„Scrisoare pastorală“ nr. 168

Dragii mei enoriaşi!

Ruşine! Ruşine! Ruşine! Zilele trecute am privit la televizor o scenă penibilă, care m-a ruşinat şi m-a umilit până la lacrimi, ca preot şi ca membru al Bisericii Ortodoxe Române. O oarecare Oana Zăvoranu împreună cu patru pastori sectari judecau şi puneau la zid Biserica Ortodoxă Română. Porneau de la faptul că un călugăraş din anturajul apropiat al patriarhului fusese filmat făcând păcate, care numai în Sodoma şi Gomora se practicau. Tipul avea 25 de ani şi într-un reportaj apărea cu însemnele de arhimandrit. Este cel mai înalt grad monahal practicat la noi. După nume nu-mi spunea  nimic. Nu-l întâlnisem până atunci prin revistele bisericeşti semnând articole. Aşadar, cu capitolul inteligenţă  nu avea mare lucru în comun. Ne întrebăm, în mod firesc, ce merite l-au propulsat în anturajul  patriarhului ţării?  Cu ce drept acest individ aduce o pată atât de urâtă pe obrazul Bisericii noastre? Este foarte trist când un şef este înconjurat de subalterni la care doar uniforma este obligatorie, iar inteligenţa este facultativă şi opţională! Avem călugări cu înaltă ţinută morală, care sunt ţinuţi departe de centrul patriarhal sau cele eparhiale. Promovarea în treptele monahale se făcea, conform regulamentelor de organizare şi funcţionare ale monahismului, după îndelungate perioade de ucenicie, de încercări. Când le-a parcurs, oare, acea jigodie ordinară, care şi-a bătut joc de Biserică şi de Preoţie?  Ar putea răspunde cei ce l-au promovat?  Nu mai departe, astă-vară un alt caz similar se petrecea cu un altul la Mânăstirea Căldăruşani.  Nu se aşternuse bine tăcerea peste acela, că a izbucnit acesta. Şi tocmai în momentul în care patriarhia era gazda primului congres mondial dedicat Sfântului Vasile cel Mare, organizatorul monahismului în Biserica Ortodoxă! Cu o seară sau două înainte, mai multe somităţi ale teologiei mondiale făceau declaraţii la Radio ,,Trinitas” cu privire la uimirea ce le-o produsese grandoarea manifestaţiei dedicate Sfântului Vasile cel Mare, cât şi viaţa religioasă şi monahală din România. Era o adevărată mândrie pentru un creştin şi pentru un preot ortodox. Şi, dintr-odată, totul s-a prăbuşit!

Cei care-l judecau pe acel individ şi Biserica erau vulpoi bătrâni. Ştiau să plece de la un caz izolat şi să generalizeze. Batjocoreau Biserica în general, Sfintele Taine şi Ierurgiile noastre. Altfel spus, tot tezaurul de învăţătură şi trăire al Ortodoxiei!

Cu ani în urmă, eram la Mitropolia Olteniei un funcţionăraş  oarecare. Mitropolitul de atunci, Teoctist Arăpaş, era întotdeauna înconjurat de bătrâni, preoţi şi călugări. Mulţi erau pensionari. Îi invita şi îi aducea cu maşina la biserica unde slujea el. Soborul pe care-l forma avea o demnitate şi o sobrietate cum rar am întâlnit. Cei tineri nu-l înţelegeam atunci, dar acum îl înţeleg. Erau situaţii chiar penibile. Se ducea la sfinţiri de biserici însoţit de preotul Zberea, care avea 86 de ani şi era şef de birou administrativ la mitropolie. Fiindcă mâinile îi tremurau, când trebuia să semneze câte o hârtie, fiica sa, care-i era subalternă şi colegă de birou, îi lua mâna şi i-o ajuta să scrijelească nişte linii ce se numeau semnătură. Eram revoltaţi, fiindcă erau preoţi tineri la mitropolie, capabili, buni slujitori şi vorbitori şi nu-i lua cu el. Ar fi suficient să-l amintesc aici pe preotul Ioanicescu.

Astăzi, bătrânii au fost aruncaţi la coşul uitării şi tinerii au invadat toate structurile. Am tot respectul faţă de tinerii capabili şi le doresc să aibă parte de vremuri în care competenţa şi competiţia să fie criteriile de evaluare şi de promovare şi să-i ferească Dumnezeu de vremuri în care promovările să fie făcute pe motive care nu se pot decât şopti sub perdeaua nopţii!

*

Grade şi distincţii. Ascultam de curând un post de radio oarecare. Aflam cu acel prilej că episcopul din Patagonia  hirotonise un tânăr funcţionar eparhial preot la o parohie din capitala unui judeţ. Nu numai că-l hirotonise preot, dat îl numise şi paroh la acea parohie, deşi acolo mai erau câţiva preoţi cu zeci de ani de slujire la parohia respectivă. Mă întrebam cum se vor fi simţit acei preoţi în faţa enoriaşilor lor, când li se aducea un copil drept şef? Mă întreb, de asemenea, cum se vor fi simţit enoriaşii prezenţi la acea slujbă, când erau întrebaţi dacă noul hirotonit, pe care nu-l văzuseră până atunci, este vrednic de demnitatea ce i se încredinţa şi ei trebuiau să răspundă afirmativ în română, greacă şi latină, ca să nu fie nici un dubiu?

Culmea ironiei, am deschis aparatul de radio peste o săptămână şi am  aflat alte veşti din episcopia Patagoniei. Ierarhul îi conferise celui hirotonit cu o săptămână înainte cel mai înalt grad onorific, care se poate acorda unui preot: iconom stavrofor. Foarte curios! La 23-24 de ani  înalt funcţionar eparhial, preot paroh în capitală de judeţ şi iconom stavrofor! Ce isprăvi o fi făcut acel băieţel în acea săptămână nu se ştie de către muritorii de rând! Oricum, până la pensie mai are de primit tichie de mărgăritar şi gata!

Distincţia onorifică de iconom stavrofor se dădea altădată, conform regulamentelor Bisericii, în urma unor realizări importante în ogorul Bisericii, precum construcţia unei biserici, spre exemplu. Ea însemna o încununare pentru cel în cauză, un imbold pentru ceilalţi. Îmi amintesc de regretatul preot Ionică Sfetcu de la Bârda. Construise biserică în trei ani(1934-1937) într-un cătun de 150 de familii cu greutăţi pe care numai el şi Dumnezeu le ştie, fără un leu subvenţie de la stat. Nu i s-a dat nici un grad la sfinţirea bisericii. A slujit cu vrednicie şi demnitate, aşa cum puţini preoţi din împrejurimi au făcut-o, peste patruzeci de ani şi abia când a ieşit la pensie mitropolitul Firmilian i-a acordat titlul de iconom stavrofor, ca o încununare a întregii activităţi.

Cred că dacă mitropolitul Firmilian  ar fi dat acea distincţie cu atâta uşurinţă, mai întâi unor puştani, ca cel din Patagonia, Părintele Ionică Sfetcu nu ar fi primit-o. Avea demnitatea cuvenită să-i spună ierarhului, că vrea să rămână simplu preot şi aşa vrea să se ducă în faţa lui Dumnezeu, fără împopoţonări şi zdrăngăneli!

*

Apostolul şi lupii. Părintele Stelică Zoican de la Balta mi-a relatat o întâmplare memorabilă din viaţa sa de preot de ţară. Ascultându-o, am înţeles mai bine cât de folositoare este ucenicia unui preot la o parohie de ţară în primii ani ai activităţii sale, indiferent al cui este şi pe cine are rudă la Ierusalim. Numai la sat  înţelegi mai bine frumuseţile sufletului românesc nealterat de influenţele nefaste ale civilizaţiei moderne, numai acolo, confruntându-te cu greutăţile şi necazurile, cu lipsurile şi cu problemele specifice treci prin cuptorul de foc al încercării şi al călirii. Numai acolo îţi înţelegi mai bine ca oriunde misiunea de preot şi-ţi poţi da seama dacă ai chemare pentru ea sau trebuie să-ţi cauţi rosturile în viaţă în alte părţi.

Era la Bobotează. Părintele Stelică era preot la Balta. Părintele Izverceanu de la Cernavârf  a primit veste că are fiul, profesor în Bucureşti, bolnav. I-a trimis vorbă părintelui Stelică să-l suplinească o săptămână sau două, până se întoarce. De acord, nici nu se putea altfel! Abia a trecut Sfântul Ion şi iată că a venit veste că la Buseşti, -sat al Parohiei Cernavârf-, este o înmormântare. Părintele Stelică a plecat de dimineaţa, cu sania. Crăpau lemnele de ger, iar zăpada era destul de mare. Şi-a luat cojocul cel mare, şi-a înfăşurat picioarele cu pături groase şi a pornit. A trecut pe la Turtaba, şi-a luat cântăreţul şi a ajuns la Buseşti pe la prânz, fiind cale lungă. Înmormântare mare! La pomană au fost peste 600 de persoane, după cum i-a numărat părintele. Tăiaseră un junc de 400 kilograme şi un porc de 100 kilograme. Uimit de atâta mulţime, a întrebat dacă aşa se întâmplă întotdeauna. ,,-Aşa este obiceiul la noi, părinte, să vină tot satul la pomană!” i-au răspuns oamenii. ,,-Şi dacă familia în cauză nu are posibilitate să facă o cheltuială atât de mare?” a întrebat părintele nedumerit. ,,-Nu-i problemă! Noi, satul, punem mână de la mână şi facem pomana, fie că are familia ceva, fie nu. Părintele nostru ne-a învăţat că trebuie să ne ducem neputinţele unul altuia, că aşa scrie în Cartea Sfântă. Tot părintele nostru ne-a învăţat că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim toţi egali şi la rugăciune, şi la pomană! Vin la pomană toţi din sat, cu mic cu mare. Cei care sunt cu vitele sau la muncă vin seara, dar tot vin!” au precizat oamenii. ,,-Este extraordinar ce-mi spuneţi dumneavoastră, oameni buni! Aşa a fost din vechime satul românesc!” le-a spus părintele Stelică. ,,-Da, părinte, noi aşa facem şi la nuntă şi la botez. Se naşte un om, se naşte o familie, moare cineva, se construieşte o casă, se face un drum, suntem toţi alături, ca fraţii, umăr lângă umăr, c-aşa-i place lui Dumnezeu să ne vadă: uniţi şi ajutându-ne unii pe alţii!” ,,-Cinste dumneavoastră!” le-a mai spus părintele.

Nu s-a terminat bine pomana, că a venit la preot cineva din alt sat şi i-a spus: ,,-Părinţele, cineva de la Cornet e pe moarte şi trebuie împărtăşit!” ,,-Păi, mergem acolo, să-l împărtăşim. Poate ajunge sania?” ,,-Nu, că e drumul rău şi se răstoarnă. De fapt, nu e decât pârtie de picior!” Au plecat pe jos, cale de aproape cinci kilometri. A împărtăşit persoana în cauză şi părintele a plecat singur înapoi, la Buseşti, să-şi ia sania şi cântăreţul. La întoarcere abia îl aşteptau, fiindcă în altă parte a satului cineva era pe moarte şi trebuia împărtăşit. Aproape se întunecase. S-a dus până acolo. Când a întors la casa paracliserului, unde avea sania, acesta i-a spus: ,,-Părinte, acum vreau să mă împărtăşesc şi eu!” ,,-Păi, bine, măi, nea Ilie, nu putuşi să-mi  spui acolo, unde grijii bătrâna aceea, că fuseşi cu mine! Făceam o singură slujbă şi te grijeam şi pe dumneata!” i-a zis părintele dojenitor. ,,-Nu, părinte, pe mine mă împărtăşeşti de bucuria de a te avea oaspete pe dumneata şi pe cântăreţ!” ,,-E târziu, nea Ilie, e târziu, se întunecă şi e iarnă. Îţi mulţumesc frumos, dar lasă, că stau altădată la dumneata!” ,,- Nu, părinte, nu, că eu am o datorie la tatăl dumneata. De câte ori am trecut prin Coada Cornetului şi el m-a văzut, nu m-a lăsat până nu m-a băgat în casă şi mi-a pus masa!” Au stat la masă, au servit ceva de mâncare, au băut o ceaşcă două de ţuică fiartă şi au plecat.

Până la Balta era cale lungă, poate mai bine de zece kilometri. A trebuit să treacă mai întâi prin Turtaba, să lase cântăreţul, o deviere de alţi trei sau patru kilometri. Se făcuse ora 22-23 noaptea. Se lăsase ger cumplit. Când a trecut printr-un clet de pădure, părintele Stelică a auzit lupii urlând. Ii auzise de multe ori, dar ca atunci, aşa de înfricoşător, niciodată. I s-a ridicat căciula pe cap. Calul a început să dea semne de teamă. Părintele s-a gândit repede ce trebuie să facă. Avea de urcat un deal, Babele, şi calul nu putea să fugă. Dacă ar fi rămas în sanie, se putea întâmpla ca să nu-l mai asculte calul, s-o ia zăuş prin pădure, să răstoarne sania şi atunci lupii puteau cu uşurinţă să-l mănânce şi pe el şi calul. Părintele a oprit cu greu sania. A coborât, ţinând strâns hăţurile calului. Şi-a făcut o rugăciune şi  s-a închinat de mai multe ori. A luat într-o mână toporul  de care nu se lipsea niciodată când pleca la drum şi cu cealaltă a luat calul de sub barbă. Au apărut şi lupii. Erau şapte. Trei pe o parte a drumului şi patru pe alta. Calul se zbătea înfricoşat. Cu greu îl putea struni. Nu avea lumină, ci doar luna făcea ca umbrele copacilor să pară mai înspăimântătoare. Lupii mergeau paralel cu sania, la câţiva metri distanţă şi urlau. Parcă o putere nevăzută îi oprea să nu atace. Când au ajuns în vârful dealului, părintele şi-a făcut vânt şi-ntr-o clipită a fost în sanie. Calul a pornit într-o fugă nebună, cum nu mai fugise în viaţa lui. Sania venea în urma lui ca o aşchie, nu-i mai simţea greutatea. Lupii veneau pe urmele săniei urlând. Pericolul cel mare era acum răsturnarea săniei. Drumul avea multe şanţuri, denivelări, pietre care ieşeau ameninţătoare prin zăpadă. A ajutat însă Dumnezeu şi sania nu s-a răsturnat.

Când au ajuns acasă, trecuse  de miezul nopţii. În ciuda gerului năpraznic,  atât calul, cât şi Părintele Stelică  erau scăldaţi de sudoare. Era sudoarea morţii, care le dăduse târcoale.

Astfel se încheia ziua de lucru a unui preot de ţară!Păi, nu?

*

Uitătura popii.  Într-o zi eram în piaţă, după cumpărături. O femeie care vindea cartofi m-a recunoscut că sunt preot şi a început să strige în gura mare că la înmormântarea soţului ei, preotul i-a făcut ochi dulci, s-a apropiat de ea şi a întins mâna s-o mângâie, dar că ea s-a ferit şi l-a lovit peste mână. Reieşea din afirmaţiile femeii, că preotul era un afemeiat şi că ea era o femeie cinstită. M-am strecurat binişor prin mulţime şi m-am îndepărtat, fiindcă scena era penibilă.

La vreo câteva zile de la întâmplarea cu pricina, eram la o emisiune la Televiziunea ,,Datina”. Era emisiune interactivă, aşa că oricine putea să dea telefon şi să intre în emisiune. O doamnă oarecare a spus că la înmormântarea soţului ei, preotul nu se uita decât la picioarele ei!  Nu ştiu dacă o fi fost una şi aceeaşi persoană, însă faptul dă de gândit. Dacă preotul s-ar fi uitat pe deasupra mulţimii aflată la acea înmormântare, s-ar fi spus despre el că se uita după ciori sau după avioane; dacă şi-a ţinut privirea la nivelul capului, a făcut ochi dulci tocmai văduvei care-şi bocea soţul; dacă s-ar fi uitat la stânga, se uita după făină; dacă s-ar fi uitat la dreapta, s-ar fi uitat după slănină; dacă s-a uitat în jos, s-a uitat la picioarele văduvei. Grea problemă cu uitătura popii! Poate ar trebui să se lege la ochi sau să-şi pună ochelari negrii, ca să nu mai vadă şi să nu i se vadă ochii.

Este mult mai grea însă problema cu starea noastră de spirit! Suntem stresaţi, suntem striviţi de greutăţi, de necazuri, de lipsuri. Se mai ivesc şi situaţii de acestea de drame familiale. Avem impresia că lumea întreagă este împotriva noastră. Căutăm mereu ţapi ispăşitori, ca să ne motivăm neputinţele şi eşecurile. Aruncăm cu noroi în oricine, crezând că astfel facem o ispravă admirată de cei din jur. Am uitat noţiunile cele mai elementare privind rolul preotului într-o parohiei. Asta dacă le-am ştiut vreodată! Televizorul ne-a intoxicat viaţa şi ne-a modelat sufletul şi mentalitatea după alte valori decât cele tradiţionale româneşti.

Să zicem că femeia din piaţă era bolnavă psihic sau nervos. Un om sănătos nu s-ar fi manifestat aşa în nici un caz! Se adaugă şi cea de la televizor şi  lucrurile se complică. Îmi amintesc de regretatul  preot Ionică Sfetcu de la Bârda. În mod frecvent, la biserică sau în alte împrejurări grele din viaţa cuiva, îl mângâia pe acela, fie că era bărbat, fie femeie. Îl mângâia ca un părinte şi încerca să-l încurajeze, ca să treacă de momentul critic în care se afla. Îi vorbea frumos şi-l îmbărbăta. Nimănui vreodată nu i-ar fi trecut măcar prin gând că părintele face astfel vreun ,,avans sexual” cuiva. Doamne fereşte! Părintele era părintele satului cu adevărat.  La el se duceau oamenii din sat, fie la biserică, fie acasă şi-şi vărsau durerea, necazul, lacrimile şi of-ul. De la el aşteptau un sfat, o încurajare, o mângâiere. El nu era numai părintele, ci şi judecătorul. Trebuia să ia cunoştinţă cel dintâi de o situaţie şi părerea dumnealui conta şi contribuia cel mai adesea la rezolvarea problemei. Astăzi nu numai preotul nu mai are voie să mângâie pe un enoriaş, dar chiar un copil nu mai  ai voie să-l mângâi, fiindcă devii suspect şi gestul poate fi răstălmăcit.

Sărmană fiinţă umană, în ce hal ai ajuns!

*

Megalomanie sau prostie?  De şase ani se  lucrează la staţia CFR din Tr. Severin. A fost demolată vechea gară, una dintre primele din România şi a început construcţia uneia noi. Vrem să facem ,,cea mai  mare gară din sud-estul Europei”, după cum ţin mereu să spună mai marii urbei. A răsărit uşor – uşor o măgăoaie cât toate zilele, cu mai multe etaje, cu poduri suspendate, care vor face legătura între gară şi bulevardul din apropiere. În timpul acesta, strada din spatele gării a fost blocată, deşi era o arteră de maximă importanţă. Zi şi noapte, pe segmentele străzii respective rămase neocupate este o aglomeraţie infernală de maşini. De şase ani, birourile gării sunt adăpostite prin clădirile din apropiere. Tot de atâţia ani nu mai există o staţie de aşteptare, un telefon şi un funcţionar pentru serviciul ,,informaţii”, o bancă măcar, pe care să aştepţi câteva minute ori câteva ore venirea sau plecarea trenului. Fie zăpadă, fie ploaie sau arşiţă, cei câţiva călători stau înghesuiţi unul în altul pe fâşia de peron dintre liniile a I-a şi a II-a!

Să fi fost, oare, necesară o asemenea construcţie? Chiar nu mai era capabilă vechea gară să suporte traficul de călători? Nu ar fi fost mai ieftină renovarea, repararea sau extinderea celei vechi? Sunt câteva întrebări fireşti, pe care şi le pune orice călător sau cetăţean.

În intervalul de şase ani de când se lucrează la gară, am călătorit de mai multe ori cu trenul. Precizez că pe peron, de fiecare dată, mai cu seamă la orele de noapte, aşteptau câţiva călători, spre deosebire de anii de dinainte de  1989,  când călătorii se călcau pe picioare unii pe alţii. Autocarele şi microbuzele au preluat cea mai mare parte a călătorilor în ultimii ani. În tren, am mers cu frica în sân din două motive. În primul rând, mi-a fost frică noaptea, când am călătorit singur în vagon.  Doar din când în când trecea pe coridor câte o ceată de şmecheraşi, gălăgioşi, obraznici şi puşi pe harţă. În al doilea rând, mi-a fost frică de câte ori, – şi nu puţine au fost -, când vagonul s-a izbit în dreapta şi în stânga cu atâta violenţă, încât numai Dumnezeu a putut să mai evite o deraiere a trenului. Linia ferată este sub orice critică şi nevoia de reparaţii este mai mare ca oricând. Te întrebi, mai ales când auzi câte miliarde a înghiţit măgăoaia de gară, dacă n-ar fi fost mai normal să se repare  linia şi să se îmbunătăţească condiţiile de călătorie, care ar fi putut să atragă călătorii mult mai mult?  Dar cine să mai fie atent la întrebările tale, biet muritor de rând, călător cu trenul  vieţii?!

*

O lecţie de viaţă.     Un tânăr american fusese în război în Vietnam aproape trei ani. Într-un final se întoarce în America şi îşi sună părinţii la telefon. ,,- Mamă, tată, mă întorc acasă, dar vreau să vă cer o favoare. Am un prieten foarte bun şi aş vrea să îl aduc acasă cu mine!” ,,-Sigur, ne-ar face mare plăcere să îl cunoaştem, au spus părinţii!” ,,-Mai e ceva, ce ar trebui să ştiţi despre el; în timpul războiului a fost rănit foarte rău. A călcat pe o mină şi explozia l-a lăsat fără o mână şi un picior. Nu are unde să se ducă şi vreau să vină să stea cu noi acasă!” ,,-Ne pare rău să auzim asta, fiule! Poate rezolvăm cumva să îi găsim unde să stea!” ,,-Nu, vreau să stea împreună cu noi acasă!” ,,-Fiule, îi răspunde tatăl, nu-ţi dai seama despre ce vorbeşti. Un om handicapat ca el înseamnă o povară foarte mare pentru noi. Avem şi noi vieţile noastre de trăit. Ce sens are să ne încărcăm viaţa cu unul ca el? Lasă-l în pace şi vino acasă! O să-şi găsească el unde să stea!”

În acel moment, fiul a închis brusc telefonul. După câteva zile, părinţii au primit un telefon de la poliţie, care îi anunţa că fiul lor s-a sinucis, aruncându-se de pe o clădire. Erau chemaţi să identifice trupul. Părinţii, înmărmuriţi, au ajuns repede la morgă şi acolo au descoperit că, într-adevăr, fiul lor era cel care murise. De asemenea, au mai descoperit un lucru: Băiatul lor avea doar o mână şi un picior!

Ne e atât de uşor să îi acceptăm şi să îi iubim pe cei care sunt amuzanţi, plini de viaţă, fără probleme, dar nu ne pasă de cei care ne pot încurca planurile, care au probleme, sau nimeni nu-i bagă în seamă. Suntem atât de ipocriţi în astfel de împrejurări!

*

Sfinţii Părinţi despre bine. ,,Este frumos a voi bine altora şi a arăta prin fapte dărnicie, cu condiţia de a nu aduce cu aceasta pagubă, ci folos. Dacă ar voi cineva să arate dărnicie risipitorului voluptuos, pentru continuarea risipei sale, adulterinului ca răsplată pentru acţiunea sa adulteră, atunci n-ar mai fi aceasta binefacere…. Când ne arătăm darnici cuiva, care proiectează planuri contra patriei, care apoi cu banul binefacerii străine caută a strânge în jurul său oameni netrebnici, aceasta înseamnă a aduce pagubă altora, nu folos”; ,, Când voieşte cineva să răsplătească o binefacere, atunci se are în vedere mai mult intenţia decât mărimea sumei”; ,,Buna-cuviinţă este legată de binele moral, în aşa fel, că nu poate fi despărţită de el. Căci ceea ce se cuvine este, într-adevăr, şi bine moral, şi invers, se cuvine ceea ce este bine să fie şi moral.  Se poate spune că deosebirea constă mai mult în cuvânt, decât în lucrul însuşi. De simţit se poate simţi că este o deosebire, de explicat însă nu se poate… Binele moral se poate compara cu sănătatea şi puterea, cuviinţa cu graţia şi frumuseţea corpului. Se pare, într-adevăr, că frumuseţea are o poziţie mai înaltă decât sănătatea, cu toate acestea frumuseţea nu poate fi fără sănătate, nici să fie despărţită de ea, căci, unde lipseşte sănătatea, nu se poate vorbi în mod propriu despre graţie şi frumuseţe. Tot în acelaşi mod, binele moral cuprinde în sine cuviinţa, aşa că aceasta pare a izvorî din acela, dar nu poate exista fără el. Binele moral este, deci, ca şi puterea şi sănătatea în toată lucrarea noastră; cuviinţa, din contră, este oarecum formaţia aceluia şi numai în gândire poate fi despărţită de el, altminteri este unită cu el în mod real”(SF. AMBROZIE)(Va continua).

*

Ajutoare şi donaţii.   În cursul lunii octombrie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni din sat astfel: 4 Oct.(Malovăţ): 196 pâini; 11 Oct.(Bârda): 70 pâini; 18 Oct.(Malovăţ): 137 pâini; 25 Oct.(Bârda): 35 pâini. Aşadar, în luna octombrie au fost donate 438 pâini. Precizăm că Domnul brutar Ion Surugiu a suportat costul acestor pâini donate în luna Octombrie. Dumnezeu să-i răsplătească!

*

În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare astfel: Domnul Mema Dumitru din Balş(OT), fiul regretatei Mema Eva din Bârda, a donat 600 lei; Domnişoara Nisioi Mihaela din Câmpulung-Moldovenesc(SV) a donat încă 100 lei;  Domnul Ivaşchescu Ion din Comăneşti(MH), Domnul Mândrilă Radu şi Doamna Crăciunescu Valeria din Câmpulung – Moldovenesc(SV) au donat câte 50 lei; Domnul Giura Dragoş din Malovăţ şi Doamna Răulescu Eleonora din Bârda au mai adăugat câte 50 lei la contribuţia de cult. Dumnezeu să le ajute!

*

Publicaţii. În această perioadă, parohia noastră a publicat o nouă carte a regretatului preot Dumitru Bălaşa, Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei(344 pag.).

Când citeşti cărţile Părintelui Bălaşa, – tu însuţi fiind român-, te simţi mai puternic, mai mândru, mai optimist, mai încrezător în viitorul naţiei tale, cu mai multă speranţă în propriul tău viitor. Bătrânul istoric se dovedeşte a fi, cu prisosinţă, un bătrân al naţiei sale, un învăţător, un dascăl. Scoate la lumină acele momente înălţătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale Europei,  ce-au reuşit să-şi croiască demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate şansele să redevenim noi înşine; aduce în discuţie situaţiile critice ale istoriei noastre, poticnirile şi insuccesele, felul cum am ştiut şi am reuşit să le depăşim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că românul ,, are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”. Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercaţi pe plan intern sub toate aspectele şi atât de discreditaţi în plan extern, când sunt trataţi de mulţi ca nişte rude sărace şi înapoiate ale europenilor, Părintele Bălaşa ne aduce destule argumente, care ne fac să înţelegem că acestea sunt încercări şi crize de moment şi că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene şi nu sunt distruse, aşa cum speră vrăjmaşii lui.

*

Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva articole astfel: Fabule în actualitate…. Caşcavalul popii, în ,,Cetatea lui Bucur”, Bucureşti, 2009, oct., ediţie on-line(www.cetatealuibucur.ro); Vacile stăpânirii, în ,,Buletin de informaţii”, Sydney(Australia), an. LV(2009), nr. 5(sept. –oct.), p. 22, ediţie on-line(www.aradomain.com); Scandalul de la Mânăstirea Cârnu, în ,,Buletin de informaţii”, Sydney(Australia), an. LV(2009), nr. 5(sept. –oct.), p. 23, ediţie on-line(www.aradomain.com); A murit speranţa, în ,,Romanian Vip”, Dallas(S.U.A.), 2009, oct. , ediţie on-line (http://www.romanianvip.com); Secretul spovedaniei, în ,,Ecoul”, 2009, nr. 9, ediţie on-line(http://revista-ecoul.com); Sus-jos! Sus-jos! în ,,Epoca”, 2009, nr. 9, ediţie on-line(http://revista-epoca.com); Vremuri apocaliptice, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVIII(2009), nr. 5052, 30 oct., p.3; Necinstirea sărbătorii, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVIII(2009), nr. 5052, 30 oct., p.10; Pretenţii ţigăneşti, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVIII(2009), 5053, 31 oct., p. 11. Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna, Mehedinţi, privitor la Tudor Vladimirescu, în ,,Orizonturi şcolare”, Malovăţ, 2009, nr. 5, pp. 3-4. Cartea Domnului Ioan Miclău, Scrieri în proză, vol. II, pe care parohia noastră i-a publicat-o de curând, a fost prezentată în revista ,,O carte pe zi”, 2009, nr. 9, ediţie on-line(http://o-carte-pe-zi.com).

*

Academia Dacoromână din Bucureşti l-a invitat pe preotul Dvs. să colaboreze la realizarea Enciclopediei Academiei  Dacoromâne(aprox. 1400 pag.), care va apare în 2010 în limbile română, engleză, franceză şi chineză. Precizăm că din decembrie 2008 preotul Dvs. este membru al acestei instituţii. Vom vedea ce putem face.

*

Emisiuni: La 16 Oct., orele 21-22, preotul Dvs. a avut emisiune interactivă la TV Datina pe tema Sf. Împărtăşanie; la 23 Oct., orele 21-22, la TV Datina, împreună cu Prof. Dr. Viorel Piuitu, a vorbit despre  Relaţia dintre religie şi filozofie; la 30 Oct., orele 21-22, la TV Datina a vorbit despre Ideea de unitate naţională în gândirea  medievală şi modernă românească, prezentând cu acest prilej vol. II din Coloana Infinitului, carte pe care parohia noastră a publicat-o recent. A  vorbit, de asemenea, despre regretatul Părinte Arhim. Teofil Pârâian.

*

La 31 Oct., între orele 7.05-7.30, pe TVR3 din Bucureşti, s-a prezentat reportajul dedicat scriitorului dr. Artur Silvestri. În cadrul reportajului, preotul Dvs., împreună cu Prea Sfinţitul Vicenţiu, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, au vorbit  despre Relaţiile lui Artur Silvestri cu Biserica.

*

Botezuri şi înmormântări. La 24 Oct., am oficiat Taina Sf. Botez pentru Vasilescu Albert-Dragoş, fiul D-lui Vasilescu Marius – Daniel şi al Doamnei Tutunaru Carmen-Cristina din Malovăţ, iar la 25 Oct. pentru Dragotă Alexandru-Doru, fiul Domnului Dragotă Alexandru şi Doamnei Dragotă Niculina din Malovăţ. Dumnezeu să le ajute în viaţă! La  19 Oct., am oficiat înmormântarea pentru Coman Eugenia(83 ani) şi Mucioniu Gheorghiţa(83 ani) din Malovat, iar la  31 Oct. pentru Mucioniu Marioara(68 ani) din Bârda. Dumnezeu să le ierte!

*

Contribuţia de cult. Amintim  că la 30 Noiembrie încheiem cu strângerea contribuţiei de cult pe anul 2009. Repetăm ceea ce am spus de la începutul anului: în parohia noastră contribuţia de cult este la aprecierea credincioşilor, după principiul ,,fiecare dacă vrea şi cât poate!” Serviciile sunt gratuite, iar preotul este la dispoziţia tuturor enoriaşilor parohiei, indiferent dacă au dat sau nu ceva pentru contribuţia de cult, indiferent cât au dat, 24 de ore din 24, 365 de zile în an. Dacă cineva nu a reuşit să achite nimic până acum sau doreşte să mai adauge la ceea ce a dat, până la 30 Noiembrie este binevenit.

*

Program. În cursul lunii noiembrie avem următorul program de slujbe: 1 Nov. (Malovăţ); 7 Nov. (Bârda-Malovăţ); 8 Nov.(Bârda); 14 Nov.(Bârda-Malovăţ); 15 Nov.(Malovăţ); 21 Nov. (pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 22 Nov.(Bârda); 28 Nov. (Bârda- Malovăţ); 29 Nov. (Malovăţ).   În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la şcoală sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: