„Scrisoare pastorală“ nr. 164

Dragii mei enoriaşi!

Mânăstiri de ieri şi de azi!(III). În numărul trecut al scrisorii noastre vă vorbeam de momentul venirii ierarhului. Se face mare învălmăşeală în acele clipe. Preoţii care slujiseră până atunci Sfântul Maslu şi Utrenia lasă totul baltă şi ies înaintea vlădicăi cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfânta Cruce, după rânduială. Problema este că tot atunci se îmbulzeşte şi lumea.  Încercările unor preoţi şi binevoitori de a menţine o alee pe care să treacă maşina ierarhului şi ale însoţitorilor săi rămân de multe ori neputincioase. De cele mai multe ori se adaugă şi paparaţii, adică acei fotografi obraznici, care-ţi intră în suflet şi te scot din sărite, din dorinţa nedisimulată de a prinde câteva imagini memorabile. Aceştia sunt fie particulari, fotografi amatori, fie profesionişti, trimişi ai unor publicaţii sau ai unor televiziuni. Când  coboară ierarhul, e mai mare bulibăşeala. Unii vor neapărat să-i sărute mâna, alţii să-i spună câteva vorbe. Nu lipsesc nici din cei care vor să-i ia interviuri tocmai în acele momente. Se creează tensiuni între grupuri şi s-ar părea că problema nu mai are soluţie. Să mai adăugăm la acest spectacol şi prezenţa poliţiştilor sau jandarmilor chemaţi de multe ori special pentru a menţine ordinea! Poate că Însuşi Mântuitorul dacă ar veni a doua oară nu ar fi atâta îngrămădeală de lume. Nu  cred că e lipsit de importanţă nici faptul că, dacă El ar veni în acele momente, ar fi uimit, văzând cât de mult a evoluat lumea. În urmă cu două mii de ani, El intra în Ierusalim călare pe un biet măgăruş împrumutat; astăzi trimişii lui în lume intră în mânăstire călări pe câte o herghelie de armăsari-putere, sforăitori şi focoşi, precum cei din poveste, hrăniţi cu jeratic de mână de crai. Poate că în asemenea momente, Mântuitorul ar lua un bici şi ar pocni de câteva ori, să-i audă mai bine sforăind şi nechezând! Pe armăsari, bineînţeles!

Cu chiu cu vai, ierarhul ajunge la locul slujbei. Aici este iarăşi o problemă delicată. Când mergeam la o mânăstire cu mulţi ani în urmă, slujba se făcea în biserică, aşa cum am spus în numărul trecut al ,,scrisorii”. Spaţiul liturgic al bisericii te ajută să te aduni de pe drumuri. Zidurile bisericii pun pavăză între tine şi lume, iar gândul ţi se înalţă cu uşurinţă spre ceruri. În biserică este o atmosferă de intimitate, de relaţie foarte strânsă între om şi Dumnezeu. Icoanele de pe pereţi te ajută mult să te regăseşti pe tine însuţi, să găseşti puncte de reper în viaţa ta morală, să te reculegi. Bolţile bisericilor noastre ortodoxe, de cele mai multe ori zidite în stil bizantin şi neobizantin, te fac să-L simţi pe Dumnezeu cum se pogoară în întâmpinarea ta, ajutându-te să-ţi iei zborul. În biserică nu te simţi singur. Împreună cu cei prezenţi Îl simţi şi pe Dumnezeu alături.

Din păcate, după Revoluţie a început la noi o modă nouă. Slujbele nu se mai fac în bisericile mânăstirilor. Se invocă tot felul de motive, printre care cel mai frecvent întâlnim pe acela privind degradarea picturii, căldura, având  în vedere că majoritatea hramurilor sunt în lunile de vară etc.  Nu este nimic necanonic în asta. Rânduielile noastre bisericeşti şi tradiţia însăşi ne învaţă că,  în cazuri de forţă majoră, precum războaiele, calamităţile naturale, pericolul pe care-l poate prezenta o biserică din cauza deteriorării sau însăşi lipsa bisericii, Sfânta Liturghie se poate săvârşi oriunde, în casă, în câmp, pe front, în peşteri, în păduri etc., cu condiţia să existe Sfântul Epitaf cu Sfintele Moaşte. Când se întâmplau invazii, spre exemplu, preotul lua Sfintele Vase şi Sfântul Epitaf şi, împreună cu enoriaşii săi luau drumul munţilor, al codrilor ori al stufărişurilor din bălţile apelor ca să se ascundă. Aveau carele cu proţap dublu, pentru ca să poată intra pe drumuri foarte strâmte şi să nu mai fie nevoie să întoarcă. Mutau doar boii la un proţap sau altul. Ce-i drept, nicăieri nu am găsit scrisă drept cauză de forţă majoră zăpuşeala fraţilor!

După Revoluţie, aşadar, Sfânta Liturghie, ca de altfel toate slujbele ce se oficiază cu prilejul hramurilor de la mânăstiri se fac afară, în aer liber. Stăreţiile au construit adevărate scene, fie din scândură, fie din piatră, marmură sau gresie, le-au acoperit cu pânză sau cu alte materiale, au atârnat câteva icoane pe stâlpi şi socotesc că astfel au improvizat un altar. Pe acele scene înălţate în locuri cât mai vizibile, se aşează o masă, pe care sunt puse cele cuvenite. Este spaţiu, este aer, este răcoare, este vizibilitate, dar nu este duh. Ca preot, pe acele scene nu am simţit niciodată în sufletul meu ceea ce simt când săvârşesc Sfânta Liturghie într-o biserică oarecare, fie ea şi cea din Pârlagele. Poate sunt mai degrabă artist pe o asemenea scenă, dar preot cu adevărat nu mă simt. Parcă sunt străin de cele ce se oficiază. Spaţiul acela imens, sutele, poate chiar miile de ochi ale credincioşilor aţintiţi asupra ta, îţi distrag atenţia, te tulbură, nu te mai lasă ca să te concentrezi. Adăugând la acestea şi grija de a nu deveni oaia neagră a soborului, în sensul de a greşi mişcările rânduite ce trebuie făcute la slujba în sobor, ajungi uşor la vorba destul de des vehiculată în popor: ,,Tot tipic, tipic, tipic/ Şi la inimă nimic!” Încercăm să coborâm în mijlocul poporului, dar pierdem esenţialul: sacralitatea, sfinţenia momentului liturgic. Asemenea slujbe ,,la scenă deschisă” cred că sunt un pas foarte periculos spre însăşi laicizarea sau secularizarea actului liturgic. Doamne fereşte!

După felul cum se manifestă unii dintre credincioşii participanţi, nu cred că s-ar mira, dacă, după slujbă, pe acele scene s-ar urca o formaţie de cântăreţi, ori de dansatori. Pentru ei ar fi a doua parte a spectacolului! Păi nu? (Va continua).

*

Între Est şi Vest!  Întotdeauna au fost deosebiri mari între Est şi Vest. Din toate punctele de vedere. Mai mult decât atât, capitaliştii au fost mereu tot fruntea. Noi am fost adevărate rude sărace pe lângă ei! Nu cred că este cazul să fac prea multă teorie, ci să ilustrez afirmaţiile mele cu un exemplu foarte concludent, lăsându-vă pe Dumneavoastră să apreciaţi dacă am sau nu dreptate.

Într-o zi a venit o enoriaşă la mine şi mi-a spus: ,,-Părinte, am fost la înmormântarea unei rude într-un sat din partea de est a judeţului. Ce credeţi, părinte! Le-a cerut preotul la ai mei şase milioane ca să le facă înmormântarea! Am înlemnit, când am auzit! Se poate aşa ceva?” Ce era să-i răspund! Femeia vorbea despre un caz real. Eu trebuia nu numai s-o împac cu situaţia, dar să-i redau acel tonus, acea încredere, că răul nu a fost prea mare, că poate zice şi ea ca tot românul: ,,Ferească Dumnezeu de mai rău!” Aşadar, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus: ,,- Şi ce, ţi se pare mult? Înseamnă că n-ai auzit ce s-a întâmplat în partea de vest a judeţului?!” ,,- Nu, nu am auzit! Ce s-a întâmplat?” ,,- Păi acolo a fost un preot, care a cerut nouă milioane şi jumătate, ca să facă o înmormântare. Şi, fiindcă familia îndoliată n-avea atâţia bani, au chemat mai multe televiziuni să asiste la negocieri. Băgat la strâmtoare, preotul a acceptat cu mare greutate să mai scadă de acolo câţiva franci! Filmul cu cazul respectiv a făcut înconjurul lumii! Mă mir că dumneata n-ai auzit de el!” ,,- Vai de mine! Nouă milioane şi jumătate?! Şi nu i-a făcut nimeni nimic, nu este nici o lege care să condamne asemenea cazuri?” ,,- Ba da! Ce-i drept, a fost judecat şi pedepsit aspru!” ,,- Cum?” – m-a întrebat femeia curioasă. ,,- A fost transferat disciplinar la una din cele mai bune parohii din oraş!” ,,- Au, săracul de el!” ,,-Nu, nu, nu-l compătimi! am îndemnat-o pe femeie. Lasă-l, că aşa-i trebuie! Lui să-i fie de învăţătură de minte, iar altora exemplu!” Văzându-o pe enoriaşa mea că stă în cumpănă, i-am mai spus: ,, – Mă mir, de asemenea, că n-ai văzut ce-i în capitală. A arătat la televizor cum era taxată o nuntă cu douăzeci de milioane! Şi sunt biserici la care sunt şi douăzeci de cununii într-o duminică! Ţi se mai pare mult cât a luat preotul din est?” ,,- Părinte eu n-am ştiut, dar înseamnă că a luat o nimica toată!”

Biata femeie a plecat mulţumită de cele ce aflase şi, cu siguranţă, că la parastasul de şapte săptămâni urma să le propună rudelor să-i dea părintelui din est şi bacşiş. Ce înseamnă, dom’le, tactul pastoral!

*

Taina Sfintei Cununii(IV). În numerele trecute ale ,,scrisorii” noastre vă prezentam diferite aspecte privind Taina Sfintei Cununii: întemeietorul, săvârşitorul, primitorii, efectele, condiţiile, impedimentele etc.  Socotesc necesar să mai zăbovim niţel asupra acestei Sfinte Taine atât de importante a Bisericii noastre, mai ales acum, când a început sezonul de toamnă al nunţilor. În cele ce urmează mă voi referi la comportarea în biserică a mirilor şi a celorlalţi participanţi la slujbă.

În primul rând, cotează foarte mult ţinuta cuviincioasă  a tinerilor. Nu se cuvine să vină îmbrăcaţi în tot felul de vestimentaţii ultramoderne, aşa cum vedem ciudăţenii de acest fel la televizor. Cel puţin în zona noastră nu ne-am confruntat cu astfel de cazuri. În timpul slujbei, cei doi e bine să asculte cu atenţie slujba, să repete în gând rugăciunile şi cântările ce se rostesc, fiindcă acestea sunt pentru ei şi pentru familia ce-o întemeiază. Ar fi trist dacă tinerii ar veni la Cununie doar pentru a face figuri frumoase în poze! În timpul slujbei există superstiţia că cel care ar reuşi să-l calce pe celălalt pe picior ar deveni şeful familiei. Nimic mai fals. Este ridicol însă, când vezi situaţii de acest gen, ginerele şi mireasa ţopăind, căutându-şi unul altuia picioarele pe sub rochie ca să se calce. Nu este creştineşte şi gestul frizează însuşi bunul simţ şi arată lipsa celor şapte ani de acasă. Gestul arată însă ceva foarte grav şi anume dorinţa celor doi de a se domina unul pe altul în căsnicie. Am spus în repetate rânduri şi o voi spune mereu. Cel care se căsătoreşte nu-şi ia nici stăpân, nici slugă, ci tovarăş egal de viaţă. Îşi ia tovarăş cu care va duce crucea vieţii şi la bine şi la rău. Eram preot la Gruia prin 1977 şi-mi amintesc că mi-a venit o nuntă de la Poiana  Gruii, fostă Poiana Ciorii. Toată slujba a fost un circ. Socrul mare se postase în spatele naşului. Era niţel cherchelit. Când reuşeam să stabilesc liniştea, socrul întindea mâna pe lângă naş şi-l împungea pe ginere în fund cu un ac. Acesta sărea ca ars şi toată lumea izbucnea în râs. De cinci sau şase ori am fost nevoit să întrerup slujba şi să restabilesc liniştea. Ceea ce era mai dureros era faptul că nimeni din cei participanţi nu mi-a ţinut parte. Toţi priveau ca la spectacol ,,meciul” dintre popa şi socru! Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost singurul caz de genul acesta pe care l-am întâlnit până acum. În timpul slujbei, atunci când se citeşte Sfânta Evanghelie, participanţii la slujbă trebuie să îngenuncheze. Nu sunt obligaţi mirii şi naşii, dar nu este permis celorlalţi să stea pe scaune, picior peste picior, şi să asiste ca la spectacol. Participarea lor la acea nuntă nu este numai o prezenţă fizică, ci şi o rugăciune, pe care o alătură rugăciunii Bisericii şi rugăciunii celorlalţi participanţi pentru noua familie ce se întemeiază.

În timpul Sfintei Cununii, la un moment dat trebuie rostită rugăciunea Tatăl nostru. Majoritatea tinerilor o ştiu şi o rostesc frumos, dar este dureros când vezi oameni în toată firea, uneori trecuţi binişor de douăzeci de ani, cum se screm să însăileze o rugăciune atât de mică. Neştiinţa lor denotă nu numai faptul că n-au învăţat-o când trebuia, adică în primii ani de viaţă şi faptul că nu rostesc o rugăciune, nu vor să vorbească cu Dumnezeu. În arhiva Protoieriei Mehadia din perioada 1784-1886, între cele aprox. 2000 de documente pe care le-am descifrat şi le-am prelucrat, am găsit unul, în care se vorbea de amenzi ce se aplicau tinerilor în cazul în care nu ştiau Tatăl nostru. În circulara unui episcop de la Vârşeţ se prevedea că acel ginere care nu ştie rugăciunea la cununia sa să fie obligat să dea drept amendă un bou, iar mireasa aflată într-o asemenea situaţie o vacă. Frumoasă pedeapsă şi cu siguranţă că a determinat pe toţi să înveţe rugăciunea.

O altă problemă care apare în timpul cununiei o constituie fotografii şi cameramanii. Din dorinţa de a surprinde totul, aceştia se vâră cu obrăznicie peste tot, stau cu spatele la Sfântul Altar, trec pe unde nu trebuie, ba uneori, după cum îmi spunea un preot, pretind preotului să mai repete anumite părţi din slujbă, inclusiv punerea inelelor sau a cununiilor, fiindcă li se defectase aparatul, când preotul săvârşise prima dată actul respectiv.

Mai există în unele locuri obiceiul de a se arunca cu grâu  şi bomboane peste capul mirilor când înconjoară masa cununiei, crezându-se că astfel li se urează noroc şi rodnicie în familie. Este falsă această credinţă. Dacă cineva doreşte să arunce grâul şi bomboanele, o poate face în afara bisericii, când se intră ori se iese pe poartă, ori chiar în faţa bisericii, când se roteşte hora. Efectul este acelaşi, adică nici unul. Când se aruncă în biserică grâul şi bomboanele în biserică, nuntaşii pleacă, biserica rămâne, dar cum rămâne…! În unele părţi se interzice ca să intre lăutarii în curtea bisericii. În părţile noastre lăutarii intră în curte, iar după cununie, în faţa bisericii, naşii, tinerii căsătoriţi şi o parte din tinerii participanţi învârt de trei ori o horă domoală, ca un ritual. Este nepotrivit să se folosească hore iuţi, cu strigături şi chiuituri, cu sărituri şi scălâmbăieli. Este un moment solemn şi e bine să-l respectăm ca atare. El exprimă bucuria împărtăşirii cu harul Sfântului Duh prin Taina Sfintei Cununii.

Deşi am mai spus şi în alt număr al ,,scrisorii”, repetăm, fiindcă poate nu s-a observat amănuntul. În situaţia în care, Doamne fereşte, unul dintre tineri decedează înainte de nuntă sau decedează amândoi înainte de cununie în urma unui accident, aşa cum am aflat recent de la televizor că s-a întâmplat prin Moldova, Taina Sfintei Cununii nu se mai poate oficia. Nu se oficiază Taina Cununiei între viu şi mort sau între morţi. Nu se botează copil mort, nu se împărtăşeşte om mort sau inconştient. Sfintele Taine se administrează numai celor vii. Desigur, poate fi îmbrăcată moarta mireasă, ori mortul ginere, dar asta nu are legătură cu Taina Sfintei Cununii. Preotul nu are voie să cunune în astfel de cazuri, iar dacă o face, pedeapsa este caterisirea, adică scoaterea lui din preoţie.

*

Din sfaturile lui Agapet către împăratul Justinian.  ,,Mai presus de aur şi de pietre preţioase, să ne agonisim comoara facerii de bine, care şi în lumea aceasta ne umple de bucurie, dându—ne speranţa fericirii veşnice, şi în lumea cealaltă ne desfată cu dulceaţa fericirii sperate.  Iar cele ce ne înconjoară acum, neînsemnând nimic pentru noi, să nu ne încânte;” ,,Bogăţia facerii de bine este neistovită, căci dăruind primeşti şi risipind agoniseşti. De vreme ce ai în suflet această bogăţie, dăruieşte din plin tuturor care-ţi cer. Căci ţi se va răsplăti înmulţit la nesfârşit , când va veni ceasul răsplătirii faptelor”; ,,Ca să fii încoronat de Dumnezeu cu coroana nebiruitei împărăţii, nevoieşte-te a dobândi coroana facerii de bine pentru cei nevoiaşi;” ,,Cetăţuia cu ziduri de netrecut înconjurată sfidează vrăjmaşii de care este asediată. Fiinţa ta, de zidurile milostivirii înconjurată şi de turnurile rugăciunilor întărită, rămâne nebiruită sub săgeţile vrăjmaşilor, înălţând monumente de slavă biruinţelor asupra lor”.

*

Parastasul primarului. Era în perioada stalinistă. La primării erau puşi primari fără o pregătire anume. Erau luaţi muncitori din fabrici sau indivizi care prezentau încredere pentru regim şi numiţi primari. Important era să execute orbeşte ordinele venite de la centru, fără să comenteze,fără să gândească. Partidul conducea în realitate toate sectoarele, aşa încât primarii, directorii şi toţi responsabilii de unităţi erau doar nişte marionete, nişte  păpuşi manevrate din umbră sau făţiş de către puterea politică.

În această vreme, părintele Izverceanu era anchetat pe la tot felul de birouri şi instituţii. Dăduse o masă înainte de război unui grup de legionari, care ţinuseră o adunare cu sătenii din Cernavârf într-una din zile. După adunare veniseră ,,să bea ceva la popa”, el fiind cel mai înstărit din sat. Acum venise nota de plată şi se părea că urmările erau dintre cele mai sumbre. Când avea probleme în Severin, venea de seara şi rămânea peste noapte la protoierie, unde era o cameră cu trei sau patru paturi.

Protopop era părintele Nicolae Popescu. La protoierie veneau tot felul de reclamaţii şi sesizări din partea cetăţenilor sau oficialităţilor de prin comune. Părintele Nicolae Popescu era un om cu tact şi înţelepciune, care căuta să rezolve fiecare caz în parte în modul cel mai fericit şi să restabilească pacea între preoţi şi enoriaşi sau între preoţi şi oficiali, aşa cum era cazul. Dintr-o comună oarecare însă veneau mereu reclamaţii la adresa preotului din partea primarului de acolo. Fusese protopopul în anchetă de câteva ori şi înţelesese cu cine are de-a face. Primarul  nu avea mai mult de patru clase, era o slugă credincioasă a stăpânirii şi voia cu orice preţ să-şi consolideze poziţia în administraţia locului. Pentru asta  căuta orice prilej să arate autorităţilor de la raion cât este el de vigilent. Reclama în dreapta şi în stânga pe oricine şi pentru orice. Anchetele nu se mai terminau în acea comună. Toţi se temeau de acel om. Era cu adevărat periculos. Ultima reclamaţie trimisă la protoierie vorbea de faptul că în urmă cu câteva zile, la o sâmbătă a morţilor, se făcuseră parastase la cimitir, pe morminte. Preotul pomenise parastasele şi luase câte cinci lei plată pentru fiecare parastas. În finalul sesizării, primarul cerea transferarea disciplinară a preotului în Bărăgan sau în altă zonă depărtată. Părintele Nicolae Popescu, protopopul, era pus în mare încurcătură şi căuta să tergiverseze soluţia.

Într-o dimineaţă, când părintele Ilie Izvercenu de la Cernavârf era în dormitorul protoieriei şi se pregătea să plece la miliţia raională pentru interogări, numai ce intră pe poarta protoieriei primarul de care am vorbit mai sus. Protopopul nu sosise, singurul funcţionar prezent era Ionică Negrescu, care făcea pe casierul şi magazionerul. A intrat protopopul în protoierie fără să mai bată la uşă, a schiţat un salut şi a întrebat de protopop. Ionică Negrescu era tânăr, dar trecut prin multe şi a avut atunci multă prezenţă de spirit. Primarul a spus pentru ce a venit şi a cerut să vorbească cu protopopul. ,,- Ştiu de cazul părintelui din comuna dumneavoastră, am văzut sesizarea pe care aţi făcut-o la protoierie, dar părintele protopop încă nu veni. V-aş propune însă ca să vorbiţi cu un inspector de la mitropolia din Craiova, care tocmai se găseşte acum la noi la protoierie, la camera oficială. E mai mare în grad decât protopopul şi poate lua măsuri mai  aspre!”    ,,-Vreau să vorbesc cu el!” a zis primarul bucuros.         ,,-Luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi să merg să-l invit la birou!” Ionică Negrescu s-a dus în dormitor la părintele Izverceanu. I-a spus în câteva cuvinte despre ce e vorba şi părintele a intrat în joc. A luat o reverendă nouă a protopopului, pe care acesta o ţinea acolo de rezervă pentru cazuri speciale, a luat o giubea peste reverendă şi culionul cel roşu al protopopului. Şi-a mai pus apoi şi brâul cel liliachiu al protopopului. Cum era el un bărbat înalt şi impunător, cu hainele cele noi şi cu culionul cel roşu, părea cine ştie ce inspector de la patriarhie. A intrat în biroul protopopului şi l-a chemat pe primar. Nu i-a răspuns primarului la salut, s-a ridicat în picioare cât era de înalt şi, pe un ton  grav, baritonal şi hotărât, i-a spus primarului: ,,- Ştiu cine eşti şi cunosc situaţia dumneata, nu trebuie să-mi spui decât atât: câte parastase ai făcut dumneata la sâmbăta morţilor?”  Primarul numai la o asemenea întrebare nu se aştepta. S-a fâstâcit şi a răspuns cu timiditate: ,,- Păi, eu nu am făcut nici unul! Eu să fac parastase?”  ,,-Bineînţeles! Nu eşti dumneata primarul comunei? Dumneata trebuia să dai exemplu celorlalţi! Am venit cu mai multe probleme la Severin, ca să le discut cu autorităţile locale. Poate voi ajunge să vorbesc şi cu domnul prim secretar al raionului. Să ştii că voi discuta şi problema dumneata! Nu ştiu care va fi soluţia, dar cred că bine nu-ţi va fi! Îmi pare rău!” Primarul a început să se fâstâcească. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. ,,Inspectorul” acela de la Craiova îl înfricoşa. Parcă era săpată în piatră faţa lui, aşa de hotărât părea. Văzându-se încolţit, primarul a schimbat macazul. ,,-Părinte inspector, vă rog să nu mă băgaţi în urechile tovarăşului prim secretar, că-mi faceţi un mare rău!” s-a rugat el. Părintele Izverceanu atât aştepta. I-a zis autoritar. ,,-Uite ce este! Nu am timp mult de discuţii. Ai o singură şansă. Dai aici o declaraţie că-ţi retragi toate reclamaţiile făcute împotriva preotului din comuna dumneata şi că tot ce ai scris în acele reclamaţii s-au datorat faptului că nu ai fost bine informat de subalterni. Faci asta şi mergi în pace, fără grijă!” Bucuros de soluţie, primarul a scris repede declaraţia, temându-se să nu-şi schimbe hotărârea inspectorul, l-a salutat şi a ieşit ca glonţul din protoierie. Pe acolo n-a mai dat şi nici reclamaţii nu i-a mai făcut preotului.

Aşa a reuşit părintele Izverceanu să rezolve un caz care părea protopopului foarte dificil şi complicat.

*

Simpozioane. Începând din 30 august, trei zile, în Tr. Severin s-a desfăşurat un eveniment cultural de prima mână. La iniţiativa Prea Sfinţitului Părinte Episcop Nicodim s-a organizat şi s-a desfăşurat ediţia a doua a simpozionului ,,Mehedinţi – Istorie, Cultură, Spiritualitate. La simpozion au participat  numeroase personalităţi ale vieţii bisericeşti, culturale, politice şi administrative din judeţ, din ţară şi chiar din străinătate. Lucrările simpozionului s-au desfăşurat la palatul episcopiei din Tr. Severin, fiind prezidate de Prea Sfinţitul Părinte Episcop Nicodim. Dintre participanţi cităm: Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Irineu al Olteniei, Prea Sfinţitul Părinte Episcop Daniil al Daciei Felix(Serbia), Prea Sfinţitul Episcop Macarie al Europei de Nord, Prea Sfinţitul Episcop Siluan(Ungaria), profesori şi cercetători de la Universităţile din Craiova, Alba – Iulia, Oradea, Bucureşti, Sibiu, teologi şi istorici din Mehedinţi şi din alte judeţe. Simpozionul a avut ca  temă principală: Teologie şi cultură în gândirea Sfinţilor Ierarhi Capadocieni. Cele mai multe dintre comunicări  au fost structurate  pe această temă. Dincolo de aceasta însă, simpozionul a fost gazdă bună pentru numeroase comunicări privind  istoria şi cultura mehedinţeană în special şi românească în general. Au participat, în general, preoţi şi câţiva oameni de cultură din judeţ. Nivelul comunicărilor a fost aproape academic. Simpozionul în sine s-a constituit ca un act de cultură de certă valoare. Adăugăm la acest eveniment şi lansarea volumului întâi din noua serie Mehedinţi –  Istorie, Cultură şi Spiritualitate(580 pagini) editat de Episcopia Severinului şi Strehaei, volum care cuprinde comunicările susţinute în cadrul primei ediţii a acestui simpozion ce s-a desfăşurat anul trecut la Severin. Alături de ctitoriile de care-şi leagă numele(biserici şi mânăstiri), seria aceasta de simpozioane şi volume de comunicări asigură Prea Sfinţitului Episcop Nicodim un loc sigur în panteonul istoriei mehedinţene.

Dacă simpozionul severinean a înregistrat realizări de nota zece în ceea ce priveşte organizarea, participarea şi nivelul comunicărilor, deci sub aspectul conţinutului, nu acelaşi lucru se poate vorbi şi de mediatizarea lui. Cu excepţia celor ce au participat efectiv, puţini sunt din judeţul nostru care ştiu de existenţa acestui eveniment. El ar fi trebuit valorificat mult mai mult sub acest aspect, atât această ediţie, cât şi cea de anul trecut. În primul rând, consider că ar fi trebuit să se răspândească afişe cu cel puţin două săptămâni înainte în zonele  foarte circulate ale oraşelor judeţului. Ar fi trebuit anunţaţi toţi preoţii din judeţ. Ar fi trebuit organizat simpozionul într-o altă locaţie, cum ar fi fost sala mare de festivităţi a teatrului severinean. Televiziunile severinene ar fi trebuit să transmită evenimentul în direct. În alte emisiuni sunt prezentate tot felul de mărunţişuri, dar pentru un asemenea monument de cultură nu s-a găsit interes şi spaţiu! Participarea unui număr mare de auditori ar fi constituit cu adevărat  un act de educaţie religioasă, culturală şi patriotică, iar impactul ar fi fost cu totul altul.

La acest simpozion, preotul Dvs. a prezentat comunicarea Relaţii între Biserică şi Stat în Imperiul Bizantin(sec.  IV) în lumina unui manuscris arab descoperit recent. Comunicarea s-a bazat pe volumul Şiragul mărgăritarului, pe care parohia noastră l-a publicat în vara acestui an şi pe care preotul l-a şi prezentat cu acest prilej, fapt care a stârnit interesul auditoriului.

*

Asociaţia ,,Apostolia”.  La iniţiativa unor preoţi din Oltenia, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Irineu, s-a înfiinţat Asociaţia ,,Apostolia”. Documentaţia a fost depusă la Judecătoria Craiova. În cazul în care va fi recunoscută juridic, asociaţia va începe să funcţioneze. De îndată ce vom avea vreo veste în acest sens vă vom face-o cunoscută, împreună cu alte amănunte privind  obiectivele ce şi le propune această asociaţie preoţească. Precizăm că preotul Dvs. este al treilea în rândul preoţilor fondatori ai asociaţiei.

*

Ajutoare. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Doamna Nistor Dănuţa din Cavadineşti(GL) a donat 200 lei; Doamna Farm. Golea Nicoleta din Tr. Severin şi Doamna Popescu Elena din Meri(GJ) au donat câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească!

*

În cursul lunii august am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel:  2 Aug. (Bârda): 70 pâini; 9 Aug. (Malovăţ): 184 pâini; 16 Aug.(Bârda): 70 pâini; 23 Aug. (Malovăţ): 127 pâini; 30 Aug.(Bârda): 75 pâini. Aşadar, în luna august s-au donat 526 pâini.

*

Publicaţii. Preotul Dvs.  a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: Superioritatea ţiganilor, în ,,Vestea”, Mehadia(CS), an. V(2009), 8(aug.), p.15, ediţie on-line(vestea.de.mehadia@gmail.com); Studii şi materiale privind Sfânta Scriptură în general  şi Vechiul Testament în special publicate în revista ,,Studii Teologice”(1929-2004)”, în vol. Mehedinţi- Istorie, Cultură şi Spiritualitate, vol. I, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, 2008, pp. 41-83; Studii şi materiale biblice publicate în revista ,,Biserica Ortodoxă Română(1874-2004), în vol. Mehedinţi – Istorie, Cultură şi Spiritualitate, vol. I, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, 2008, pp. 84-158; Eufrosin Poteca şi ideile Revoluţiei Franceze, în vol. Mehedinţi- Istorie, Cultură şi Spiritualitate, vol. I, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, 2008, pp. 251-260.

*

Grade didactice. Într-una din zilele acestea am primit ordinul Ministerului Învăţământului şi Cercetării, semnat de Doamna Ministru Ecaterina Andronescu, prin care mi se conferea titlul de profesor gradul întâi, în urma inspecţiei de echivalare a doctoratului din luna mai.  Bucuros, nevoie mare, am arătat documentul şi caprelor. Cele bătrâne au clătinat din cap neîncrezătoare şi au zis: ,,- Iar hârtii? N-ai destule? Nu te-ai mai convins nici până acum că nu-ţi folosesc la nimic?” Iezii, derbedei din primăvară, au început să behăie, să ţopăie şi să se joace. Sensibil cum sunt în asemenea împrejurări, am înţeles imediat că râd de mine. Le-am aplicat câteva metode didactice pe spinare şi s-au potolit imediat. Şi-au luat câte o mutrişoară spăşită şi au ascultat până la capăt, în tăcere şi cu interes, explicaţiile mele privind importanţa gradului întâi în învăţământ. Ce înseamnă să cunoşti meserie, dom’le!

*

Examene. Pe 28 august, preotul Dvs. a susţinut examenul de suplinire în învăţământ. A fost singurul dintre participanţii la  religie, care a luat zece puncte din zece posibile.  Se mai întâmplă!

*

Nunţi: Am oficiat Taina Sfintei Cununii astfel: la 16 August Domnului Nistor Gigi din Nantes(Franţa), fiul D-lui Ion Nistor din Malovăţ,  cu Domnişoara Neamţu Anca-Elena din Tr. Severin şi Domnului Popescu Constantin-Iulian din  Gheme(Italia), fiul D-lui Ion Popescu din Malovăţ cu Domnişoara Matei  Maria-Mirela din Suteşti(Vl); la 22 August Domnului Pârvănescu Dan-Costel din Colibaşi cu Domnişoara Tănase Maria din Bala; La 23 August Domnului Neacşu Edi-Paul din Tg. Jiu cu Doamna Paicu Mihaela din Malovăţ. Dumnezeu să le ajute!

*

Program: În cursul lunii septembrie avem următorul program de slujbe: 5 Sept.(Malovăţ-Bârda); 6 Sept.(Malovăţ); 8 Sept. (Bârda); 12 Sept.(Malovăţ-Bârda); 13 Sept.(Bârda); 14 Sept.(Malovăţ-Bârda); 19 Sept.(Malovăţ-Bârda); 20 Sept.(Malovăţ); 26 Sept.(Malovăţ-Bârda); 27 Sept.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: