„Scrisoare pastorală“ nr. 176

Dragii mei enoriaşi!

Patriarhia uitucă(I). Sărmana Patriarhie a Moscovei, tare a mai îmbătrânit! La cei 420 de ani ai săi se cunoaşte! Uneori uită de la mână până la gură, alteori face confuzii strigătoare la cer, câteodată umblă cu cioara vopsită. În ultima vreme e tare supărată pe sora sa mai mică, Patriarhia Română. Aceasta e o adevărată puştoaică pe lângă ea, fiindcă nu are decât vreo 85 de ani! Tocmai de aceea sora mai mare i-a strigat tot ce i-a venit la gură, aşa, ca la uşa cortului! Sora mai mică a luat sub jurisdicţia sa trei episcopii nou înfiinţate în Republica Moldova, episcopii recunoscute ca persoane juridice de către guvernul moldovean şi care au cerut, de bună voie şi nesilite de nimeni, să intre sub jurisdicţia surorii mai mici. Sora de la Bucureşti le-a acceptat, aşa cum a făcut-o, în condiţii similare, şi cu Mitropolia Basarabiei cu câţiva ani mai înainte. Sora mai mică nu şi-a luat nasul la purtare şi nu a făcut ceea ce a făcut, fiindcă aşa a vrut ea, ci s-a bazat pe canonul 34, care îi dă dreptul să facă acest lucru.

Sora mai mare e ori prea săracă, ori prea zgârcită. Aceasta, fiindcă nu-şi angajează nişte istorici serioşi, care să-i descopere adevăruri pe care le ştiu şi copiii şi o lasă să spună lucruri, care nu o onorează. Aşa, bunăoară, sora mai mare susţine sus şi tare că personalităţi precum Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei, Mitropoliţi ai Moldovei, domnitorii Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, episcopul Neofit Scriban, mitropolitul Veniamin Costachi şi alţii nu sunt români, ci… moldoveni! Gogomăniile continuă.  Sunt aduse în atenţie, între altele, câteva lucrări, precum  Cazania mitropolitului Varlaam (1643) şi Pravila domnitorului Vasile Lupu (1646), primul cod de legi tipărit în Moldova şi spune despre ele că sunt în limba … moldovenească, deşi, încă de pe foaia de titlu autorii respectivelor lucrări spun că le scriu ,,pe limba românească”. Sora mai mare n-o duce bine nici cu vederea. Ea nu vede în Republica Moldova decât  2,2%  români, restul fiind de etnii diferite, precum ruşi, bulgari, turci, găgăuzi etc. Bătrâna doamnă nu-şi mai aduce aminte nici de nenumăratele vagoane cu români basarabeni, care au luat drumul Siberiei ori al Orientului Îndepărtat şi nu s-au mai întors niciodată la locurile lor de baştină. Nu-şi mai aduce aminte nici de pactul Molotov-Ribentrop, prin care Moldova de peste Prut a fost smulsă din trupul Patriei-mamă. Sora mai mare susţine tot vechea teză bolşevică de pe vremuri, potrivit căreia moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, care au două limbi diferite. Ridicolul în care se expune sora de la răsărit atinge cotele maxime,  când afirmă că moldovenii ar fi fost supuşi românizării în perioada interbelică, că Basarabia nu a fost smulsă în 1812 din trupul Moldovei, ci alipită Imperiului Ţarist prin eliberare de sub jugul turcesc, că în 1918, Basarabia ar fi fost ocupată de România, că etnogeneza moldovenilor se limitează la spaţiul dintre Prut şi Nistru şi că s-ar datora triburilor păgâne ale slavilor, germanicilor, hunilor şi avarilor, pe fundalul unei slabe influenţe romane anterioare, că în 1940 şi 1944, Basarabia ar fi fost eliberată de sub ocupaţia românească, respectiv, fascistă, că sub ţarii ruşi şi sub soviete, moldovenii au cunoscut o adevărată renaştere a culturii lor naţionale, aflate până atunci în criză.

Sora mai mare uită şi de canonul 34, care dă dreptul unei eparhii de a lua sub autoritatea sa pe credincioşii de aceeaşi credinţă, limbă şi origine, canon în baza căruia Patriarhia Română a întreprins actul de care am vorbit mai sus. Aberaţiile sunt numeroase şi ele pot fi găsite cu uşurinţă, cerând pe Google ,,patriarhia rusă atacă patriarhia română”. Să luăm în discuţie, spre exemplu, Cazania lui Varlaam. Dând câteva puncte de reper, poate îşi va da seama şi sora mai mare că a călcat în străchini prin afirmaţiile gratuite pe care le-a făcut. Această „Carte Românească de Învăţătură”, care cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale Bisericii, s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, întărind unitatea de credinţă şi de neam a românilor de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. Este de reţinut că luminatul Domn al Moldovei, Vasile Lupu, care a suportat întreaga cheltuială pentru tipărirea cărţii, a scris cu mâna lui, în loc de prefaţă, un „Cuvânt împreună câtre toatî semenţia romeneascî”, în care citim până astăzi şi pot citi şi fraţii noştri de la Moscova următoarele: „Io, Vasilie Voievod, cu darul lui Dumnedzău ţiitoriu şi biruitoriu şi Domn a toată Ţara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăşenie a toată semenţia românească pretutindere ce să află pravoslavnici în această limbă, cu toatî inima cerem de la Domnul Dumnedzău şi izbăvitorul nostru Hristos. Dintru cât s-a îndurat Dumnedzău dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnedzău, după aceea de învăţătură de folos sufletelor pravoslavnici”. Se ştie că Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, a mai publicat şi alte lucrări, multe dintre ele originale, prin care a ţinut să sublinieze identitatea românească a sa şi a păstoriţilor săi, dar şi a celor de un neam cu ei din alte ţinuturi. Astfel, remarcăm cunoscutul „Răspuns împotriva Catihismului calvinesc”. Această lucrare a fost scrisă ca reacţie la faptul că în 1642, calvinii din Transilvania au tipărit în satul Prisaca, cu aprobarea principelui Gheorghe Rakoczy, un Catehism calvinesc în limba română, pentru scopuri prozelitiste. Învăţatul şi sfântul Mitropolit Varlaam adresează „Răspunsul…” său, tipărit la Iaşi, „iubiţilor creştini şi cu noi de un neam români, pretutindeni tuturor ce se află în părţile Ardealului şi în alte părţi pretutindeni ce sunteţi cu noi într-o credinţă”, „ca nu cumva să se întâmple să fie neşcine sfătuit şi amăgit de vicleşugul şarpelui adică al ereticilor”. De patru sute de ani grăit-au Varlaam şi Vasile Lupu cele de mai sus, iar sora mai mare de la răsărit încă n-a aflat adevărul. Nişte istorici competenţi şi de bună credinţă ar fi tras-o de mânecă şi dumneaei şi-ar fi măsurat cuvintele. Ceartă, ceartă, dar nu poţi spune orice că te faci de râs! Să mai amintim aici că tot ,,moldoveanul” Varlaam mitropolitul a convocat la Iaşi în 1645 un sinod al tuturor ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească. Acel sinod comun al principatelor româneşti extracarpatice a aprobat „Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc” şi a preînchipuit, pentru întâia oară, nevoia de unificare bisericească a românilor din cele trei principate ale Moldovei, Munteniei şi Ardealului(Continuare în numărul viitor).

*

Turismul ecumenic. De mai bine de o sută de ani a început mişcarea ecumenică în sânul creştinismului. Ea îşi propune să reunească toate confesiunile creştine din lume într-o singură Biserică, pentru a fi ,,o turmă şi un păstor”, după cuvântul Mântuitorului. Nenumărate întruniri, şedinţe, adunări, congrese, simpozioane şi altele asemenea au reunit reprezentanţi ai confesiunilor creştine. Delegaţii şi delegaţii au călătorit precum nişte miniştrii de externe, au discutat, s-au certat, s-au pupat, au petrecut cu alte delegaţii, au ţinut discursuri, apoi au dat declaraţii şi totul a rămas apoi ca mai înainte. După o sută şi mai bine de ani de cheltuieli imense fără nişte rezultate concrete,  ne întrebăm, în mod firesc, dacă are rost să mai continuăm această lucrare. Dacă observăm datele statistice, vom înţelege nu numai că mişcarea ecumenică a fost un fiasco, adică un eşec, dar în lume creştinismul s-a divizat şi mai mult, ajungându-se, spre exemplu, ca azi să avem în Apus peste 5000 de confesiuni şi secte, care se pretind creştine.

Ce-i drept, că mişcarea ecumenică vrea să dea curs dorinţei Mântuitorului de a fi toţi una, dar tot aşa de adevărat este şi faptul că unirea tuturor creştinilor într-o singură Biserică este unul dintre semnele premergătoare sfârşitului lumii. Poate că evenimentul respectiv, – sfârşitul lumii -, este încă mult prea departe, aşa încât încercările noastre sunt premature. În ultime vreme, mişcarea ecumenică a fost compromisă de zvonurile care s-au vehiculat în culise, cum că de ea ar fi interesate forţe obscure, care n-au nici  în clin, nici în mânecă cu cauza creştinismului, ci dimpotrivă. Astfel de zvonuri, care, se pare, nu sunt nefondate, au generat  un curent ostil, destul de puternic, în rândul mai multor Biserici, inclusiv în Biserica Ortodoxă. De acest curent nu sunt străini monahii din Muntele Athos, această citadelă a Ortodoxiei autentice, care s-au înscris printre cei dintâi care au protestat împotriva mişcării ecumenice. Pe internet am găsit o scrisoare a acestor călugări adresată tuturor monahilor  ortodocşi din ţară şi din lume, tuturor clericilor şi credincioşilor, ca să ia poziţie faţă de ,,turismul ecumenic” total ineficient. Călugării athoniţi numesc mişcarea ecumenică ,,cea mai mare erezie eclesiologică a tuturor timpurilor”. Ei cheamă pe toţi cei iubitori de Hristos şi statornici în credinţa ortodoxă să adreseze scrisori şi memorii autorităţilor bisericeşti şi rugăciuni lui Dumnezeu, că doar-doar se va opri această ,,mişcare” sau Biserica Ortodoxă va înţelege ce trebuie şi se va retrage din ea. Numărul de semnături care însoţesc scrisoarea athonită este impresionant.

*

Din zicerile Sfinţilor Părinţi despre blândeţe: ,,Cel  ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească…. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletele oamenilor”(Sf. Antonie cel Mare);  ,,Blândeţea constă în aceea de a nu te lăsa stăpânit de nici o pornire de mânie, în a trăi mereu în pace”; ,,Sârguiţi-vă să căpătaţi blândeţea, pentru că cel blând se împodobeşte cu toată fapta bună, dacă este ofensat se bucură, dacă este mâhnit se bucură”(Sf. Efrem Sirul); ,,Atâta vreme cât este numai o bănuială a răului şi că teama ce avem de el nu este întemeiată pe dovezi sigure şi neîndoielnice, până atunci să ştim a folosi mijloacele blândeţii, decât de a ne grăbi în vreun fel”; ,,Blândeţea temperează şi moaie sufletele, pe când asprimea le sălbăticeşte şi le semeţeşte”(Sf. Grigorie de Nazianz); ,,Ce este blândeţea? Blândeţea care duce la fericire. Căci nu orice blândeţe este virtute. Este o blândeţe din fire, care nu e decât încetineală, slăbiciune de duh… Blândeţea este o înclinare obişnuită, statornică, în a înnăbuşi asalturile ispitelor. Această trăsătură(de  a înnăbuşi asalturile ispitelor) va putea fi prinsă mai lesne prin lucruri contrarii. Pentru a judeca precum se cuvine, trufia, invidia, ura, faceţi-le să stea faţă în faţă cu modestia, cu bunăvoinţa, cu iubirea”(Sf. Grigorie de Nissa); ,,Mai bună este blândeţea decât orice fel de voinţă…. Contra răului trebuie multă blândeţe”; ,,Blândeţea nu este bună în orice împrejurare”; ,,Dacă noi am fi blânzi şi îngăduitori, am putea fi nebiruiţi de nimeni şi nici un om, fie mare, fie mic, n-ar putea să ne vatăme vreodată. Blândeţea purcede dintr-un suflet măriminos şi dintr-o cugetare sănătoasă”; ,,Când te îngrijeşti de mântuirea altora, atunci porunceşte cu autoritate şi îngrijeşte-te, căci aici nu mai e nevoie de blândeţe, ci de autoritate, ca nu cumva să se vatăme lucrul obştesc”; ,,Nimic nu este tare ca moderaţia şi blândeţea”; ,,Nu numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi oamenii trebuie îndreptată blândeţea”(Sf. Ioan Gură de Aur); ,,Mergătoare înainte a oricărei cugetări smerite este blândeţea”; ,,Blândeţea este o stâncă, care se înalţă spre marea inimii şi de care se sfarmă toate valurile ce se izbesc de ea, singură ea rămânând neclintită”(Sf. Ioan Scărarul); ,,Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin neascultare deasă”(Marcu Ascetul).

*

In memoriam. Părintele Vichentie. De când mă ridicasem  printre copiii satului şi Părintele Ionică Sfetcu se convinsese că am ,,călcătură de preot”, părinţii m-au dus aproape în fiecare an, de hramul de la 29 August, la Mânăstirea Schitul Topolniţa. Era cea mai apropiată mânăstire de satul meu. La Tăierea Capului plecau de la Bârda zeci de consăteni spre mânăstire. Unii mergeau pe jos, alţii în căruţe sau care, alţii călări pe cai. Străbăteam Bremăna cu nisipul ei fierbinte, treceam apoi prin satul Baloteşti şi ajungeam la umbra codrilor şi la răcoarea Topolniţei. Ne spălam în undele pârâului şi stingeam arşiţa, care ne pătrunsese în mădulare, apoi plecam veseli spre locul de destinaţie.

La mânăstire era întotdeauna lume  multă. Noi ne duceam din ajun, de pe 28 august. Şedeam noaptea la slujba de priveghere până  târziu şi în lumina slabă a lumânărilor vechiul locaş  avea ceva de taină, care te pătrundea şi te înălţa. La strană se înghesuiau mulţi şi cântau alături de cântăreţi. Unii ştiau , într-adevăr, să cânte, alţii  se ţineau cum puteau după cei experimentaţi. În sufletul tuturor, însă, se simţea acel fior de sfinţenie. Simţeam că e un loc aparte, că e un loc sfânt şi socoteam că doar prin rugăciune şi cântare ne descălţăm sufletul  de balastul grijilor şi întinăciunilor lumeşti şi-l puteam lăsa să se înalţe sprinten pe  scara ce ne ducea către cer. Eram copil, dar simţeam răcoarea duhului cum ne umbreşte sufletul ca o mângâiere şi asta mă făcea să stau cu stoicism ore în şir în picioare, ca să ascult slujba.

Când era cald afară, după ce se termina slujba de priveghere, întindea fiecare pătura sau hainele pe lângă biserică sau prin curtea mânăstirii şi se odihnea până dimineaţa. Când se aşternea liniştea peste tot şi peste toate, rămânea doar  Topolniţa să-şi spună poveştile în noapte cu clipocitul ei molcom. Aerul tare al munţilor ne pătrundea fiinţa şi ne dădea puteri nebănuite până atunci. Când era ploaie sau frig, părintele Graţian, egumenul mânăstirii, ne dădea voie, nouă, pelerinilor, să rămânem în biserică. Aşteptam tăcuţi , moţăind pe scaune, iar alţii întindeau câte ceva pe lespezile bisericii şi-şi căutau odihna. A doua zi începeau din zori slujbele de dimineaţa şi până către amiază rugăciunea cântată, rostită, şoptită sau gândită susura neîntrerupt spre ceruri.

Omul  care-şi făcea simţită prezenţa peste tot era egumenul mânăstirii, Părintele Graţian. Era voinic, puternic, plin de viaţă, autoritar, mereu cu griji şi cu probleme. Umbla de colo până  colo dând dispoziţii  scurte, asemenea unui  comandant pe câmpul de luptă. Nu – şi găsea liniştea până nu se convingea că toate sunt împlinite până în cele mai mici amănunte. Îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre cei prezenţi, le zicea pe nume şi lumea îl asculta supusă, respectuoasă. În zilele acelea de hram, părintele Graţian era  un adevărat prinţ al locurilor şi al oamenilor de la Schitul Topolniţa.

În umbra părintelui Graţian şedea părintele Vichentie. Nu-mi vine să cred că fusese cândva şi tânăr. Zeci de ani, cât m-am dus  din vreme în vreme la mânăstire, părintele Vichentie era tot acolo şi vârsta lui parcă se oprise pe undeva pe la 70-80 de ani. Era întotdeauna, cât l-am cunoscut, tot înalt şi uscăţiv, tot sfios şi cu multă bună-cuviinţă, tot cu barba lungă, albă, tot cu pletele argintii bătute de vânt. Se deosebea complet de părintele Graţian. Dacă cel dintâi  inspira forţă şi autoritate, cel de-al doilea era chipul smereniei şi al supunerii. Părintele Vichentie nu poruncea nimănui. Îl privea pe fiecare ca pe-un superior al său şi-i vorbea ca atare. De fapt, vorbea dacă era întrebat, altfel îşi vedea de ale lui, tăcut, vorbind doar cu sine însuşi, ori cu Dumnezeu. Odată l-am auzit spunând ceva din trecutul său, o amintire fugară din anii tinereţii. Parcă-l văd şi parcă-l aud, deşi au trecut mai bine de patru decenii de atunci:  „Eram fecior pe-atunci şi trăiam în satul meu, undeva, la poalele munţilor. A venit într-o zi părintele Graţian să strângă ajutoare pentru schit. Se construia ceva aici şi avea nevoie de multe. Îi dădea lumea, fiecare ce avea şi ce putea. Părintele  a întrebat dacă vrea cineva de prin partea locului să se ducă cu el la mânăstire. Venise din Ardeal şi încerca să readucă la viaţă mânăstirea. Mai înainte de părintele Graţian, mânăstirea  fusese o vreme pustie. Nu s-a dus nimeni cu părintele stareţ. După ce – a plecat, m-a cuprins aşa o înduioşare, până la lacrimi. Cum să stea singur acolo la mânăstire, mi-am zi eu atunci. Să n-aibă cu cine schimba o vorbă! M-am hotărât şi am venit încoace  şi aşa am rămas până astăzi!”

Aceasta era povestea părintelui Vichentie, biografia lui. Cred că foarte puţin ar mai fi avut de spus. Nu ştiu dacă făcuse vreo şcoală. Oricum, şcoală teologică nici vorbă. El vorbea credincioşilor, când aceştia îl întrebau ceva, din cele ce auzise, ori din cele ce gândea el singur, pe  baza  unui sănătos  fond teologic, moştenit din familie, ori căpătat de-a lungul anilor, prin participarea la slujbele zilnice. Părintele Vichentie învăţa teologie pe cei din jur mai mult cu fapta decât cu vorba. El era un trăitor al învăţăturii  creştine. Faţa lui iradia pace, bunătate, iertare. Răspândea tuturor o rază de bucurie din bucuria lui, pe care o purta în suflet. Nu cred că se certase vreodată cu cineva. Sunt  sigur, însă,  că nu duşmănise şi nu invidiase pe nimeni. Parcă se coborâse din altă lume şi din alte vremi. Într-o lume în care era atâta ură şi atâta încleştare, într-o lume în care atâţia se ridicau pe mormintele altora, Părintele Vichentie era mulţumit de tot şi de toate. Mulţumea lui Dumnezeu că există, pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă trăită, mulţumea cu vorba ori cu privirea fiecărui semen  că-l rabdă. Era în stare să plângă pentru durerea  fiecăruia, să se bucure de bucuria tuturora. Se ruga pentru el şi pentru ceilalţi  şi, dacă ar fi putut, cu siguranţă că ar fi luat asupră – şi durerile şi necazurile tuturora.

Când îl vedeai, ori când îl auzeai, simţeai că te cuprinde o linişte şi o pace interioară, o încredere că Dumnezeu îţi va auzi şi ţie rugăciunea şi-ţi va întinde mână de ajutor. Părintele îţi dădea curaj să te întorci în lume, să lupţi şi să învingi. Simpla lui prezenţă era vindecătoare de suflet.

Cu oarecare timp înainte de a pleca  pe tărâmul celălalt, părintele Vichentie a fost hirotonit preot. Atunci şi-a împlinit mai bine menirea. Slujea frumos la slujbe, cu smerenie şi cu răbdare, cu bucurie interioară, ce i se citea pe chip de departe. Ca duhovnic, era în stare să asculte ore în şir, de dimineaţă până seara, pe fiecare în parte, cu toate păcatele şi cu toate necazurile lui. Îl înţelegea pe fiecare, ca unul care se luptase el   însuşi  cu greutăţile vieţii, iar epitimiile lui erau ca o consolare, ca o mângâiere chiar.

Când Dumnezeu a socotit potrivit, l-a chemat la Sine, să-i bucure sufletul de lumina cea neapropiată. Au trecut anii, dar părintele Vichentie trăieşte parcă şi azi la Schitul Topolniţa. Îl văd în gând cei ce trec pragul mânăstirii, îi simt mângâierea şi-i sărută amintirea. El face parte din acei oameni duhovniceşti puţini, pe care i-au avut părţile noastre, dintre acei oameni care te pot convinge că cerul nu este aşa de departe, iar urcuşul  scării  dintre pământ şi cer e posibil.

Dumnezeu să te răsplătească, Părinte Vichentie, şi neştearsă să-ţi fie amintirea, iar exemplul vieţii tale să fie sămânţă cu rod înmiit în sufletele noastre!

*

Din zicerile înalţilor funcţionari eparhiali. Într-o zi, părintele M. mi-a dat telefon: ,,-Bă, Sandule, te rog şi eu ceva!” ,,-Da, părinte, cu ce pot să-ţi fiu de folos?” ,,-Bă, Sandule, te rog să-mi cununi şi mie un nepot!” ,,-În calitate de preot sau de naş?” ,,-Ca preot, mă! Vine la Malovăţ cu nunta!” ,,-Dar nu înţeleg, de unde până unde interesul acesta pentru Malovăţ şi pentru mine!?” ,,-Bă, are şi el o problemă!” ,,-Pot s-o ştiu şi eu?” ,,-Da! Ştii, el a lucrat în străinătate. Acolo a fost căsătorit legal cu una. S-a despărţit de ea, a pornit divorţul, dar nu i-a ieşit hotărârea de la tribunal. Apucase de aranjase cu localul, cu muzica pentru nunta cu asta, de-a doua, dar n-a putut face actele cu ea! Când are hotărârea de divorţ, face imediat actele!” ,,-Bine, dacă este situaţia asta, de ce nu faci dumneata cununia?” ,,-Bă, poate aude Prea Sfinţitul şi nu-mi cade bine!” ,,-Şi de mine dacă aude că am făcut aşa ceva cum este?” ,,-Bă, dacă e cazul, te apăr eu!” ,,-Părinte, aşa cum ţi-am mai spus şi altădată, eu sunt dintre cei care se opresc în faţa barierei. Sunt prea bătrân ca să mai sar peste barieră, ori ca să mă aplec şi să mă strecor pe sub ea. Te rog, găseşte o altă soluţie şi scoate-mă pe mine din ecuaţie, căci nu sunt omul potrivit!” ,,-Aha, bine, bă, lasă, că văd eu cum fac!”

Nu ştiu dacă părintele M. a avut, într-adevăr, un nepot în situaţia de mai sus, nu ştiu dacă a făcut sau nu el sau altcineva cununia respectivă. Poate că părintele, inventiv şi foarte isteţ cum este, a vrut să facă o emisiune la postul de radio al episcopiei după modelul farselor lui Gabriel Fătu de la OTV. Putea astfel să împuşte doi iepuri dintr-un foc. În primul rând dovedea ascultătorilor săi cât de corupţi ori de coruptibili sunt unii preoţi, iar pe de altă parte cât de dibaci este dumnealui întru a-i depista şi a-i  trage  apoi la răspundere. Vorba lui nea Gigică, aeroparlamentarul: ,,Pac, pac şi lupul cade!” De! Şeful e şef  şi ziua şi noaptea!

Oricum, promisiunea dumnealui de a mă apăra la o adică, mi-a amintit de o întâmplare pe care mi-a povestit-o bunicul meu cu mulţi ani în urmă. Trăia în Colibaşi, înainte de 1900, o familie. Aveau o casă modestă, după modelul caselor de pe la noi: o cameră de locuit, o cameră cu vatră, horn şi ieşire la pod şi o altă cameră ,,bună”, pentru oaspeţi. Într-o noapte de toamnă, ploioasă, friguroasă şi neagră ca păcura, a căzut ceva pe hornul casei şi a început să se zbată pe vatră. Soţul şi soţia au înlemnit de frică. Nu aveau lumină. Ce să fie, ce să fie? ,,-Ioane, a zis femeia, ieşi de vezi ce este!”    ,,-Mario, eu ies, că doar nu mi-e frică, dar dacă este ceva şi mă prinde, tu nu poţi să mă scapi! Mai bine ieşi tu şi vezi ce este şi dacă e cazul, ies eu şi te scap!” A ieşit Maria dârdâind de frică. A păşit pragul cu primul picior şi n-a apucat să-l tragă pe celălalt, că Ion a izbit uşa atât de tare, că i-a rupt piciorul Mariei. Pe vatră căzuse o pasăre mare, necunoscută. Mda! Aşa e cu apărarea!

*

Ajutoare şi donaţii: În această perioadă am primit o serie de ajutoare şi donaţii astfel: Dl. Colonel Vasile Ploştinaru din Caransebeş, fiu al satului Malovăţ şi Doamna Prof. Iacob Raluca din Tr. Severin, nepoata Doamnei Anghel Domnica din Bârda, câte 100 lei; Doamna Dorina Zdroba din Bucureşti – 53 lei;  Doamna Bujanovschi Paraschiva din Voievodeasa(SV) – 50 lei. Domnul Lasculescu Constantin din Bârda a achitat 50 lei pentru contribuţia de cult. Domnul Iordache Mihai din Malovăţ a achitat 100 lei, iar Domnul Bazavan Gheorghe(II) din Malovăţ, Domnul Sfetcu Bebe şi Doamnele Rolea Marina şi Cola Emilia din Bârda au achitat câte 50 lei pentru sinistraţii din Haiti.

Dumnezeu să  le răsplătească tuturor!

*

Reamintim tuturor că atât colecta pentru sinistraţii din Haiti, cât şi cea pentru Fondul Central Misionar se încheie la 9 Martie. În numărul viitor al ,,Scrisorii pastorale” vom anunţa rezultatele.

*

Olimpiada. În  iarna aceasta s-a desfăşurat o primă parte a Olimpiadei Naţionale de Religie pentru clasele V-XII. De la şcoala din Malovăţ s-au calificat în faza locală următorii elevi: la clasa a V-a: Geaucă Ionuţ(Malovăţ), Filip Denisa(Valea Boierească), Stănciulescu Adelina-Ileana(Bârda) şi Negoiţescu Ramona-Denisa(Laz); la clasa a VI-a: Truşculescu Andreea(Valea Boierească), Bădescu Delia(Bobaiţa), Craşoveanu Cristiana(Malovăţ), Badea Dorina-Nicoleta(Malovăţ) şi Negrescu Georgiana(Malovăţ); la clasa a VIII-a: Curea Petrişor(Bârda) şi Bonciog Dumitru-Daniel(Malovăţ). Aceştia au participat la faza municipală de la Tr. Severin din 27 Februarie. Tuturor participanţilor de la şcoala noastră le-am donat din partea parohiei câte un exemplar din Noul Testament. Dintre ei, s-au calificat pentru faza judeţeană următorii: Craşoveanu Cristiana de la cl. a VI-a şi Stănciulescu Adelina-Ileana de la cl. a V-a. Este prima participare a elevilor din Malovăţ la Olimpiada de Religie. Faptul că parohia noastră a investit cele mai bine de şapte milioane astă-toamnă în manualele potrivite pentru această disciplină a dat rezultate. Dumnezeu să le ajute copiilor şi Dvs.!

*

Şedinţe. La 28 Februarie, la biserica din Malovăţ, a avut loc prima şedinţă cu noul Consiliu Parohial al Parohiei noastre. În cadrul acestei şedinţe, preotul le-a prezentat membrilor Consiliului gestiunea parohiei pe anul 2009, cu veniturile şi cheltuielile efectuate, urmând ca verificările de fond să se facă de corpul de inspecţie financiară al episcopiei şi de orice alt organ superior de control. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că avem o parohie viabilă, care poate supravieţui, în ciuda crizei economice prin care trecem. Iată că putem rezista chiar şi fără plată la servicii, cu pâine donată şi alte ajutoare pe care am reuşit şi noi să le facem. Mulţumim tuturor celor din parohie şi din afara parohiei, care ne-aţi fost alături în anul 2009!

În cadrul acestei şedinţe, s-a mai hotărât, de asemenea, că exemplarele din Noul Testament, care nu vor fi ridicate de către enoriaşii parohiei noastre, să fie donate bibliotecilor municipale, orăşeneşti şi comunale din Judeţul Mehedinţi. Cine are urechi de auzit să audă, mai ales că este timp de mai bine de o lună în care se mai poate lua cartea de la biserică.

*

Publicaţii. Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: Studii şi materiale privind Patrologia publicate în revista ,,Studii Teologice”(1929-2004), în ,,Mitropolia Olteniei”, Craiova, LXI(2009), nr. 5-8(mai-aug.), pp. 91-125; Apa meteorică, în ,,Singur”, 2010, 28 febr., ediţie on-line(http://www.revistasingur.ro); Circul de la mânăstire, în ,,Singur”, 2010, 28 febr., ediţie on-line(http://www.revistasingur.ro);

*

Examene. La 28 febr., preotul Dvs.  a susţinut examen la Dreptul comercial internaţional, în cadrul Facultăţii de Drept, pentru anul IV. Când n-are omul de lucru….!

*

Spovediri. Împărătşiri: Cu prilejul începutului Postului Sfintelor Paşti, în cele două zile rânduite în program, s-au spovedit şi s-au împărtăşit în parohia noastră, la biserică şi la domiciliu, 88 enoriaşi. Să sperăm că de Paşti vor fi mult mai mulţi!

*

Înmormântări: La 26 febr. am oficiat slujba înmormântării pentru Duţoniu Ioana(84 ani) din Bârda. Dumnezeu s-o ierte!

*

Convocare. Adresăm rugăminte insistentă tuturor enoriaşilor parohiei noastre să participe prin muncă voluntară la curăţenia  cimitirelor din cele două sate astfel: în Malovăţ – 21 Martie, ora 9; în Bârda – 28 Martie, ora 9. În maximum două ore lucrarea ar fi gata, dacă ar înţelege fiecare şi ar da curs acestei solicitări. Nu contează dacă mormintele Dvs. sunt  amenajate cum trebuie. Dacă în cimitir mai sunt mărăcini, ruşinea este a întregului sat. Vine Paştele şi e nevoie de curăţenie şi acolo. Sper să mă înţelegeţi şi să daţi curs acestei solicitări. Vă mulţumesc!

*

Program. În cursul lunii aprilie avem următorul program de slujbe: 1 Apr.(Pomeniri dimineaţa, la ora 8, la Bârda, slujbă la Malovăţ; seara denie la Bârda); 2 Apr. (dimineaţa spovedim şi grijim în Malovăţ adulţii, la biserică şi în sat; seara denie cu Prohod la Bârda de la ora 19, denie cu prohod la Malovăţ, de la ora 21); 3 Apr.(dimineaţa spovedim şi împărtăşim copiii la biserica din Malovăţ; seara, la ora 19, pomeniri la Malovăţ; la ora 23 începe slujba Învierii la Bârda); 4 Apr.(la ora 3 noaptea începe slujba Învierii la Malovăţ); 5 Apr.(slujbă la Bârda, cu slobozirea Paresimilor la vii); 6 Apr. (slujbă la Malovăţ, cu slobozirea Paresimilor la vii); 10 Apr. (pomeniri la Bârda  dimineaţa şi de la ora 11 la Malovăţ, cu slobozirea Paresimilor la morţi); 11 Apr. (Malovăţ); 17 Apr. (Malovăţ-Bârda); 18 Apr. (Bârda); 23 Apr. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 24 Apr. (Malovăţ-Bârda); 25 Apr. (Malovăţ). Pe parcurs, vom stabili programul privind curăţenia generală a bisericilor. În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: