„Scrisoare pastorală“ nr. 180

Dragii mei enoriaşi!

Hristos a înviat!

Lumina Sfântă. În fiecare noapte de Paşti, la slujba Sfintei Învieri, vă amintiţi că în biserică se sting toate luminile şi preotul iese din Sfântul Altar, pe uşile împărăteşti,  cu o făclie aprinsă, spunând: ,,Veniţi de primiţi lumină!” Dumneavoastră vă apropiaţi atunci, în ordine şi în mod civilizat şi aprindeţi lumânările Dvs. de la lumina preotului, apoi de la ale celor prezenţi în biserică, până când se umple iarăşi întreaga biserică de lumini. Despre această lumină din biserică şi semnificaţiile ei v-am mai vorbit în anii trecuţi cu prilejul Sfintelor Paşti. De data aceasta vă voi vorbi, însă, de Lumina Sfântă de la Ierusalim. Unii poate aţi auzit de ea, alţii încă nu.

În Sâmbăta Mare a Paştelui Ortodox, între orele 12.30-14-30,  în biserica înălţată pe Sfântul Mormânt, apare o lumină spontan, fără intervenţia omului. Acolo sunt sute de credincioşi-pelerini veniţi din toată lumea.  Patriarhul  este verificat cu mare atenţie înainte de a intra în altar de trei poliţişti necreştini: unul arab, unul turc şi unul istaelit. De asemenea, este verificat altarul şi întreaga biserică, pentru a nu exista instalaţii secrete, substanţe sau alte aranjamente, care ar putea provoca apariţia Sfintei Lumini. Sunt de faţă oficiali necreştini, care urmăresc cu maximă atenţie. Foarte interesant este faptul că această Lumină Sfântă apare numai la Paştele Ortodox întotdeauna, niciodată însă la cel catolic sau protestant.

Aşadar, în faţa a sute de credincioşi, supravegreat atent de poliţie, patriarhul începe slujba. La un moment dat, apare Sfânta Lumină. Nu întotdeaua  are aceeaşi formă. Câteodată e ca un glob de foc, foarte luminos, care apare deasupra pietrei Sfântului Mormânt în care a fost Mântuitorul, altădată ca o stea strălucitoare, ca un fulger, ca roua, ca zăpada strălucitoare, ca un nor strălucitor, ca mărgele risipite în văzduh. De la ea îşi aprinde patriarhul lumânarea. Sfânta Lumină planează apoi pe deasupra credincioşilor. Și aceştia îşi aprind  propriile lumânări. Pot să atingă Sfânta Lumină cu mâna, fiindcă nu arde. Pe unii îi atinge şi pe cap, pe faţă, pe haine. E altfel de foc şi altfel de lumină de cum le ştim noi pe cele obişnuite ale noastre. Când toată biserica se umple de lumânări aprinse de la Sfânta Lumină, ea dispare la fel de misterios cum apare.

S-au făcut cercetări minuţioase, s-au căutat răspunsuri şi explicaţii de către oameni de ştiinţă, dar nimeni nu a putut să explice, din punct de vedere ştiinţific, ce se petrece acolo, ce este Sfânta Lumină şi cum se produce ea. Altfel spus, mintea nu poate să explice. Singura explicaţie ne-o dă credinţa: este minunea lui Dumnezeu!

*

Corabia lui Noe. Din Vechiul Testament ştim că, la sfârşitul potopului şi retragerea apelor, corabia lui Noe s-a oprit pe vârful muntelui Ararat. Astăzi, acest munte se află în Turcia. Se găsiseră demult nişte lemne pe o creastă de munte. Ele formau o construcţie ciudată, în mare parte distrusă de vânturi, ploi, zăpezi. Se ajungea foarte greu la acele vestigii. Toată lumea care ajungea acolo era convinsă însă că aceea a fost cândva corabia lui Noe. S-au făcut şi filme, s-au făcut mii de fotografii. Problema a stârnit interesul lumii ştiinţifice.

Iată că, recent, o echipă de arheologi şi chimişti chinezi au făcut investigaţii amănunţite, bazându-se pe cele mai moderne tehnici. Ei au ajuns la concluzia, în urma testelor cu carbon 14,  că acea construcţie ciudată datează de 4.800 ani  şi că ar fi un fragment dintr-o corabie. Este exact ceea ce se ştia. Cercetătorii Bibliei dataseră cu mult înainte potopul lui Noe, că ar fi avut loc cu aproape 3.000 de ani înainte de naşterea Mântuitorului.  Desigur, veţi zice că lemnul nu putea rezista neputrezit atâta vreme. Trebuie să avem în vedere că zona în care se află resturile corăbiei este acoperită de zăpezi, care nu se topesc niciodată. Acolo este frig permanent datorită înălţimii şi asta a făcut ca lemnul să se conserve.

Pentru noi, creştinii, descoperirea este foarte importantă şi din alt punct de vedere: ne confirmă faptul că Biblia nu ne minte, iar cele spuse în ea nu sunt poveşti. Să mai adăugăm aici şi descoperirile de la Marea Moartă, când s-a găsit o adevărată bibliotecă într-o peşteră. În cărţile păstrate acolo, scrise pe tăbliţe de lut ars, pe papirus ori pe pergament, erau, printre altele, numeroase fragmente din Vechiul Testament scrise cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului. Excepţională a fost constatarea, că acele texte, comparate cu textul Bibliei de astăzi, dovedeau că nu se schimbase absolut nimic  şi că toate profeţiile despre Mântuitorul făcute cu sute de ani înainte de venirea Lui erau adevărate, nu fuseseră compuse după naşterea Lui, aşa cum afirmaseră unii răuvoitori.

*

Un Katin românesc(I). Într-una din ,,scrisorile” precedente, vă vorbeam de tragedia întâmplată în pădurea Katinului, când 22.000 de ofiţeri polonezi, floarea armatei şi societăţii poloneze, au fost ucişi de trupele sovietice. Iată că cercetările ulterioare ale unor istorici  au descoperit fapte cutremurătoare legate şi de poporul român. Unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord, azi în Ucraina,  acolo unde aproximativ 2.000-3.000 de români(după alţii chiar 5.000!), locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România la 1 aprilie 1941, dar au fost seceraţi de grănicerii sovietici. Profesorul doctor în istorie,  Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava a abordat tema masacrului în volumul său Bucovina în al Doilea Război Mondial, în care descrie evenimentele din zilele care au precedat masacrul de la Fântâna Albă ca o modalitate de împotrivire non-violentă faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie dură a organelor de represiune. ,,Prin obiectivul urmărit, – trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina -, (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.”, spune profesorul. Evenimentele s-au petrecut astfel: România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori. Ca o consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei. Familiile române, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele. Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicerii sovietici. După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România. Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat ,,trădători de ţară” şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940. Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate(Continuare în numărul viitor).

*

Sfinţii Părinţie despre bine(I). ,,Este frumos a voi bine altora şi a arăta prin fapte dărnicie, cu condiţia de a nu aduce  cu aceasta pagubă, ci folos. Dacă ar voi cineva să arate dărnicie risipitorului voluptuos, pentru continuarea risipei sale, adulterinului ca răsplată pentru acţiunea sa adulteră, atunci n-ar mai fi aceasta binefacere…  Când ne arătăm dărnicia cuiva, care proiectează planuri contra patriei, care apoi cu banul binefacerii străine caută a strânge în jurul său oameni netrebnici, aceasta înseamnă a aduce pagubă altora, nu folos”; ,,Când voieşte cineva să răsplătească o binefacere, atunci se are în vedere mai mult intenţia decât mărimea sumei”; ,,Binele moral se poate compara cu sănătatea şi puterea, buna-cuviinţa cu graţia şi frumuseţea corpului. Se pare, într-adevăr, că frumuseţea are o poziţie mai înaltă decît sănătatea, cu toate acestea, frumuseţea nu poate să fie fără sănătate, nici să fie despărţită de ea, căci, unde lipseşte sănătatea, nu se poate vorbi în mod propriu despre graţie şi frumuseţe. Tot în acelaşi mod, binele moral cuprinde în sine buna-cuviinţă, aşa că aceasta pare a izvorî din acela, dar nu poate exista fără el. Binele moral este, deci, ca şi puterea şi sănătatea în toată lucrarea noastră; buna-cuviinţă, din contră, este oarecum formaţia aceluia şi numai în gândire poate fi despărţită de el, altmitrelea este unită cu el în mod real”; ,,Atât de mare este strălucirea binelui moral, că liniştea conştiinţei şi posesiunea sigură a nevinovăţiei, care rezultă deseori,  aduc viaţa fericită”(SF. AMBROZIE); ,,Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu”(SF. ANTONIE CEL MARE); ,,Nimeni nu poate săvârşi binele decât cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, nici un demon şi nici un om nu săvârşeşte răul, dacă Dumnezeu nu i-ar îngădui prin aceeaşi judecată dreaptă”; ,,Cine  nu recunoaşte că binele pe care îngerii sau oamenii îl pot face depinde numai de Cel Atotputernic, acela este cu adevărat nebun”(FERICITUL AUGUSTIN); ,,Mai întotdeauna binele, cu toate că este de-a pururi folositor, este dispreţuit. Totuşi, oamenii se îngrijesc de ei, aducându-şi aminte de teama plină de iubire de oameni a dreptăţii”(CLEMENT ALEXANDRINUL); ,,Ziua şi noaptea să vă luptaţi pentru binele tuturor fraţilor… Să nu vă căiţi pentru nici o binefacere, fiţi gata pentru tot lucrul bun”(SF. CLEMENT ROMANUL); ,,Mâinile tale să facă binele, pentru ca să poată da şi celui ce are trebuinţă; Cugetă la bine, ca să te fereşti de a gândi la rău, căci duhul omului n-ar putea să stea fără să facă ceva”(SF. EFREM SIRUL); ,,Se va face dublă binefacerea ta dacă o faci degrabă. Ceea ce se aduce cu sufletul trist sau de nevoie este neplăcut şi cu totul lipsit de podoabă. Trebuie să ne veselim, nu să plângem, când facem binefacere”; ,,Nu trebuie făcut bine la cei care nu vor, binefacerea trebuie făcută celor care vor”; Cel care nu face şi nu cunoaşte decît binele nu se poate hotărî să recunoască răul”; Să reînsufleţim în noi, când e vorba de a face binele, ardoarea spiritului şi să ne temem să nu cădem în somnul morţii, la adăpostul căruia duşmanul să vină şi să semene neghina sa”(SF. GRIGORIE DE NAZIANZ).

*

In memoriam: Emilia Comişel. S-a stins la fel de modestă, cum trăit! A văzut lumina zilei la 28 februarie 1913, într-o familie în care muzica ,,era la ea acasă”. A fost unul dintre cei şase copii ai renumitului institutor, dirijor şi profesor de muzică, Gh. Comişel.    Studiile muzicale începute împreună cu tatăl său au fost continuate în Ploieşti, la Liceul de fete ,,Despina Doamna” şi apoi la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică – Bucuresti, printre profesorii săi aflându-se reputaţii maeştri ai muzicii şi pedagogiei muzicale naţionale: Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, Alfred Alessandrescu, George Breazul, Constantin Brăloiu, Dimitrie Cuclin, Ștefan Popescu şi Paul Jelescu. Timp de peste şapte decenii, Prof. Emilia Comişel şi-a dedicat întreaga viaţă, în primul rând studierii şi cercetării creaţiei muzicale populare, această ,,excepţională comoară cu care România se poate mândri în lume”, după cum afirma nemuritorul muzician G. Enescu.

Învingând inerentele greutăţi, Prof. Emilia Comişel a întreprins cercetări şi culegeri sistematice de folclor muzical atât în judeţul natal (Prahova), cât şi în celelalte zone etnofolclorice, precum şi în afara graniţelor actuale ale României, unde trăieşte populaţie românească: Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Canada, Moldova, SUA etc., realizând peste 9.000 de melodii. Rezultatele acestei uriaşe activităţi ştiinţifice au fost publicate în numeroase studii şi articole, ce au văzut lumina tiparului în reviste de prestigiu în ţară şi străinătate, comentate în diverse emisiuni radiofonice şi de televiziune sau prezentate în cadrul unor prestigioase reuniuni ştiinţifice în ţară şi peste hotare: Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Canada, Grecia, SUA, URSS, Olanda, Polonia, Italia etc. În acest sens, remarcăm şi volumele de referinţă: Folclorul copiilor, Antologia folclorică din Ținutul pădurenilor, Folclor din Dobrogea, Cântăm Domnului Bunu, Colinde etc.   Un loc aparte în multipla sa activitate l-au ocupat cercetarea şi punerea în valoare a etnomuzicologului de talie mondială Constantin Brăiloiu, fondatorul şi directorul Arhivei Naţionale de Folclor(1928-1943) şi al Arhivei Internaţionale de la Geneva(1943-1958).

Vasta sa activitate ştiinţifică şi didactică, – timp de peste 30 de ani a fost profesor la catedra de folclor a Universităţii Naţionale de Muzică din  Bucureşti-, a fost răsplătită cu trei premii de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi cu alte numeroase disincţii în ţară şi străinătate. A fost un prieten al mehedinţenilor. Puţine comune mehedinţene au rămas nebătătorite de pasul său în căutare de nestemate folclorice. În Malovăţ a fost de mai multe ori, fiind un dascăl de valoare al răposatei Mariana Ciurel.

Am cunoscut-o din 1978, când venea la simpozioanele de la Severin, apoi am întâlnit-o de multe ori, la diferite simpozioane şi sesiuni din ţară, la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Ne leagă o vastă corespondenţă întreţinută de-a lungul anilor. Era de-o modestie rară. Deşi era profesoară universitară, titularul unui doctorat luat cu brio, autor de cărţi, recunoscută în ţară şi străinătate, Doamna Emilia Comişel vorbea cu fiecare cu o familiaritate impresionantă. Era mereu curioasă ca să cunoască, să ştie. Nimic nu era minor pentru dânsa. Obişnuia să glumească, să întreţină buna dispoziţie în discuţii. Știa să coboare la nivelul celui cu care vorbea. Se îmbrăca modest. N-am văzut-o fardată, parfumată, colorată. Era om natural şi avea o frumuseţe simplă, naturală, care contrasta cu sclifoseala altora. Era oricând gata să ajute pe cei tineri şi începători într-ale folclorului, într-ale condeiului cu generozitatea omului mare. Te îndemna să scrii, să cauţi, să cercetezi comoara sufletului românesc, îţi dădea sugestii ca un coleg, niciodată cu aroganţa omului a toate cunoscător.  Făcea parte din categoria marilor spirite cu care Dumnezeu a înzestrat neamul românesc.

Dumnezeu să te ierte,  Doamnă Profesoară Emilia Comişel!

*

Propta cimitirului. La cimitirul din Malovăţ există pe latura de sud un zid puternic de piatră, care-l sprijină, înlăturând alunecarea terenului. V-aţi întrebat vreodată cine l-a făcut? De unde a apărut? Cu siguranţă că nu ştiţi răspunsul. Vă spun astăzi, după 25 de ani de la construcţia lui. L-a construit Comitetul Judeţean Mehedinţi al Partidului Comunist Român. Da ! Aţi citit bine! Amintiţi-vă de anii 1984-1985, când au fost defrişate viile şi pomii din hotarul satului Malovăţ. Trebuia să fie totul eliberat, nivelat, trebuia semănată iarbă de sudan, pentru că atunci când vine eroul Carpaţilor cu elicopterul la combinatul din apropiere să vadă doar câmpurile verzi şi ţăranii zburdând de fericire. Vă amintiţi, fără îndoială, cum furnicarul de buldozere scoteau viile înflorite ori pârguite, scoteau cireşii cu cireşile coapte şi-i purtau prin sat până la locul unde erau pregătiţi şi încărcaţi pentru a fi duşi la combinatul de industrializarea lemnului. Vă amintiţi cum se plimba ameninţător autobuzul cu miliţieni prin sat, cum Dinu, prim-secretarul judeţului, venea aproape zilnic în Malovăţ, ca să vadă cum se desfăşoară lucrările, iar secretarul cu problemele de agricultură, Motorga, se lupta cu troiţa din Rădei, fiindcă buldozeriştii refuzau s-o trântească. Vă amintiţi ce tensionată era situaţia. Cu cine discutai din sat, auzeai ori blesteme, ori înjurături, ori ameninţări disperate sau altele asemenea. Câteva buldozere se învârteau în jurul cimitirului. Și acesta era pe dealul Goişei, în zona defrişată de vii şi pomi. Tot scobind, buldozerele făcuseră din cimitir un fel de mamelon. Mormintele din partea de sud şedeau atârnate la 4-5 metri, fiind mărginite de un perete vertical de pământ. La primul val de ploi terenul ar fi plecat la vale cu morminte cu tot. Se zvonea că vor muta şi cimitirul  în altă parte.

În această situaţie,  am făcut un memoriu, unde în altă parte, decât la partid. Am şi astăzi în arhiva personală şi a parohiei copia după acel memoriu. După ce expuneam situaţia, făceam apel să se găsească urgent o soluţie, fiindcă, – citez -, ,,există pericolul ca poporul să-şi piardă încrederea în partid!” După vreo săptămână de la trimiterea memoriului, buldozerele s-au îndepărtat de cimitir, nişte rabe au adus piatră, ciment şi balastru şi o echipă de oameni s-au apucat de lucru. Un inginer supraveghea lucrarea. Observând că fac ceva în imediata vecinătate a cimitirului, m-am dus acolo şi am discutat cu inginerul respectiv. Acesta mi-a spus: ,,- Părinte, eşti mare diplomat! Memoriul dumneata a fost citit pe rânduri şi printre rânduri. Să nu credeţi că acolo sunt oameni proşti şi nu au înţeles ironia. Situaţia era însă prea tensionată, ca să o socotească ironie. Au luat hotărârea aceasta pentru ca să dezamorseze lucrurile. Fii atent dacă le mai scrii ceva, că nu te uită multă vreme!” I-am mulţumit inginerului pentru sinceritate şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să rezolv acea problemă atât de delicată şi pentru cei vii şi pentru cei morţi din Malovăţ. Aşadar, acum ştiţi cine a făcut propta cimitirului!

*

Călugărul pistolar. Într-o emisiune  la televizor s-a prezentat un călugăr de la nu ştiu ce mănăstire, împreună cu o femeie, care nu am înţeles ce legătură avea cu dânsul. Ducându-se cu maşina la mânăstire, călugărul întâlnise pe drumul destul de strâmt o maşină oprită, care-i blocase calea. Era vorba de trei flăcăi şi o tânără, care se duseseră să se plimbe în zonă. Intrigat de obrăznicia tinerilor, călugărul scosese… pistolul şi pac, pac, pac! Trăsese câteva focuri după tinerii aceia. Venise la televizor să-i acuze pe tineri. Nici un moment nu am observat vreo urmă de regret sau de teamă, fiindcă încălcase prea cuvioşia sa regimul armelor şi muniţiilor şi era pasibil de pedeapsă penală, la care se putea adăuga cea canonică, pentru asemenea faptă fiind prevăzută caterisirea. Vedea paiul, nu vedea bârna! Mare e grădina Ta, Doamne!

*

Simpozioane. În perioada 15-18 aprilie a avut loc la episcopia din Caransebeş un simpozion dedicat istoriei eparhiei. Au participat invitaţi din multe judeţe, inclusiv din Constanţa şi Tulcea, ca să le numesc pe cele mai îndepărtate. Din partea Episcopiei Severinului s-a constituit o delegaţie reprezentativă. Nu ştiu dacă vreunul dintre delegaţii noştri au scris vreodată o pagină despre istoria Banatului. Știu doar atât că subsemnatul a făcut un doctorat pe baza unei lucrări despre istoria Banatului, bazată pe cercetarea unei arhive de peste 1200 documente din perioada 1780-1886. Despre aceasta ştiau şi onoraţii înalţi funcţionari ai eparhiei. Știu că în urmă cu cinci ani am scos primul volum din seria Studii şi documente privind Istoria României, iar cu trei săptămâni înainte de simpozion am scos volumul al doilea(450 pagini), ambele privind istoria Banatului. Am trimis la timpul potrivit câte un volum episcopiei noastre, fiindcă aşa am înţeles că-mi arăt respectul faţă de forul superior. Din păcate, toate astea nu au fost observate! Nu aş fi ocupat locul nimănui. Nu  aveam pretenţia să merg cu coloana de limuzine oficiale. Eram suficient de tânăr ca să merg şi pe jos, dacă era cazul. Tupa-tupa, traista-n băţ, treceam dealu-n Matorăţ! Nu mă duceam nici la masă. Știu că puţeam a bou, a porc, a ţap sau alte cele. Îmi cumpăram câţiva covrigi şi mergeam în parc să-i mănânc. Puteam apoi să spun că am luat masa în oraş, ca familiile bune. Problema era simpozionul. Un simpozion este un act de cultură, dincolo de interese de partid sau de gaşcă. Un act de cultură este ca o liturghie: ori o faci după toate regulile, ori nu o mai faci. Bucuria pe care ţi-o dă un simpozion este întâlnirea cu oameni care au aceleaşi preocupări cu tine, care sunt în temă cu ceea ce faci şi tu. Îţi prezintă  rezultatul cercetărilor lor, le prezinţi pe ale tale. Lucrările se publică şi rămân pentru cei prezenţi şi viitori, ca o mărturie a trecerii noastre prin această lume.

Asta este! Adevărul însă e clar: când şefii te iubesc nu-ţi rămân caprele nepăscute!

*

Posturi dulci. Aţi observat că de la o vreme unele posturi sunt mai ,,îndulcite” prin nişte înlesniri de care nu se auzea altădată. Aşa, bunăoară, în Postul Naşterii Domnului şi în Postul Sf. Petru, în sâmbete şi duminici este permisă consumarea peştelui. Acum, de la Duminica Tomii până la lăsatul Postului Sf. Petru, în zilele de miercuri şi vineri este permisă consumarea peştelui.  Oricare dintre Dvs. este nedumerit în legătură cu aceasta. Să ştiţi că Sfântul Sinod şi chiar numai ierarhul locului poate dispune instituirea de posturi sau suspendarea unor posturi în situaţii deosebite. În Banat, spre exemplu, la începutul veacului al XIX-lea, la vreme de ciumă şi foamete, episcopul de la Vârşeţ dădea voie ca să se mănânce orice, inclusiv carne şi în Postul Mare. Mureau oamenii de foame. Erau oameni care se hrăneau cu coajă de copaci şi chiar cu carne de om tăiată din trupurile celor morţi. Au fost şi vremuri de război, de secetă sau de boli periculoase, când episcopul a impus anumite zile sau perioade de post. Încă se mai păstrează şi în părţile Mehedinţiului aşa-nimitele ciumărci. Acestea erau nişte zile de post, de obicei Vinerea, în care se făcea slujbă la biserică, iar după-amiază se dădea mâncare la săraci şi călători. Astăzi acestor zile li se spune că sunt nedei, dar ele au avut o provenienţă clară: lupta contra unor boli cumplite prin post, rugăciune şi fapte bune.

În cazul nostru, ,,îndulcirea” unor posturi are o altă raţiune. Sunt atâţia oameni care n-au ţinut post niciodată şi se vaită că postul e prea aspru. Dându-se anumite înlesniri, aceşti oameni pot fi atraşi să încerce şi ei să ţină post şi vor vedea că nu este imposibil. Este ca la schi. Toţi aleargă la munte să schieze. Unii abia au curajul să fixeze schiurile pe picior şi să facă tumbe în poeni fără înclinaţie, în timp ce alţii fac schi de performanţă, pe pârtii periculoase, sărind uneori sute de metri peste ogaşe sau diverse obstacole. Toţi fac schi, numai că… Aşa este şi cu postul. Aceste înlesniri sunt pentru începătorii într-ale postului. Cei care pot şi vreau pot să ţină însă postul adevărat, aşa cum l-au moştenit de la părinţii lor. Unora le dai cu pipeta şi cu linguriţa, altora cu polonicul sau cu linguroiul! Asta este!

*

Aberaţii legislative(II). Mă aflam la Direcţia Agricolă. Aşteptasem aproape două ore, pentru a patra oară, ca să depun un dosar pentru subvenţie agricolă. În faţa mea a fost un cetăţean, care deţinea trei hectare. Întrunea prima condiţie ca să fie luat în serios. Cele trei hectare erau formate însă din petice de teren, dintre care nici una nu depăşea 30 ari. A fost respins, fiindcă nu întrunea a doua condiţie. În timp ce lucra la dosarul meu, a venit la agentul meu o doamnă orăşeancă. După bijuterii şi parfum se vedea de la o poştă că face agricultură intensivă! Doamna avea un munte în Gorj cu o suprafaţă de 200 hectare. Voia să facă dosarul la Mehedinţi, să nu mai meargă până la Tg. Jiu. I-a scăpat păsărica şi a spus că în anul trecut a primit de la Tg. Jiu peste un miliard lei vechi subvenţie. Acum lua alt miliard. Am ieşit de acolo buimăcit. M-am aşezat pe o bancă şi am făcut câteva socoteli simple, la îndemâna fiecăruia. Cetăţeanul cu trei hectare nu primea nimic de la stat. În schimb, el suporta cheltuielile pentru arat, discuit, sămânţă, semănat, întreţinerea culturii, recoltat etc. Cheltuielile depăşesc cu mult 20 milioane lei vechi. Cucoana amintită mai sus nu mişcă un deget şi nu investeşte un leu în muntele ei. Dimpotrivă! Mai ia câteva zeci de milioane de la ciobanii cărora le arendează păşunea, iar de la stat un miliard. E drept, oare? Mai trebuie să ne mirăm că găsim în alimentară castraveciori din Vietnam şi ardei din Iordania, mere din Italia, Polonia sau Austria, roşii din Turcia? Pentru cine sunt făcute aceste legi? Pentru unii sunt mumă, pentru alţii ciumă! Încurajează ele, oare, pe micul producător, care, de fapt, alimentează pieţele oraşelor? În nici un caz!

*

Preot în greva foamei. Înainte de încheierea acestei ediţii, aflăm cu durere de situaţia în care se află Părintele Nicolae State de la Rm. Vâlcea. Înainte de Paşti a ieşit din spital, după o operaţie grea, pe cord deschis. Abia îi scoseseră copcile de la rană. La aceasta se adaugă un diabet foarte avansat, care-l face dependent de insulină, adică trebuie să-şi facă injecţii la câteva ore. Ei bine, autorităţile bisericeşti de acolo l-au dat afară din preoţie. De ce? Greu de spus! Ierarhul de acolo, la cei 92 de ani ai săi, a pierdut demult controlul situaţiei. Treburile eparhiei sunt diriguite de alţii. De câteva luni bune scandalurile din eparhia Vâlcii deţin prima pagină a multor publicaţii. Cel mai tare din parcare a decis să facă ,,curăţenie” între preoţii vâlceni. A găsit potrivit să înceapă cu Părintele State. La cei aproape 2 metri ai săi, Părintele State era prea înalt şi făcea prea multă umbră. Era chiar periculos. Ani de zile fusese directorul tipografiei eparhiale ,,Antim Ivireanul”. Tipărise zi şi noapte milioane de cărţi, broşuri, calendare şi pliante de cea mai bună calitate. A răspândit carte religioasă în toate colţurile ţării, cât şi la românii din străinătate. Era în relaţii excelente cu intelectualii vâlceni. Organiza simpozioane şi reuniuni ştiinţifice, pe care, de multe ori le suporta din bugetul propriu. În Vâlcea i se spunea fie ,,Badea Cârţan al vremii noastre”, fie ,,nebun pentru Hristos”. Nu-şi proteja sănătatea şi, cu timp şi fără timp, făcea tot ce putea pentru propoveduirea Evangheliei. Îl cunosc din 1968, din seminar şi-ntotdeauna m-a impresionat la el seriozitatea, cinstea şi corectitudinea, la care se adăuga o credinţă sinceră şi lucrătoare. Acum, după aproape 40 de ani de preoţie, fără a fi judecat, fără a i se spune cu ce a greşit, unul dintre cei mai buni şi capabili preoţi ei eparhiei, a fost dat afară. Știindu-se nevinovat, a găsit că cea mai potrivită cale de a răspunde acestei măsuri este greva foamei. Multe publicaţii, ziare, radio-uri şi televiziuni, au făcut reportaje cu el şi situaţia în care se află, nimeni nu a luat însă măsurile cuvenite pentru a-l determina să iese din greva foamei. Este primul caz din istoria Bisericii Ortodoxe Române, când un preot declară greva foamei. S-ar putea să nu fie şi ultimul, din păcate!  Să nu mai aibă, oare, Biserica noastră oameni în stare să mai facă dreptate? E vremea Apocalipsei, fraţilor!

*

Ajutoare. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Doamna  Borcilă Elena(II) a revenit din Italia la Malovăţ şi a achiat  pentru contribuţia de cult suma de 100 lei, iar Domnul  Dragotă Alexandru din Malovăţ, tot pentru contribuţia de cult, a achitat  50 lei. Doamna Aldescu Liliana din Laz(MH), fiica Domnului Luca Pantelie din Bârda, Doamna Crăciunescu Valeria, Domnii Mândrilă Radu şi  Mândrilă Nicolae şi Domnişoara Nisioi Mihaela, toţi din C-lung-Moldovenesc, câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Publicatii. În această perioadă parohia noastră a publicat cartea Părintelui Pr. Prof. Dr. Alexie Buzera din Craiova, Șapte cântece pe versuri de Traian Dorz(16 pag.). Traian Dorz a fost un împătimit al credinţei şi al versului. Părintele Prof. Alexie Buzera este un împătimit al muzicii. Din colaborarea celor doi au rezultat  aceste bijuterii ale sufletului, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria ascultătorilor.

*

,,Scrisoare pastorală”, nr.  177  a fost republicată în  revista  ,,Observator” din  Totonto(Canada), 2010, 1 mai,  editie on-line: (http://www.observatorul.com).

*

Slujbă arhierească. Am fost anunţaţi, că Duminică, 16 Mai, Prea Sfinţitul Episcop Nicodim va oficia Sfânta Liturghie arhierească la biserica din Bârda. Este un eveniment foarte important în viaţa religioasă a satului şi a parohiei noastre. Slujba va începe la ora 8. Vă rugăm să veniţi în număr cât mai mare şi, dacă se poate, de la începutul slujbei. Vă mulţumim pentru înţelegere! Sperăm să fie bine!

*

Arenzi. Anunţăm pe toţi cei interesaţi că Duminică, 23 Mai, ora 11, la biserica din Malovăţ, va avea loc licitaţia publică pentru arendarea  curţii bisericii din Malovăţ, iar Duminică, 30 Mai, ora 11, la biserica din Bârda, va avea loc licitaţie publică pentru arendarea pe 2010 a următoarelor terenuri: Govăra, Retezeanu-Balta, curtea bisericii şi cimitirul din Bârda. Rugăm pe cei interesaţi să respecte orele menţionate. Vă mulţumim!

*

Botezuri, nunţi şi cununii. La  17 aprilie am oficiat Taina Sfântului Botez pentru  Ciolacu-Hotăranu Andrei, fiul Domnului Ciolacu-Hotăranu Claudiu-Gheorghe şi al Doamnei Ciolacu – Hotăranu Daniela din Malovăţ; la 24 aprilie pentru  Stroie Alexia-Andreea, fiica Doamnei Stroe Simona-Alexandra şi Manolea Manuela-Mihaela, nepoata Domnului  Manolea Emanoil, toţi din Malovăţ. Dumnezeu să le dea viaţă lungă, sănătate şi ajutor! La 17 aprilie am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul  Motreanu Traian din Malovăţ şi Domnişoara  Băloi Oana din Colibaşi. Familie fericită şi ajutor să le dea Dumnezeu! La  28 aprilie am oficiat slujba înmormântării pentru  Curea Constantin(82 ani) din Malovăţ. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În cursul lunii mai avem următorul program de slujbe: 1 Mai(Malovăţ-Bârda); 2 Mai(Bârda); 8 Mai(Maovăţ-Bârda); 9 Mai(Malovăţ; pomenire la troiţă pentru eroi); 13 Mai(pomeniri dinineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 15 Mai(Malovăţ-Bârda); 16 Mai(Bârda, slujbă arhierească); 21 Mai(pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 22 Mai(Malovăţ-Bârda); 23 Mai(Malovăţ); 24 Mai(Bârda); 29 Mai(Malovăţ-Bârda); 30 Mai(Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu! Hristos a înviat!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: