„Scrisoare pastorală“ nr. 177

Dragii mei enoriaşi!

Patriarhia uitucă(II). Vă vorbeam în  numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” despre problemele pe care le are bătrâna patriarhie moscovită. Uită tot mai des şi tot mai multe, încurcând adesea borcanele. Nu poate, spre exemplu, să înţeleagă,  o dată pentru totdeauna, că limba românească este limba populaţiei trăitoare de o parte şi de alta a Prutului.  O ţine pe-a ei: ce se vorbeşte în dreapta Prutului e româneşte, ce se vorbeşte în stânga e moldoveneşte. Încerci să-i spui adevărul, se face că n-aude!

Îi pui în faţă, spre exemplu, prima carte tipărită în Moldova, care este  o „Carte Românească de învăţătură”, din 1643,  semnată de mitropolitul Varlaam al Moldovei, cu aprobarea domnului Vasile Lupu al Moldovei şi zice că nu mai vede bine să citească. Ciudat!  Îi aduci alta, mai nouă, din 1673, scrisă de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în titlul căreia scrie negru pe alb: Psaltire în versuri «pre limba românească», sau cartea aceluiaşi mitropolit din 1679, „Dumnezăiasca liturghie acmu întâi tipărită rumâneşte” şi tot nu  vede şi nici nu înţelege. Ea ţine ,,adevărul” ei şi nu poate crede că există şi un alt adevăr. Invocă, spre exemplu, Pravila lui Vasile Lupu din 1646,  ca fiind prima carte de legi din Moldova în limba moldovenească, dar refuză categoric să se aplece şi să citească chiar pe foaia de titlu a acelei cărţi că, de fapt, Pravila era „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasilie Voievodul şi Domnul Ţării Moldovei din multe scripturi tălmăcită din limba Ilenească pre limba Românească”. Degeaba încerci s-o convingi care-i adevărul, că o ţine pe-a ei una şi bună.  Vine apoi să spună, că mitropolitul român ardelean Gavriil Bănulescu-Bodoni a tipărit cărţi în limba moldovenească pentru moldovenii de dincolo de Prut, dar nu vrea să citească în însăşi prefaţa Liturghiei tipărită de acest mitropolit în 1815, spusele lui: „Drept aceia de trebuinţă am socotit a arăta aicea de obşte la toţi, iară mai ales preoţilor care slujesc în limba rumânească, că aflând într-această Liturghie oareşicare cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu precum să află în cele mai dinainte rumâneşti tipărite Liturghii, să nu se mire de aceasta, nici să socotească a fi greşeală…”.  Nu vede nici prefeţele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din Molitfelnic(1815), sau din Panihidă(1817), tipărite la Chişinău,  în care spune, de asemenea, că le-a tradus în limba românească. Ba nici chiar prefaţa la Biblia de la 1819, tipărită la Petersburg „cu blagoslovenia sfântului îndreptătorului a toată Rossiei Sinod Dumnezeească Scriptură a legii vechi acei noao de tălmăcire românească, carea mai întâiu s-au tipărit în Transilvania”. Nu mai vorbim de celelalte cărţi ale mitroplitului Gavriil, în care, indiferent de orientările sale politice, recunoaşte adevărul curat şi anume că în dreapta şi în stânga Prutului se vorbea una şi aceeaşi limbă, limba română.

Nu-şi mai aminteşte, sărmana, nici de protestele Patriarhiei de Constantinopol faţă de acaparările de teritorii şi credincioşi, pe care le-a făcut ea în Moldova în mai multe rânduri. E curată ca lacrima şi fără de păcat ca un înger! Orice i-ai spune, continuă să calce în străchini. Moldovei îi spune foarte adesea, spre exemplu, Basarabia, făcându-se că nu ştie că Basarabii au fost o dinastie de domni, care au stăpânit Țara Românească mai bine de trei sute de ani. Basarab I, întemeietorul Țării Româneşti, i-a bătut şi i-a gonit pe tătari până dincolo de Nistru şi de atunci a rămas denumirea sudului Moldovei drept Basarabia, adică Țara Basarabilor. Argumentele ar putea continua, dar vorbeşti de-a surda, că ea tot nu aude sau le uită imediat, revenind tot la ale ei. Ce grea e bătrâneţea, domʼle!

Să-i dea  Dumnezeu sănătate!

*

Din zicerile Sfinţilor  Părinţi despre Post: ,, Toţi câţi sunteţi şcolari ai filosofiei, iubitori de cele înalte şi ucenici ai cuvântului, iubiţi timpul ce ne stă în faţă, primiţi cu bucurie Sfântul Post de patruzeci de zile ca pe un dascăl al castităţii, mamă a virtuţii, îngrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fără rânduială în viaţă, ca pe o liniştire a sufletului, ca pe un echilibru al vieţii şi ca pe o pace bine încheiată şi netulburată… Postul este tovarăşul sfinţilor, postul este începutul oricărei fapte bune. După cum meşterii nu pot fără unelte să-şi împlinească meseria lor, tot aşa şi sfinţii, chiar dacă sunt ajutaţi de haruri duhovniceşti, nu pot fără post să săvârşească minuni şi semne”(ASTERIE AL AMASIEI); ,,Postul caută să fie măsurat, ca nu cumva, fiind prea excesiv, să-ţi slăbească prea mult organismul şi pe urmă, pentru a-l antrena, să fii nevoit a alerga la carne, care este izvorul poftelor. O hrană potrivită foloseşte şi trupului şi sufletului”; ,,Postul ţine-l cât îţi îngăduie puterile, să fie însă curat, smerit şi fără superstiţii”(Fericitul  IERONIM); ,,Înainte de a posti, trebuie să rupeţi trufia şi să practicaţi virtutea, mila, blândeţea, iubirea aproapelui”; ,,Cel care uneşte postul cu rugăciunea dispune de două aripi mai repezi ca vântul, aşa că, diavolii văd în el un adversar de temut. Nu este putere comparabilă cu aceea a omului care se roagă, aşa cum doreşte Dumnezeu”; ,,Dacă nu pot nădăjdui nici o recompensă pentru că au practicat abţinerea şi postul, ei nu au a se teme de pedeapsă”; ,,Vreau să vă atrag luarea aminte asupra a trei porunci, ca să le păziţi în timpul postului: 1. Să nu vorbiţi de rău pe nimeni, 2. Să nu aveţi nici un duşman, 3. Să lepădaţi din gura voastră răul obicei de a jura”; ,,Postul nu stă în a ne lipsi de mâncare, ci de a fugi de păcate. Aşa că cei ce înţeleg prin post numai lipsa de mâncare, îl ponegresc foarte. Posteşti? Atunci dovedeşte-mi prin fapte! Ce fel de fapte mă întrebi. Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pismui; dacă vezi o femeie frumoasă, ocoleşte-o. Să nu postească numai gura, ci şi ochiul, şi auzul, şi mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănire de jaf şi hrăpire; să postească picioarele,  împiedecându-şi paşii spre privelişti neîngăduite; să postească ochii, învăţându-se să nu se repeadă niciodată la privelişti frumoase, nici privind cu luare aminte la mândreţile lumii acesteia. Căci privirea e hrana ochilor, dacă e nelegiuită şi oprită strică postului şi clatină toată mântuirea sufletului, dacă însă e legiuită şi îngăduită, împodobeşte postul. Căci ar fi un lucru foarte nesăbuit , ca, în timpul mâncării, să te fereşti din pricina postului, chiar de hrana îngăduită, iar când te slujeşti de ochi, să atingi chiar lucruri oprite. Nu mănânci carne? Atunci să nu sorbi nici desfrâul cu ochii. Să postească şi urechea, iar postul urechii înseamnă să nu asculţi ponegririle şi bârfirile. Să nu asculţi cuvântul deşert, se zice. Să postească şi gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci, ce folos ar fi să postim de păsări  şi  peşte şi să muşcăm şi să mâncăm pe fraţii noştri? Cel ce bârfeşte mănâncă carne frăţească, muşcă trupul aproapelui”; ,,Postul este o silire a firii, lepădarea de pofte, stingerea aprinderii trupeşti, nimicirea gândurilor celor viclene, scăparea de amintirile spurcate, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, uşa smereniei, oprirea de vorbire multă, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegare de păcate, uşa raiului…”(Sf. IOAN GURĂ DE AUR).

*

Vremea căţeilor. A venit primăvara! Toţi ne-am bucurat, căci ne săturasem de atâta iarnă. A venit primăvara, dar a venit şi vremea mieilor. Încep tăierile şi pământul se înroşeşte de sângele lor nevinovat. Sărmanii! N-au nici o scăpare şi nici o crezare. Nici o lege nu-i ocroteşte pe ei. Cer diperaţi ajutor de la mamele lor, care-i privesc neputincioase şi înlăcrimate, cum sunt tăiaţi, jupuiţi, puşi în cinghire, tăiaţi bucăţele, împachetaţi şi daţi cumpărătorilor. Zbiară oile de ţi se rupe sufletul de durerea lor, precum mamele evreice din Egipt de pe vremea lui Moise, sau cele din  Betania, când le erau tăiaţi pruncii şi nu aveau nici o putere să-i apere, să-i salveze! Am auzit că au fost oi, care cădeau în genunchi şi-şi înălţau botul spre cer, sbierând sfâşietor, încercând să-L îndure pe Dumnezeu să vină în apărarea mieilor. Nimeni nu le aude, nimeni nu înţelege, toţi ştiu una şi bună: mieii trebuie să moară, mieii trebuie să fie mâncaţi. Mieii nu au nici o lege în sprijinul lor. Nimeni nu le ia apărarea, parcă toate păcatele şi toate fărădelegile lumii ar cântări în spinarea lor. Ei nu ştiu să se gudure pe lângă stăpâni, să se facă plăcuţi, linguşitori, ştiu să fie miei şi atâta tot. Dau din codiţă doar când sug, să le arate mamelor lor că se bucură şi că le place laptele, în rest, sunt ceea ce sunt, adică miei!

A venit şi vremea căţeilor! Aici lucrurile se schimbă. Omul care rămâne surd şi mut la durerea oilor, la  cererea de ajutor a mieilor ce urmează a fi junghiaţi, sunt foarte atenţi şi manieraţi faţă de căţei. În timp ce mieii tremură în grajduri şi suportă cu greu frigul iernii, ori stau, pur şi simplu, lângă mamele lor în zăpadă şi în ploaie, căţeii stau în casă, pe sofale, pe pat, uneori pe masă. Ei dorm cu stăpânii sub plapumă, au cojocele de mieluţ făcute anume, ca să nu răcească atunci când ies stăpânii cu ei la plimbare. Căţeii mănâncă numai mâncăruri alese, cumpărate cu bani grei de la magazine şi farmacii veterinare. Stăpânii se îngrijorează ca de proprii lor copii de suferinţele căţeilor. Îi duc la cabinete veterinare, îi consultă medici de specialitate, le dau tratamente. Pe căţei îi ţin stăpânii în braţe, îi sărută, uneori căţeii îi ling pe faţă, pe la gură, în semn de dragoste eternă. Cum să ţii un miel în braţe?! Un căţel e altceva! Mielul miroase a usuc, pute; căţelul e spălat la câteva zile cu şampon special şi parfumat cu şpreiuri  scumpe, fiindcă nu poate să miroase oricum. Unii căţei îşi fac nevoile în casă, pe covoare, pe parchet, uneori în pat, dar nu contează. Stăpânul curăţă cu hărnicie, să-i arate căţelului cât de mult îl iubeşte. De la miel se foloseşte totul, inclusiv oasele, pe care le mănâncă,- cine alţii –, decît căţeii. De la căţei nu se foloseşte nimic, nici măcar coada, deşi pe unii îi auzi îndemnând pe alţii fără ezitare: ,,-Mânca-i-ai coada!” În alte ţări, la alte popoare, căţeii şi dulăii se mănâncă, aşa cum se mănâncă la noi mieii, porcii, vacile, păsările. La  noi, ne mai mâncăm şi unii pe alţii! La noi, căţeii sunt doar de companie. Ne însoţesc peste tot. Când nu putem să-i luăm cu noi din variate motive, îi lăsăm în grijă unor hoteluri specializate în cazarea câinilor şi mâţelor. Suntem oameni civilizaţi, ce naiba!

Ne facem timp şi îi plimbăm prin parcuri, pe străzi.  Legea îi obligă pe plimbătorii de căţei să aibă asupra lor punguţe de plastic, fărăşele şi măturele. Dacă se întâmplă să facă ceva potăile, stăpânii intră imediat în activitate. Doamnele scot din poşetă, iar domnii din servietele ,,Diplomat” fărăşelul şi măturica şi încep să cureţe ceea ce au făcut jigodiile. Dacă se mai întâmplă să nu fie pe acolo o cutie de gunoi, doamnele pun punguţa cu conţinutul adunat cu trudă în poşetă, iar domnii în ,,diplomat”. Domnii au avantaj că servietele  lor se închid ermetic şi se încuie cu cifru, aşa încât putoarea nu poate ieşi; doamnelor le este mai greu, fiindcă din poşete duhneşte. Cine poate să bănuiască, însă, că putoarea vine de la o doamnă. Putoarea vine de la natură, doamna miroase numai a parfumuri fine! Întotdeauna!

Căţeii sunt foarte plăcuţi multora. Ei ştiu să dea din gură, adică să latre şi să dea din coadă, adică să se gudure. Asta este toată ştiinţa, tot folosul ce-l aduc stăpânilor lor. Pe ei îi apără tot felul de legi interne şi internaţionale. Pe ei îi apără tot felul de asociaţii din ţară şi din străinătate. Pe ei îi apără artişti şi politicieni! Pe miei cine să-i apere? Cu ani în urmă am predat la un liceu agricol. N-am văzut acolo o planşă cu miei, dar am văzut una imensă cu peste o sută de căţei mai mari şi mai mici. Erau acolo toate rasele pământului. Copiii trebuiau să le ştie, să le cunoască şi să le recunoască. Poate rasele de căţei  era chiar temă principală la bacalaureat, la materiile de specialitate.

La urma-urmei, de ce ne-om mai chinui noi să ţinem oi?!  Asta făceau moşii şi strămoşii noştri, care aveau turme mari de oi şi de miei. Erau înapoiaţi, nu erau oameni culţi, ca noi! E şi deranjant, fiindcă trebuie să te scoli dimineaţa, să pleci cu ele la câmp! Cu căţeii e altceva! Poţi, foarte bine, să-i dai ceva de mâncare şi să stai cu el în pat până târziu, aşa încât să nu-ţi scape nici un film la televizor. Despre oi poţi să-ţi înveţi copilul să spună o poezie ca aceasta, spre exemplu: ,,Oiţa ne-aduce nouă/ Lapte, brînză, carne, ouă!”

E vremea căţeilor, fraţilor! Vrem sau nu vrem s-o recunoaştem, asta este! Vai de mama noastră!

*

O lecţie de viaţă. Domnul învăţător Georgică Sfetcu din Bârda vrea să dea o lecţie de viaţă tuturor sătenilor şi nu numai lor. La cei 79 ani ai săi, vrea să invite câteva posturi de televiziune şi toţi bârdenii la biserica satului într-o zi anumită, poate chiar în ziua sa de naştere şi să urce pe turla bisericii, să stea acolo într-un picior şi să le vorbească celor prezenţi. Vrea să le arate, pe viu, ce înseamnă să trăieşti o viaţă în mod cumpătat, fără alcool şi fără tutun, cu multe produse apicole. Se ştie că Domnul Învăţător este cel mai mare apicultor, pe care l-a avut satul Bârda până acum. În urmă cu doi ani dânsul a vopsit acoperişurile celor două biserici ale parohiei noastre şi a urcat pe biserici ori de câte ori a fost vreo problemă, aşa încât ceea ce-şi propune dânsul acum este foarte posibil să realizeze. Am încercat să-l conving pe Domnul Învăţător că n-ar fi absolut nevoie să se urce pe turla bisericii. Ar putea, tot aşa de bine, să se atârne şi pe un gard, fiindcă lecţia ar avea acelaşi efect. Mesajul pe care vrea să-l transmită, însă, este extraordinar şi copiii şi tinerii ar avea ce să înveţe. Vorba zboară, scrisul rămâne, iar exemplele atrag. Îi urăm ,,La mulţi ani!” Domnului Învăţător şi sperăm că şi la 89 de ani să fie tot aşa de optimist.

*

Promisiunea  popii. Într-un număr trecut din ,,Scrisoarea pastorală” vă  povesteam de ultimul ceas din viaţa părintelui Victor Doman de la Izverna. Se trezise la miezul nopţii şi-şi sculase preoteasa, pe motiv că nu-i spusese ,,Sărut-mâna!” la culcare. Îmbrăcase apoi costumul cel nou, pe motiv că nu-l probase şi voia să vadă cum îi vine. Până în ultima clipă glumise. Marea Trecere  nu era un motiv de groază, ci era ceva firesc, ceva intrat în ordinea lucrurilor şi în ordinea vieţii. Lucrurile erau rânduite până în cele mai mici amănunte cu mult înainte şi oamenii trecuţi de o anumită vârstă erau în aşteptarea marii clipe. La înmormântare participă tot satul, ba vin mulţi şi din alte localităţi. Este plâns cel decedat, dar nu în disperare. Este grea despărţirea, dar ea este sub semnul speranţei, al apropiatei reîntâlniri, al învierii. După ce sicriul este coborât în mormânt, participanţii îşi permit să glumească, nimeni nu mai are voie să plângă. Se întorc la casa mortului şi acolo începe pomana. Îşi permit şi acolo să facă glume. Glumele acestea sunt de cele mai multe ori adevărate jocuri ale minţii, ale inteligenţii. Numai unul care a trăit mulţi ani în zona respectivă înţelege limbajul, sensurile cuvintelor, aluziile, ironiile. Este o adevărată probă de isteţime la care este supus în special cel venit din altă parte în satul respectiv. Comunitatea ascultă cu atenţie şi aşteaptă, ca la un meci, rezultatul jocului de cuvinte, de idei.  În acest sens, vom continua povestirea cu înmormântarea părintelui Doman.

A venit multă lume, fiindcă părintele slujise o viaţă acolo şi era foarte cunoscut în zonă. Au venit şi preoţi  din satele din jur. Drumul până la cimitir era foarte lung. Plouase de curând şi Coşuştea era destul de mare. La întoarcere, pentru ca să o ia pe o scurtătură, trebuiau să treacă peste pârâu. Era şi părintele Stelică Zoican cu doamna preoteasă la înmormântare. Amândoi aveau pantofi. Mai erau şi alţii cu încălţăminte uşoară. Nu puteau să treacă apa fără să se ude. Din Izverna era în grupul lor o femeie voinică, încălţată în cizme. Era un zdrahon de muiere. Ea s-a oferit să-i treacă apa pe toţi care nu erau încălţaţi în cizme. Il  lua în spinare   pe fiecare, ca pe un copil, indiferent dacă era bărbat sau femeie. Nici nu-i simţea greutatea. A venit şi rândul părintelui Zoican. Era tânăr, nu se preoţise de mulţi ani. Traversau Coşuştea pe unde era apa mai lată, fiindcă acolo era mai puţin adâncă şi nu trecea peste cizmele izvercencei binevoitoare. Pe la jumătatea apei, dada Lena i-a spus părintelui: ,,- Părinte, îmi promiţi că vii la Izverna, la mine?” ,,- Îţi promit, dadă Lenă!” a zis părintele, destul de încurcat. ,,- Părinte, încă o dată te întreb:  îmi juri că vii la mine, la Izverna?” ,,-Îţi jur, dadă Lenă!”  ,,- Dacă nu-mi promiteai, părinte, mă făceam că mă împiedic şi dădeam cu dumneata unde era apa mai adâncă!”   L-a trecut pe părintele Stelică pe malul celălalt, apoi s-a întors s-o ia şi pe doamna Cornelia, preoteasa. Era multă lume de faţă. Când a adus şi pe preoteasă pe malul celălalt, părintele Stelică a zis cu voce tare: ,,- Îţi mulţumim, dadă Lenă,  pentru că ne trecuşi apa şi te rog să nu uiţi, să spui la ai dumneata, la copii şi la rude, când o fi să fie, să mă cheme, că să ştii că vin la dumneata, aşa cum îţi promisei!”  Femeia a rămas niţel descumpănită, apoi a zis s-o audă toţi: ,,- Păi, eu nu la aia te chemai, părinte!” ,, – Păi, nici eu nu zisei că vin la aia, dadă Lenă! Zisei că vin la dumneata, numai să-mi dea de veste rudele!” ,,- Eii, bine, părinte, mi-o făcuşi! De s-o mai întâmpla vreodată să te trec eu apa, ştiu acum unde să mă împiedic! De nu ţi-o place dumneata, să-mi zici mie ,,cuţu”! Lumea, pricepând gluma, a început să râdă în hohote, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit.

La pomană, preoteasa văduvă era tristă, abătută. Părintele Izverceanu, care era şi el prezent, nu a scăpat ocazia să mai însenineze atmosfera. A chemat-o şi i-a spus, în auzul tuturor: ,,-Coană preoteasă, ştii dumneata ce m-a rugat pe mine părintele Victor, când l-am întâlnit ultima dată?” ,,-Nu ştiu, părinte!” a zis domana sfioasă. ,,-Părintele Victor mi-a lăsat vorbă că, după înmormântarea lui, să rămână un preot să-ţi ţină dumneata de urât până la şapte săptămâni!” ,,- Doamne, părinte Ilie, dumneata îţi arde de glume, dar eu am necazul meu, nu mi-e de râs!”

Și uite aşa, comunitatea satului era alături de familia celui decedat şi greul nu mai era aşa de greu şi nici durerea aşa de mare. Toţi ca unul duceau crucea vieţii, ajutându-se reciproc, cu zâmbetul pe buze.

*

Înţelepciunea ierarhului(I).  Cu mulţi ani în urmă am citit tot ce am găsit în biblioteca judeţeană din opera părintelui Ion Agârbiceanu, preot în Munţii Apuseni, un pisc al literaturii române. Mi-a rămas în amintire şi cred că nu-l voi uita niciodată, cazul unui preot de acolo şi felul cum a ştiut  episcopul locului să rezolve problema. Nu mai ştiu titlul nuvelei, ci doar conţinutul, pe care-l redau pe scurt.

Era un preot de sat. Harnic, conştiincios, credincios, exemplu de preot. Enoriaşii erau mulţumiţi de el până la un punct. Părintele avea toate calităţile, dar avea şi un defect. Când treceau turmele spre munte, în special primăvara, aveau drum pe lângă biserică. Ciobanii obişnuiau să cânte din fluier sau din gură. Când auzea cântecul, indiferent în ce moment al slujbei se afla, părintelui i se întunecau privirile şi îşi pierdea minţile atât de tare, încât nu se mai putea controla. Picioarele începeau să-i joace după ritmul cântecului. Uneori era câte o horă iute, de-i sfârâiau călcâiele părintelui. Dumneavoastră ştiţi că în biserică n-ai voie să joci. Nici măcar să fluieri! Biserica este Casa lui Dumnezeu şi, când intri în ea, laşi pe cele lumeşti afară. Te duci în biserică să te rogi, nu să te scarpini pe unde-ţi vine,  să te scobeşti în măsele, să vorbeşti la telefon sau cu cei de acolo. În biserică, lumea se roagă, se închină, face metanii, rosteşte în gând  cele spuse de preot şi cântăreţ.

Toate acestea le ştiau şi cei din satul cu pricina. Văzându-l pe preotul lor, au încercat să-l sfătuiască să se potolească, dar degeaba. Patima venea de undeva din străfundurile fiinţei sale şi nu o putea stăvili. Era în Postul Mare şi nu se mai putea tolera aşa ceva. Oamenii au apelat la episcopul locului, să vină să-i citească vreo molitvă părintelui, doar-doar s-o lăsa de jucat. În rest, n-aveau ce să-i reproşeze.

Ierarhul a primit hârtia şi s-a dus în satul respectiv. L-a ascultat pe preot, i-a ascultat pe enoriaşi. Și-a dat seama că ceea ce făcea preotul era efectul. Cauza erau ciobanii. A înţeles că, eliminând cauza, va dispare efectul. Tocmai de aceea, a spus tuturor  celor prezenţi la slujbă să dea sfoară-n sat, ca de atunci înainte cel ce va mai cânta din gură, din fluier sau din alt instrument în apropierea bisericii, să cadă sub afurisanie arhierească. S-a dus vestea în aceeaşi zi şi de atunci preotul satului n-a mai jucat niciodată în biserică, fiindcă ciobanii, înfricoşaţi de blestem, au început să treacă cu turmele pe alt drum, departe de biserică. Și aşa a rămas de pomină judecata ierarhului.

*

In memoriam: Preotul Letea. Despre preotul Letea nu cred că s-a scris vreodată un singur rând în presă ori în cărţi. L-am cunoscut în primii mei ani de preoţie. Avea parohia undeva în apropierea Vânjului Mare. Îl văzusem la protoierie, la şedinţe, dar nu discutasem cu el. L-am găsit într-o zi la autogară, când mergeam spre Gruia, unde aveam parohia.  Atunci mi-a povestit un crâmpei din viaţa lui. Tocmai ieşise din spital, unde şezuse câteva săptămâni. Fusese găsit de un vecin în grădină, în comă. Îl duseseră cu salvarea la spital. S-a stabilit  că fusese otrăvit. De ani buni fusese cu ochii în patru, fiindcă bănuia că aceasta îl aşteaptă. Obişnuia ca, înainte de a mânca, să dea din mâncarea lui la pisică, ori la câine. De mai multe ori se întâmplase ca animalele respective să moară în spasme îngrozitoare. Viaţa lui de familie era un adevărat colţ de iad. Aşa fusese toată viaţa. Nu divorţase, fiindcă era ameninţat, atât de preoteasă, cât şi de autorităţile bisericeşti. Era condamnat să rămână împreună cu soţia, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Era un om bătrân, gârbovit, terminat. Îşi purta cu greu crucea vieţii pe ultima sută de metri. Se întorcea acasă… Peste o vreme am auzit că a murit. Fără îndoială,  că doamna a primit scrisoare de condoleanţe de la autorităţile bisericeşti pentru durerea despărţirii…

Astfel de situaţii am cunoscut mai multe de-a lungul vieţii. Cred că un astfel de preot, care a trăit drame asemănătoare cu cea  pe care o trăia părintele Letea, ar fi trebuit să vorbească înaintea Sfântului Sinod în şedinţa sa din 11 februarie şi să-şi povestească viaţa.  Cu siguranţă că membrii sinodului nu ar mai fi votat cu acelaşi avânt patriotic decizia privind preoţii divorţaţi şi recăsătoriţi!

*

Tămbălău în Postul Mare. De la o vreme a început în zona noastră o adevărată manie: sărbătorirea majoratului. Mulţi  tineri, băieţi şi fete, când ajung la 18 ani, organizează o petrecere în ziua de naştere. Aduc lăutari, pregătesc o masă cât mai îmbelşugată, invită colegi, prieteni, cunoscuţi de vârste apropiate şi toată noaptea petrec.  Nimic rău în asta, numai că se întâmplă ca ziua de naştere şi petrecerea să fie în zile de post. Creştinii adevăraţi n-ar organiza niciodată  asemenea manifestaţii în zile de miercuri sau vineri, în Postul Paştelui, al Sf. Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului sau Crăciunului. Ce batjocură mai mare poate fi decât aceea ca o noapte întreagă, în plin Post al Paştelui, sătenii să fie torturaţi de manele şi muzică de discotecă amplificată de staţii puternice!

Fraţilor! Nu batjocoriţi cele sfinte! Nu se întâmplă nimic, dacă organizaţi o asemenea petrecere cu două-trei săptămâni mai înainte sau după ziua de naştere a sărbătoritului. În ziua respectivă sau într-o duminică apropiată mergeţi la biserică, părinţi şi copii şi rugaţi-vă la Dumnezeu. Mulţumiţi-I că v-au crescut mari copiii, că sunt sănătoşi, întregi; rugaţi-L să le dea ani mulţi şi fericiţi, să vi-i ocrotească de aici înainte pe drumurile vieţii, să-i apere de boli, de accidente, de nenorociri, să aibă parte de căsnicii fericite, de reuşite la examene, de un loc de muncă bun şi altele. Să-i ajute Dumnezeu să nu cadă în patimi şi păcate grele, să reuşească şi ei să-şi mântuiască sufletul. Nu-L mâniaţi pe Dumnezeu cu manifestări de genul celor de mai sus şi nu încercaţi să vedeţi cât de mare este răbdarea Lui!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit o serie de  ajutoare şi donaţii: Doamna Barbu Ioana Buftea(IF) a donat  180 lei; Doamna Dumitru Elisabeta din Sibiu a donat 70 lei; Domnul Ing. Iosu Doru din Malovăţ a achitat pentru contribuţia de cult 60 lei; Domnii Rolea Dumitru şi  Fugaşin Aurel, ambii din Bârda, au achitat pentru contribuţia de cult câte 50 lei; D-na Tuichici Marioara din Viena(Austria), fiica regretatului Ploştinaru Dumitru din Bârda, a donat 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

La 9 Martie s-au încheiat cele două colecte organizate în ultimele săptămâni. Rezultatul este următorul. Pentru sinistraţii din Haiti s-au adunat 1.500 lei, iar pentru Fondul Central Misionar nimic. Tuturor li s-au eliberat chitanţe pe sumele donate. Dumnezeu să răsplătească tuturor celor ce au contribuit cu cât au putut la acest ajutor frăţesc pentru cei în suferinţă!

*

În cursul lunii februarie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din sat astfel: 14 Febr.(Malovăţ): 162 pâini; 21 Febr.(Bârda): 80 pâini; 28 Febr. (Malovăţ): 180 pâini. Aşadar, în luna februarie s-au donat 422 pâini. Valoarea acestor pâini a fost suportată şi de data aceasta de către Domnul Surugiu Ion, brutarul comunei. Dumnezeu să-i ajute!

*

Plăţi. În această perioadă am făcut o serie de plăţi astfel: tipografiei 3.000 lei pentru cartea preotului Dvs. Studii şi documente privind Istoria României, vol. II, aflată în curs de apariţie; 1.500 lei protoieriei pentru ajutorul sinistraţilor din Haiti şi 100 lei pentru  Fondul Central Misionar.

*

Publicaţii. Parohia noastră a publicat în aceste zile cartea  G. Călinescu, Aforisme şi reflecţii(158 pag.). Cartea este alcătuită de preotul Dvs. şi a apărut pentru prima dată în  1979, la Editura Albatros din Bucureşti. Are prefaţa semnată de către regretatul Prof. Univ. Dr. I. C. Chiţimia. Printre altele, el scrie în prefaţă: ,,Autorul prezentei cărţi a intuit simţul scrisului specific al lui Călinescu şi, în lectura operelor şi articolelor lui, şi-a notat progresiv judecăţile, sentinţele, definiţiile acestui om de mare inteligenţă şi de idei personale. Se vede clar că autorul a făcut lucrul acesta, cum nu s-a gândit nimeni s-o facă până acum, urmărind cu acuitate serii de opere întregi sau articole risipite în numeroase reviste, înşirate pe zeci şi zeci de ani. Este pentru autorul cărţii de faţă un merit special.”

*

Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva articole astfel: Tobiţă, în ,,Datina”, Tr. Severin, XIX(2010), nr. 5135(2 mart.), p. 10; Cumplita iarnă, în ,,Datina”, Tr. Severin, XIX(2010), nr. 5135(2 mart.), p. 10; La vreme de restrişte, în ,,Datina”, Tr. Severin, XIX(2010), nr. 5135(2 mart.); Vremea vorbelor de bine, în ,,Epoca”, 2010, nr. 20(4 mart.), ediţie on-line(http://revista-epoca.com); Interviu cu Dumnezeu, în ,,Datina”, Tr. Severin, XIX(2010), nr. 5138(5 mart.), p. 9;  Șmecheria semnăturii, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5139(6-7 mart.), p. 10;  Bătrâneţe – haine grele, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5139(6-7 mart.), p. 10; Crima de la Izverna, în ,,Buletin de Informatii, Sydney(Australia), an. LVI(2010), 1(ian.), p. 19;

*

Emisiuni. La 5  martie, preotul Dvs. a  susţinut, între orele 20-21, la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin, emisiunea interactivă pe tema   Credinţe, datini şi eresuri de primăvară.

*

Examene. Preotul Dvs.  a susţinut în această perioadă câteva examene la Facultatea de Drept, al cărui student este, astfel: 6  mart. – Managementul instanţelor judiciare; 9 mart. – Dreptul mediului; 10 mart. – Drept civil.

*

Înmormântări. La  3  Martie  am oficiat slujba înmormântării pentru Oproiu  Doru Dumitru(45 ani), iar la  15 Mart.  pentru  Curea Petre(54 ani), ambii din  Malovăţ. Dumnezeu să-i ierte!

*

Convocare. Adresăm rugăminte insistentă tuturor enoriaşilor parohiei noastre să participe prin muncă voluntară la curăţenia  cimitirelor din cele două sate astfel: în Malovăţ – 21 Martie, ora 9; în Bârda – 28 Martie, ora 9. În maximum două ore lucrarea ar fi gata, dacă ar înţelege fiecare şi ar da curs acestei solicitări. Nu contează dacă mormintele Dvs. sunt  amenajate cum trebuie. Dacă în cimitir mai sunt mărăcini, ruşinea este a întregului sat. Vine Paştele şi e nevoie de curăţenie şi acolo. Sper să mă înţelegeţi şi să daţi curs acestei solicitări. Vă mulţumesc!

*

Program. În cursul lunii aprilie avem următorul program de slujbe: 1 Apr.(Pomeniri dimineaţa, la ora 8, la Bârda, slujbă la Malovăţ; seara denie la Bârda); 2 Apr. (dimineaţa spovedim şi grijim în Malovăţ adulţii, la biserică şi în sat; seara denie cu Prohod la Bârda de la ora 19, denie cu prohod la Malovăţ, de la ora 21); 3 Apr.(dimineaţa spovedim şi împărtăşim copiii la biserica din Malovăţ; seara, la ora 19, pomeniri la Malovăţ; la ora 23 începe slujba Învierii la Bârda); 4 Apr.(la ora 3 noaptea începe slujba Învierii la Malovăţ); 5 Apr.(slujbă la Bârda, cu slobozirea Paresimilor la vii); 6 Apr. (slujbă la Malovăţ, cu slobozirea Paresimilor la vii); 10 Apopr. (pomeniri la Bârda  dimineaţa şi de la ora 11 la Malovăţ, cu slobozirea Paresimilor la morţi); 11 Apr. (Malovăţ); 17 Apr. (Malovăţ-Bârda); 18 Apr. (Bârda); 23 Apr. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 24 Apr. (Malovăţ-Bârda); 25 Apr. (Malovăţ). Pe parcurs, vom stabili programul privind curăţenia generală a bisericilor. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sărbătorile Sfintelor Paşti să le petreceţi cu sănătate şi cu bucurii, împreună cu toţi cei dragi ai Dvs.!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: