Severin, fiica Doamnei Pera Aurica din Malovăţ, au donat câte 110 lei; Doamna Ionescu Ana-Maria din Câmpina(PH) şi Domnul Bogdan Soare din Bucureşti au donat câte 100 lei; Domnul Surugiu N. Ion din Malovăţ a achitat 100 lei drept contribuţie de cult. Doamna Şuican Elena şi Domnul Curea Constantin, ambii din Malovăţ, au achitat  câte 50 lei pentru contribuţia de cult. Dumnezeu să le răsplătească!

*

În cursul lunii aprilie am donat  pâine credincioşilor participanţi la slujbe astfel: 25 Apr.(Malovăţ): 149 pâini. Aşadar, în aprilie am donat 149 pâini. În luna mai am donat pâine astfel: 16 Mai(Bârda): 150 pâini; 30 Mai(Bârda): 50 pâini. Aşadar, în luna mai s-au donat 200 pâini.

Precizăm că toate pâinile donate în luna aprilie şi mai au fost aduse şi costul lor a fost suportat de către Domnul Surugiu Ion, patronul brutăriei din Malovăţ. Deoarece în ultima vreme neprietenii domniei – sale s-au făcut luntre şi punte ca să-i îngreuneze şi să-i îngrădească activitatea, nu mai poate să ne aducă pâine pentru o vreme. Îi mulţumim cordial pentru toată donaţia făcută până acum. Dumnezeu să-l răsplătească!

Am găsit o altă sursă de la care să ne aprovizionăm cu pâine, dar de data aceasta cu bani, mai precis cu 0,80 lei pâinea. Domnul Iordache, ginerele regretatului Bondoc Dumitru din Malovăţ, patronul brutăriei din Livezile(MH), s-a obligat să ne asigure necesarul de pâine în fiecare duminică. Să sperăm că vom rezolva astfel problema!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a  publicat studiul Studii şi materiale privind Patrologia publicate în ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2004), în ,,Mitropolia Olteniei”, Craiova, an. LXI(2009), nr. 9-12(sept.-dec.), pp. 114-135.

*

Examene. La 10 Iunie  preotul Dvs. a susţinut examen la Drept internaţional public, iar la  11 Iunie a susţinut şi ultimul examen  la Drept civil(Obligaţii şi Contracte). De acum mai este de dat doar examenul de licenţă. Trecem noi şi peste asta! Iese câinele din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum!

*

Olimpiada de Religie. Vineri, 14 Mai, la palatul Episcopiei Severinului şi Strehaei a avut loc festivitatea premierii elevilor laureaţi Olimpiada de Religie. Prea Sfinţitul Episcop Nicodim i-a felicitat pe câştigători şi le-a înmânat diplome şi daruri. De la Malovăţ a fost eleva Craşoveanu Cristina-Gabriela, nepoata Domnului Valeriu Craşoveanu din Malovăţ, care a avut  menţiune. Îi urăm succese în continuare şi sperăm că anul viitor, dacă va fi bine şi ne va ajuta Dumnezeu, să obţină un loc mult mai bun.

*

Ciumarca la Godeanu. Vineri, 16 iulie, pe dealul dintre Godeanu şi Şiroca, acolo unde s-a pus piatra fundamentală pentru noua mânăstire, se va oficia Sfânta Liturghie şi alte slujbe de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Irineu al Olteniei, Prea Sfinţitul Episcop Nicodim al Severinului şi Strehaei şi de Prea Sfinţitul Episcop Lucian al Caransebeşului, împreună cu toţi preoţii care vor voi să participe. După slujbă, va avea loc o agapă frăţească. Organizatorii se aşteaptă la aproximativ o mie de persoane. Cine vrea, poate să meargă!

*

Înmormântări. La 10 iunie am oficiat slujba înmormântării pentru Bondoc Dumitru(84 ani) din Malovăţ. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În cursul lunii iulie avem următorul program de slujbe: 3 Iulie(Malovăţ-Bârda); 4 Iulie(Malovăţ); 10 Iul.(Malovăţ-Bârda); 11 Iulie(Bârda); 17 Iulie(Malovăţ-Bârda); 18 Iulie(Malovăţ); 20 Iulie(pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 24 Iulie(Malovăţ-Bârda); 25 Iulie(Bârda); 31 Iulie(Malovăţ-Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: