„Scrisoare pastorală“ nr. 175

Dragii mei enoriaşi!

Circul de la mânăstire. Zilele acestea,  un subiect legat de viaţa monahală din Mehedinţi a făcut înconjurul lumii. Mai multe posturi de televiziune au relatat cazul cu lux de amănunte la ore de maximă audienţă. Nici  presa scrisă nu s-a lăsat mai prejos. Din materialele respective reieşea că la mânăstirea Mraconia din apropierea oraşului Orşova se derulează un conflict puternic între preotul de acolo şi credincioşii din zonă, pe de o  parte,  şi stareţa mânăstirii, pe de altă parte. Preotul împreună cu credincioşii construiseră mânăstirea respectivă şi o dotaseră cu toate cele necesare în ultimele două decenii. De la centru fusese trimisă o stareţă, care avea un trecut discutabil. Ea fusese alungată de la  Mânăstirea ,,Sf. Ana” din Orşova din cauza unor comportamente ciudate, incompatibile cu statutul de călugăr.  Drept pedeapsă, maica respectivă fusese promovată stareţă la Mânăstirea Mraconia!  Erau doi sau trei ani de când se dusese acolo şi tot de atunci începuse ,,războiul’’!  Stareţa drăcuia ca-n târg pe preot în biserică, în timpul slujbei. Intra în altar, făcea tărăboi ca la uşa cortului, jicnea credincioşii fără jenă. Susţinea că preotul nu ştie sau nu are competenţa să facă sfinţirea apei, adică aghiazma. Pentru aceasta trecea dumneaei la treabă. Ea însăşi ,,sfinţea’’ apa, introducând în vasul cu apă o ţeastă de mort, care fusese descoperită prin apropiere, într-o groapă comună, în care se spunea, prin tradiţia locului, că fuseseră îngropaţi morţii de la holera din 1812 din zonă. Credincioşii erau foarte indignaţi, fiindcă majoritatea, fără să ştie situaţia, băuseră din apa respectivă şi o luaseră acasă cu evlavie. De nenumărate ori se telefonase la 112, numărul de telefon pentru situaţii de urgenţă. Poliţia locală, cea din Orşova şi cea din Severin se duseseră acolo de multe ori, încercând să facă ordine. Stareţa respectivă făcea avansuri sexuale preotului şi cântăreţului. Tot domnia-sa luase pământ din marginea Dunării, îl depozitase în cutiuţe şi-l vindea, spunând că-i pământ de la Ierusalim. Tot acea stareţă era nedespărţită de o păpuşă îmbrăcată călugăriţă, cu care, după cum spuneau localnicii, făcea vrăji. O călugăriţă de acolo îşi luase lumea în cap, motivând în faţa a 7-8 persoane că vajnica stareţă intrase peste ea în chilie noaptea cu gânduri şi gesturi nu tocmai ortodoxe. Şi faptele de acest gen continuă…

Stareţa discuta indiferentă, chiar ironică,  cu oamenii de presă, sau, pur şi simplu, refuza să discute cu  ei, ca să clarifice situaţia. Demara în trombă cu maşina şi se ducea, Dumnezeu ştie unde!

Marele absent în tot materialul prezentat de televiziunile şi ziarele care abordau subiectul era episcopia… Nu se poate spune că este un caz nou, necunoscut la centru. O anchetă în care să fi fost interogaţi şi credincioşii ar fi pus capăt infecţiei cu mulţi ani în urmă şi nu s-ar fi ajuns la o asemenea cangrenă!  Este dureros că se întâmplă asemenea situaţii. Ele nu sunt o palmă dată pe obrazul unei mânăstiri sau unei eparhii, ci pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române. Nu este nevoie să ai studii de psihiatrie, ca să-ţi dai seama că cineva are comportament deviant. Ochii, faţa, gura, vorba, gesturile, faptele, sunt doar câteva indicii, care te pot orienta cu uşurinţă şi te pot duce la concluzia că cineva e dus cu pluta. Cu peste 30 de ani în urmă, regretatul Părinte Caliopie Georgescu, bătrânul exarh al mânăstirilor din Oltenia, spunea unui cetăţean, care dorea să intre în monahism: ,,- În primul rând, îmi aduci certificat de la medicul psihiatru şi de la cel neurolog, că nu eşti nebun; în al doilea rând, îmi aduci cazierul de la poliţie, ca să vedem dacă ai condamnări. După ce mi le aduci pe astea, îţi spun eu ce-ţi mai trebuie….!’’ După ce aducea toate actele cerute, era supus câţiva ani unei atente observaţii şi abia după aceea era primit ca frate şi apoi călugăr. Despre stăreţie…, ehei! Trecea multă apă pe gârlă până a ajunge la o asemenea promovare.

Din păcate, după Revoluţie, s-a început  construirea unui număr imens de mânăstiri. În ele au intrat oameni, care, de multe ori, n-au avut nici în clin nici în mânecă cu viaţa monahală. Aşa au apărut indivizi precum cel de la Tanacu sau cea de la Mraconia. Oameni fără minimum de pregătire teologică au ajuns să ne reprezinte în ţară şi în străinătate, să ne facă de râs! Este frumos să raportezi la serviciul de Statistică un număr cât mai mare de mânăstiri, biserici, preoţi, monahi, mai ales că Statistica nu consemnează decât numărul, cantitatea, niciodată calitatea!

*

In memoriam: Profesorul Mihai Rădulescu. Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. Știa să te înveţe să-ţi creezi planuri de rezervă, aşa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o soluţie alternativă şi să poţi rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul. Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam,  îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume Coloana Infinitului. Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă. Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate. Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu, şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane. Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.  După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns. Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.  Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!’’

*

Între Timoc şi Malovăţ. O mare surpriză am avut de curând. Unul dintre cei mai mari luptători pentru drepturile românilor din Serbia, Domnul Sandu Cristea Timoc, citind pe internet ,,Scrisoarea pastorală” şi-a amintit câteva lucruri din copilăria sa legate de Malovăţ. Le redăm mai jos, considerându-le o pagină inedită din monografia comunei noastre: ,, Ținta noastră sunt românii din dreapta Dunarii, din Timoc, Serbia şi Bulgaria. În cazul de faţă bucuria  mea cea mai mare este că aflu ceva despre comuna Malovăţ Mehedinţi, întrucât, prin anii 1932 mă aflam în vacanţe pe la Puţinei, la familia Ghiţă al lui Barbu, care era coleg cu mine la şcoala normală din Târgu-Jiu, în clasa a 4-a şi care a murit în Vinerea Patimilor din acel an.

Părinţii defunctului elev, Victor Ghiţă Barbu, din Malovaţ, au pus ochii pe mine şi mă chemau în vacanţă la ei. Eu, fiind român de peste hotare, orfan şi în plus copilul nimănui, deoarece eram născut pe Timoc, undeva în satul Zlocutea, astazi Alexandrovaţ. De aici am amintiri frumoase pentru că normaliştii şi liceenii din Malovăţ şi Puţinei de unde eram numai eu, obişnuiam să organizăm serbări în timpul vacanţelor. Pe mine mă atrăgeau şi două fete de la liceu ale unor negustori din Malovăţ, care cred că nici nu ştiau de iluziile mele. Eram prea ruşinos, ca să îndrăznesc să ofer scene de tânăr amorezat, mai ales pentru că eu eram copil sărac, iar ele fete de negustori, cu nasul pe sus. În vremea acea Malovăţul era comună mare şi arătoasă, deşi numele îi spunea că e sat mic, iar la şcoală unde se adunau locuitorii cu scaune şi cu mese, curtea era luminată de un bec incandescent, numit Petromax, care lumina întreaga curte.

Poate că voi avea vreodată  timpul să vă fac cunoştinţă  şi cu preoţii noştri din Timoc de la Malainiţa lângă  Negotin şi de la Latscovo pe Morava. Să sper că voi avea timp să nu fac o simplă promisiune. Dacă ne gândim mai mult, cine ştie, poate vă trimit ceva despre Nicolae Iorga, deşi personal nu l-am cunoscut”.

Îi mulţumim Domnului Sandu Cristea Timoc pentru amintirile frumoase care-l leagă de Malovăţ, îi urăm ani mulţi şi fericiţi şi să dea Dumnezeu să se împlinească toate năzuinţele sale şi ale altor mari români de dincoace şi de dincolo de Dunăre şi nu numai!

*

Sfinţii Părinţi despre bine şi binefacere(II). ,,După cum o singură scânteie, adesea, aprinde o mulţime de materie, astfel şi un bine şterge mulţime de păcate mari”(Sf. Ioan Scărarul); ,,Nu putem iubi ceea ce este bine, fără a urî ceea ce este rău; una presupune pe cealaltă”(Lactanţiu); ,,Mai potrivit este a face binele pentru cele viitoare”; ,,Cel ce cearcă toate şi reţine binele va fugi pe urmă de tot răul”; ,,Fă totdeauna binele după putere”; ,,Cel ce face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale”; ,,Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci, precum nopţile urmează zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor”(Marcu Ascetul); ,,Nu înfăptuim binele având în vedere persoanele, fiindcă nouă ni-l facem, ca unii ce nu primim plata laudei sau a meritului nostru de la om, ci de la Dumnezeu, atotştiutor, Care răsplăteşte deopotrivă pe toţi cu aceeaşi milostenie”; ,,Dacă este vorba de vreun bine, raţiunea trebuie să arate şi ceea ce este contrar binelui. Mai mult, vei înţelege ce trebuie să urmezi, dacă vei cunoaşte ce trebuie să eviţi”(Tertulian); ,,Este cu neputinţă ca să începi a lucra binele, dacă mai înainte nu te-ai îndepărtat şi n-ai fugit de rău”; ,,Lăudăm binefacerea, dar lipsim de binefacere pe cei nevoiaşi”(Sf. Vasile cel Mare).

*

Cântăreţii bisericeşti pe cale de dispariţie(III). Cu câteva numere în urmă, trăgeam un semnal de alarmă privind situaţia deosebit de critică în care se află o anumită categorie de personal bisericesc de la noi din ţară: cântăreţii bisericeşti. Articolele respective au fost preluate de către diferite publicaţii din ţară şi străinătate, iar comentariile nu au întârziat să vină. V-am prezentat câteva din ele şi vom continua s-o facem  în mod selectiv, având în vedere importanţa problemei. Desigur, nu vom publica tot ce primim, ci numai acele materiale care prezintă valoare prin maturitatea punctelor de vedere exprimate. În acest sens, menţionăm şi în numărul de faţă:

Pr. Ioan Marin Mălinaş(Austria, al doilea mesaj): ,,Avem nevoie de cantori, fără cantori, toată viaţa liturgică este doar o parodie. Cantorul sau cântăreţul duce greul slujbelor noastre, nu preotul şi nici diaconul, ca să nu mai vorbesc de arhiereu. Cântarea în comun lungeşte slujbele, în plus ea nu este specifică Bisericii Răsăritului şi nu se pretează la toate cântările şi textele liturgice. Cântarea în comun este protestantizantă şi sectară. Dialogul dintre altar şi strană are rostul său liturgic şi simbolic bine definit şi se pierde, se voalează, prin cântarea omofonă sau „în comun”. Ar trebui uniformizată muzica bisericească, cu cantori „şcoliţi” la un curs special, pe lângă fiecare eparhie, cu muzica psaltică, autentică, pură, unitară şi în ritm  „alegreto”, pentru a nu se lungi la infinit slujbele. Muzica bisericească din Ardeal, unită şi ortodoxă, pe lângă că este haotică, cântându-se în fiecare eparhie altfel, este şi doinită. Chiar şi uniţii ar putea prelua muzica psaltică, pentru că la ei dezastrul e şi mai mare în acest context. La Damasc (Siria) şi în toate parohiile unite din Orient se cântă psaltica, pe greceşte, arabă şi aramaică. De ce nu ar putea face şi uniţii din România la fel ??? Ar fi şi un gest de apropiere faţă de fraţii ortodocşi. Problema cantorilor este foarte importantă şi am impresia că episcopii noştri nu sunt destul de conştienţi de această lacună în Biserică. Cantorii sau cântăreţii bisericeşti (diecii sau dascălii), în România sunt pe cale de dispariţie, ca organiştii în occidentul latin. Nimeni nu mai vrea să înveţe şi să cânte la orgă. Cantorii trebuiesc însă şi remuneraţi, ca să aibă şi ei din ce trăi în mod decent şi demn, că numai cu o prescură şi o strângere de mână, nu-i putem motiva. Înainte de anul 1948, absolvenţii şcolilor pedagogice –învăţătorii – trebuiau să fie şi ei toţi şi toate, cantori sau cântareţi(ţe) calificaţi(te), programa analitică a şcolii lor prevăzând şi cursurile de cântare bisericească, cele opt glasuri şi tipic, atât la ortodocşi, cât şi la uniţi. Cantorii deţineau şi o parte din pământul şi averea bisericii („clezia” sau „eclezia”), în contul salariului de cântăreţ bisericesc. Se vehiculează tot felul de proiecte privind salarizarea preoţilor, dar nimeni (nici chiar Sfântul Sinod al BOR sau Sinodul Bisericii Unite, din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici), nu se gândeşte şi la cântăreţii bisericeşti şi la paraclisieri (crisnici), fără a căror activitate şi contribuţie în parohie, am putea închide toate bisericile. Un cantor bun acopere şi deficienţele muzicale ale preotului, iar un paraclisier bun îl învaţă şi pe preot tipicul. Preotul afon, cantorul fornăit, paraclisierul „într-o ureche”, apoi, halal ghiveci de slujbă liturgică iese, adică de pomină şi, dacă mai şi strigă sau „silesc duhul spre răcnire” (cum scrie în tipicul vechi), îţi vine s-o iei la goană. Am întâlnit aşa ceva pe la multe biserici din Ţară, de mi-am stricat  buna dispoziţie, pentru toata ziua. Atunci nu ne putem mira, că lumea nu se mai duce la biserică’’.

Pr. Remus Grama(Cleveland, Ohio, S. U. A.): ,,Îţi mulţumesc pentru ridicarea acestei problematici. De 13 ani mi-a rânduit Domnul cântareţi calificaţi, teologi, pe care i-am plătit cu salariu de 750 dolari fiecare,  în ciuda neînţelegerii multora. La noi, pe lângă chestiunea cântării şi liturgicii, se ridică şi problema funcţionalităţii bilingve a cantorului. Pot spune că nu mai am stresul pe care îl aveam înaintea fiecărui serviciu religios, mai înainte. Glasul lor este o bucurie, ţinuta lor o inspiraţie şi slujbele sunt de-a dreptul înălţătoare. Toţi preoţii ar trebui să-şi unească glasul şi să ceară instituirea unei rânduieli specifice Bisericii Ortodoxe, care să formeze şi să remunereze cântăreţul. Mai mult, trebuie să ne educăm credincioşii şi să producem fondurile necesare pentru aceasta. În ţările în care avem separaţie între Biserică şi Stat nu ne pune statul nimic la dispoziţie, ci trebuie să jertfim noi, că altfel riscăm să nu mai existăm. ,,Costul” uceniciei şi al harului trebuie redescoperit nu ca un obstacol, ci ca o bucurie a mântuirii la care participă fiecare credincios. Cantorul este indispensabil şi la loc de mare cinste în sinagogi. Din nefericire, în Ortodoxie, al cărei tezaur liturgic nu poate fi pus în valoare fără glasul şi pregătirea tipiconală a cantorului, această ,,slujire” a fost prea mult dată uitării. Înalţ, alături de tine, o rugăciune pentru revirimentul cântării şi aducerea cantorului la demnitatea acordată de hirotesirea implicită a acestuia’’.

*

Apa meteorică. Prietenul meu Guliţă e un om ciudat. Întotdeauna îmi pune întrebări la care nu pot să răspund. Pur şi simplu mă blochează. Nu le pune de dragul de a discuta, ci, pur şi simplu, omul caută explicaţii şi răspunsuri la propriile sale nedumeriri şi nelămuriri. El e din Severin. Nu întotdeauna problemele lui, ca orăşean, sunt şi ale mele, ca trăitor la ţară. Cu toate acestea, vorba cronicarului Miron Costin se verifică şi în cazul de faţă: ,,nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi!’’ Ultima data când l-am  întâlnit pe Guliţă m-a dat gata. ,,- Părinte, îmi plătii apa. Nu înţeleg, însă, un lucru. În curtea mea intră o ţeavă cu apă. De la ţeava asta se alimentează robinetul din curte, cel de la bucătărie şi instalaţia din baie. Pe factură apar, însă, trei categorii de apă: potabilă, menajeră şi meteorică. Cum puteţi să explicaţi acest lucru?’’ ,,-Drept să-ţi spun, nea Guliţă, nu ştiu!’’ ,,- Bine, nu ştii să-mi răspunzi la asta! Poate ştii la alta care mă frământă pe mine!’’ ,,-S-o vedem!’’ ,,- Părinte, ce este aia apă meteorică?’’ ,,-Precis, nu ştiu! Să fie vorba de apa de ploaie?’’ ,,- Aşa spun şi ăştia de la biroul de taxe şi impozite! Dar, te întreb eu pe dumneata: de ce trebuie să plătesc eu şaisprezece metri cubi de apă meteorică? Dacă Dumnezeu a dat ploaia sau zăpada, nu a dat-o pentru noi toţi, să ne hrănească, să facă plantele să odrăslească?’’ ,, – Exact!’’ ,,-Bine, dar ce contribuţie are primăria la ploaie sau la zăpadă, ca să-mi ceară mie bani? Înţeleg că trebuie să plătesc apa care vine pe ţeavă, fiindcă o extrag din Dunăre, o curăţă, o tratează, au şi ei cheltuieli. Nu înţeleg, însă, de ce trebuie să plătesc primăriei pentru apa care o dă Dumnezeu, mai ales că eu nu o folosesc, fiindcă nu am grădină să o ud?’’ ,,-Sincer să fiu, nu ştiu!’’ ,,- Vă mai amintiţi cum ne miram la şcoală, când citeam în istorie, că pe vremea fanarioţilor se plătea fumăritul, albinăritul, vinăriciul, goştina, oieritul, văcăritul şi multe alte biruri?’’ ‚’- Da, îmi aduc aminte!’’ ,,- Nu credeţi că peste o vreme alţii se vor minuna de mulţimea taxelor şi impozitelor noastre de astăzi?  Cineva zicea că numărul lor a depăşit 400!’’ ,,- E posibil!’’

Numai întrebări încuietoare, dom’le!  Am vorbit şi cu un profesor de geografie. Mi-a spus că n-a găsit nicăieri în literatura de specialitate denumirea de ,,apă meteorică’’ pentru apa de ploaie, deşi el însuşi o plăteşte.  La urma-urmei, tocmai în asta stă frumuseţea: să plăteşti, fără să ştii ce şi de ce!

*

Din zicerile înalţilor funcţionari eparhiali. L-am întâlnit pe părintele M., înalt funcţionar eparhial. Era fericit. Avea în curs de finalizare o afacere măreaţă, poate afacerea vieţii lui. ,,- Bă, Sandule, cumpărăm o tarla de vie altoită la Recaş pentru episcopie!’’

Mda! Ideea este genială, e fantastică, însă, din punct de vedere economic este nu numai păguboasă, ci şi de-a dreptul falimentară. Un studiu de fezabilitate competent, cinstit şi obiectiv ar dovedi cu prisosinţă acest lucru. În primul rând,  să vedem care sunt necesităţile parohiilor din Mehedinţi de vin bisericesc. Sunt circa 200 de parohii în judeţul nostru. La Parohia Malovăţ, în care se împărtăşesc în cursul anului câteva sute de persoane, consumăm aproximativ doi litri de vin. Pentru cele 200 de parohii ar trebui vreo 400 litri. Să socotim 1.000 litri. Preţul de  piaţă  al vinului este de 7-8 lei/litrul. Aşadar, cu cca. 70-80 milioane lei vechi s-ar putea asigura necesarul de vin al eparhiei. Să luăm în calcul şi faptul că cele mai multe parohii nu folosesc vin de la episcopie, ci folosesc vin de la credincioşi, de cele mai multe ori acesta fiind calitativ superior  celui bisericesc. Au fost cazuri, când vinul bisericesc a fost oţet veritabil pentru salată şi murături.

A cumpăra o tarla de vie altoită la Recaş, e mai mult decât păgubos. Tarlaua trebuie să fie de cel puţin cinci hectare, ca să justifice  angajarea unei echipe de muncitori, de paznici, de personal administrativ. Cheltuielile de întreţinere ale viei altoite astăzi sunt imense. Costul tarlalei, al clădirii administrative, al împrejmuirii, pesticidele, fungicidele, îngrăşămintele, lucrările de întreţinere şi pază, la care se adaugă cheltuielile de transport,  se ridică la cifre de ordinul miliardelor. De la Severin până la Recaş sunt aprox. 200 kilometri. Numai cine n-a administrat teren la distanţă nu ştie ce cheltuieli necesită astfel de proprietăţi. Iar când este vorba de venituri… lipsesc cu desăvârşire. Dacă episcopia vrea neapărat să cumpere tarlale de vie, de ce nu se orientează spre Dealul Viilor, podgorie renumită de la marginea Severinului. Chiar dacă în prezent  podgoria este lăsată în paragină, o bună parte poate fi recondiţionată, ori se poate sădi vie nobilă. Se pot achiziţiona suprafeţe mici, atât cât să acopere necesarul de vin al eparhiei, fiindcă în nici un caz episcopia noastră n-are de gând să vândă vinul prin cârciume şi magazine.

Aş propune Prea Sfinţitului Episcop Nicodim să ia în consideraţie un program mult mai realist. Cu banii economisiţi din renunţarea la tarlaua de vie din Recaş să instituie o ,,Duminică a pâinii”. Într-una din duminicile din lună(prima sau ultima), în toate parohiile din eparhie să se doneze pâine participanţilor la slujbă. Preoţii s-ar îngriji să procure pâinea respectivă şi să ia factură pentru ea de la furnizori. Facturile  să fie apoi decontate de către episcopie. Ar fi fonduri suficiente pentru mulţi ani!

Oricum, ideea părintelui M. este genială, este fantastică, dar, cum se poate uşor vedea, este dintre cele mai păguboase. În rest, Dumnezeu cu mila!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit câteva donaţii pentru parohie astfel: Doamna Petruta Freud din Aschoffenburg(Germania) a donat 116 lei; Doamna Ionescu Ana-Maria(Câmpina-PH), Doamna Prof. Ileana Mocioiu(Tr. Severin) şi Doamna Burtea Elena(Tr. Severin), fiica regretatului Duţoniu Sever din Bârda,  au donat câte 50 lei. Domnul Curea Petre(II) din Bârda a achitat pentru contribuţia de cult   50 lei. La colecta pentru sinistraţii din Haiti s-au remarcat câţiva enoriaşi astfel: Doamna Mănescu Elena şi Domnii Ionaşcu Ștefan, Voican Ion şi Dima Vasile, toţi din Malovăţ, Domnul Mucioniu Dumitru din Tr. Severin şi Pr. Stănciulescu Alexandru din Bârda au achitat câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Pentru colecta privind sinistraţii din Haiti s-au adunat până la închiderea prezentei 700 lei. Colecta continuă până la 9 martie. Conform pastoralei Sfântului Sinod şi îndrumărilor prelucrate la slujbă, în prima şi a doua duminică din Postul Mare se organizează obişnuita colectă anuală pentru Fondul Central Misionar. Cine vrea să doneze ceva şi pentru aceasta este binevenit. Se va elibera chitanţă pentru fiecare sumă donată.

*

În cursul lunii ianuarie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din sat astfel: 17 Ian.(Malovăţ): 154 pâini; 24 Ian. (Bârda): 48 pâini; 31 Ian. (Malovăţ): 140 pâini. Aşadar, în luna ianuarie s-au donat 342 pâini. Costul lor a fost suportat de Domnul Ion Surugiu, patronul cele mai mari fabrici de pâine din zonă. Dumnezeu să-i ajute!

*

Până la încheierea prezentei am donat 384 exemplare din Noul Testament. Cei care nu v-aţi luat până acum această carte, vă rugăm s-o faceţi cât mai curând, fiindcă s-ar putea să hotărâm la viitoarea şedinţă cu Consiliul Parohial să donăm ceea ce a rămas din stoc bibliotecilor comunale din judeţ. Numai cine nu vrea nu ia. Mai ieftin decât atât nu se poate!

*

Plăţi. Am efectuat în ultima vreme o serie de plăţi mai mari astfel: 110 lei librăriei pentru hârtie; 120 lei pentru cartuş imprimantă; 1200  lei tipografiei pentru vol. George Călinescu. Maxime şi reflecţii; 112 lei pentru curentul electric; 275 lei poştei pentru coletele cu cărţi trimise; 500 lei protoieriei pentru sinistraţii din Haiti; 225 lei protoieriei ca primă rată la subvenţiile către episcopie; 2700 lei pentru un calculator nou; 110 lei plicuri şi rechizite; 250 lei poştei pentru timbre; 600 lei judecătoriei pentru expertiză tehnică în procesul cu primăria pentru teren şi alte cheltuieli mai mici.

*

Recuperări neaşteptate. Regretatul Părinte Grigore Maerean de la Mânăstirea Lainici dăduse ultimele manuscrise ale seriei sale de volume Chemări la Domnul unei doamne din Tg. Jiu să i le culeagă pe calculator. S-a întâmplat nenorocirea cu el şi manuscrisele au rămas în Tg. Jiu. Nimeni de la mânăstire nu cunoştea  persoana căreia dânsul îi încredinţase manuscrisele. Am contactat mai mulţi călugări de la Lainici, inclusiv pe stareţ, dar nimeni nu cunoştea nimic de soarta manuscriselor. Iată că a auzit de această problemă şi Domnul Bâlgăr Anton din Rătez com. Godineşti(GJ). Dânsul este un vechi cititor al publicaţiilor parohiei noastre. Primeşte de mulţi ani ,,Scrisoarea pastorală”, a ajutat în repetate rânduri parohia noastră şi a venit de multe ori la slujbă la Malovăţ. Şi-a folosit toată priceperea  şi a cercetat municipiul Tg. Jiu aproape stradă cu stradă, până a găsit persoana ce deţinea manuscrisele Părintelui Maerean. A  plătit pentru munca ce se făcuse cu culegerea lor două milioane lei vechi din pensia dumnealui şi a adus manuscrisele la Malovăţ, ca să continuăm publicarea volumelor VIII, IX şi X. Dumnezeu să-i răsplătească pentru efortul făcut!

*

Pierderi irecuperabile. De ce ţi-e frică nu scapi, zice un proverb românesc. Şi are dreptate. De aproape şase ani lucrez pe calculator. Am înmagazinat în el mii de ore de muncă, rupte din zi şi din noapte. Permanent m-a urmărit teama că materialele stocate în calculator, cărţi şi articole, se pot şterge cu uşurinţă. Din cauza lenei, comodităţii sau a lipsei de timp nu am salvat materialele respective pe internet, pe CD-uri sau pe stic. La sfârşitul anului trecut s-a ars hard-discul la calculator şi s-a pierdut toată munca de aproape şase ani, cu excepţia materialelor, – cărţi şi articole -, pe care le publicasem între timp. Toate încercările  unor specialişti din Severin de a învia mortul şi a-i lua declaraţii au dat greş. Asta este! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat! Fie Domnul binecuvântat!

*

Publicaţii. În  această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: Oferta de carte, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5116(3 febr.), p. 11, în nr. 5117(4 febr.), p. 11 şi în nr. 5118(5 febr.), p. 11; Comentarii cotidiene, in ,,Romanian Vip”, Revista Românilor de pretutindeni, Dalas(S.U.A.)2010, 5 febr., p. 1, ediţie on-line (http://www.romanianvip.com); Nicolae Iorga – martirul neamului, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5122(11 febr.), p. 11; Colindele, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5122(11 febr.), p. 11; Vremea vorbelor de bine, în ,,Vâlcea turism”, 2010, 12 febr., ediţie on-line(http://www.valcea.turism.ro) şi în ,,Romanian Vip”, Revista Românilor de pretutindeni, Dalas(S.U.A.)2010, 12 febr., p. 1, ediţie on-line (http://www.romanianvip.com); Troiţe pentru eroi, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5124(13-14 febr.), p. 10; Daruri de suflet, în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5124(13-14 febr.), p. 10; în ,,Datina”, XIX(2010), nr. 5124(13-14 febr.), p. 10.

*

Emisiuni.  La  5 febr., între orele 20,00- 21,00, preotul Dvs.  a avut la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin emisiunea interactivă cu tema Intoarcerea fiului risipitor, iar la  12. febr., între aceleaşi ore, emisiunea cu tema Judecata veacurilor.

*

Examene .     La 6 febr., preotul Dvs.  a susţinut examen la  Criminologie, iar la 7 febr. la disciplina   Dreptul diplomatic şi consular în cadrul Facultăţii de Drept, unde este student în anul IV.

*

Congrese: Preotul Dvs. a fost invitat să participe cu comunicare la Congresul de Istorie de la Alba-Iulia din luna mai, dedicat lui Mihai Viteazul. Vom vedea!

*

Giulgiu din Torino. Părintele  Gheorghe Vasilescu din Torino(Italia) l-a invitat pe preotul Dvs. să meargă în luna mai a acestui an la Torino, pentru a participa la festivitatea de expunere a Giulgiului Mântuitorului. Părintele Vasilescu spune că în treizeci de ani de când este acolo, doar de două ori până acum a mai fost o asemenea festivitate. Ea durează câteva zile. Se ştie că giulgiul din Torino este mahrama  dată de Veronica Mântuitorului să-Şi şteargă faţa însângerată, când urca pe Golgota. Mântuitorul Şi-a şters faţa, dar pe mahramă s-a întipărit  faţa Lui ca pe o pânză pictată. Despre acest giulgiu au fost multe controverse de-a lungul timpului, dar evenimentele prin care el a trecut neatins constituie cea mai puternică dovadă a autenticităţii sale. Părintele Vasilescu ne-a asigurat că toate cheltuielile ce le va necesita deplasarea ,,vor fi suportate de Maica Domnului”.  Analizăm problema! Nu este o ofertă de fiecare zi!

*

Anunţ. Primim înscrieri pentru făclii de Sf. Paşti.  Făclie de 1 Kg. costă 40 lei; de 0,5 kg. costă 20 lei; de 0,25 kg. costă 10 lei.  Plata la primirea făcliei.

*

Program. Pentru luna Martie avem următorul program de slujbe: 1 Mart. (sfinţirea apei şi seminţelor la Bârda şi Malovăţ); 6 Mart. (Malovăţ- Bârda); 7 Mart. (Bârda); 13 Mart. (Bârda-Malovăţ); 14 Mart.(Malovăţ); 20 Mart. (Bârda-Malovăţ); 21 Mart. (Bârda); 25 Mart. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 27 Mart. (Bârda-Malovăţ); 28 Mart. (Malovăţ); 29 Mart. (denie seara la Bârda); 30 Mart. (denie seara la Malovăţ); 31 Mart. (spovediri şi împărtăşiri dimineaţa la Bârda, la biserică şi în sat; denie seara la Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: