„Scrisoare pastorală“ nr. 160

Scandalul de la Mânăstirea  Cârnu. Cu puţin timp în urmă am privit la televizor o scenă penibilă petrecută la Mânăstirea Cârnu din judeţul Buzău. La  acea mânăstire vieţuiseră mulţi ani cinci maici. Erau aproape venerate de către locuitorii acelui sat, datorită comportamentului lor plin de omenie, de evlavie, de respect pentru cele sfinte. Locuitorii satului le socoteau ca pe unele din propria lor familie, ca pe nişte mame şi surori. Le ajutaseră ori de câte ori maicile îi solicitaseră pe localnici să dea o mână de ajutor la construcţiile mari ce se făcuseră în preajma mânăstirii în ultimii ani. Maicile de la mânăstire ştiau să înţeleagă necazul fiecăruia, să-l mângâie, să-l încurajeze, să-l ajute cu sfatul, cu hrană, cu bani şi cu ce era nevoie, de la caz la caz.

Iată că, într-o noapte, la Mânăstirea Cârnu au venit câţiva înalţi funcţionari eparhiali însoţiţi de jandarmi, le-au luat pe maici târâş-grăpiş şi, fără voia lor, pe-aici ţi-e drumul. Le-au dus la Mânăstirea Poiana Mărului din aceeaşi eparhie, iar în locul lor au adus alte maici mult mai tinere. Vestea s-a răspândit dimineaţa ca fulgerul în satul din apropiere şi localnicii au venit cu mic cu mare la mânăstire. Porţile erau închise. Credincioşii au îngenuncheat în faţa porţilor şi au început să se roage pentru maicile lor, pentru ca ele să fie readuse la Mânăstirea Cârnu. Între timp s-a pus ploaia. Turna cu găleata, iar oamenii şedeau în genunchi şi se rugau. Aşa i-au găsit câţiva înalţi funcţionari eparhiali, care au venit la mânăstire în acea dimineaţă  să mai pună la punct anumite lucruri. Aceştia au trecut printre oameni, îmbrâncindu-i şi făcându-şi loc. Unul dintre ei i-a spus altuia, care se părea că e mai mare în grad: ,,- Ce facem cu ei, că stau în ploaie?!” Stimabilul a răspuns autoritar: ,,- Lasă-i să-i ploua, că au praf în gură!”

La reportajul respectiv participau zeci de oameni, poate peste o sută. Erau bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni. Unii erau de condiţie modestă, alţii păreau a fi intelectuali şi oameni de carte. Indiferent de condiţia intelectuală sau socială a fiecăruia, vorbeau cu multă înţelepciune, cu bun simţ şi responsabilitate. Oamenii aceia ştiau ce vor şi se vedea de la o poştă că pornirea lor este sinceră. Nu se abăteau cu nimic de la morala sau învăţătura creştină. Iată, mi-am zis, adevărata Ortodoxie implantată de veacuri în sufletul ţăranului român. Se revoltă în faţa abuzului şi a nedreptăţii, dar cu măsură, cu bună-cuviinţă, cu convingerea nezdruncinată că acolo, sus, este un Judecător al tuturor, care vede şi judecă toate după dreptate. Nu am auzit pe unul dintre cei  cu care reporterul a intrat în discuţie numind pe înalţii funcţionari eparhiali cu care veniseră în contact în acele zile, dintre care unii, – după cum reieşea din discuţii – , erau consilieri  şi inspectori,  ,,părintele” cutare sau cutare. Nu! Îi numeau doar ,,domnul consilier” sau ,,domnul inspector”. Expresiile acestea spuneau extraordinar de mult cu privire la felul  cum îi categoriseau oamenii aceia pe slujbaşii eparhiei. Trist, dar adevărat!

Nu sunt în măsură să judec pe nimeni. Ştiu însă  că anul trecut s-a mai întâmplat un caz asemănător în judeţul respectiv(parcă la Rm. Sărat, dacă nu mă înşel), când  credincioşii dintr-o parohie s-au revoltat şi nu au lăsat  să le fie strămutaţi preoţii lor. Păcat că se dă în unele locuri atât de puţină importanţă credincioşilor, laicilor. Oamenii aceştia au ţinut Ortodoxia două mii de ani, cu credinţa şi speranţa lor, cu tradiţiile şi obiceiurile lor.  Nu ştiu în ce măsură a cunoscut Prea Sfinţitul Epifanie, episcopul locului, situaţia de la Cârnu, dar, în faţa unor realităţi ca aceea descrisă mai sus, orice ordin sau hotărâre trebuia revizuită. Cred că dacă maicile strămutate cu forţa la de la Cârnu ar fi trecut la o sectă sau la un cult precum cel greco-catolic, credincioşii ortodocşi din Cârnu  le-ar fi urmat fără şovăire. S-au gândit ,,domnii funcţionarii” la o asemenea alternativă vreo clipă măcar?  Vai de mama noastră!

*

Biserici şi biserici. După 1990 a început o campanie fără precedent pentru construcţia de noi biserici în sate şi oraşe. O măsură lăudabilă. Spun aceasta, fiindcă în unele locuri, cum erau oraşele, populaţia se înmulţise într-atât, încât bisericile construite în urmă cu câteva zeci sau sute de ani erau neîncăpătoare, insuficiente. Parohiile de oraşe deveniseră peste măsură de mari, unele cu 15.000-20.000 de familii sau chiar mai mult, ceea ce făcea, practic, imposibilă activitatea eficientă a unui preot. În mediul rural, dimpotrivă. Satele se depopulaseră masiv în vremea comunistă. Existau multe sate care nu aveau biserici. Era, ici-acolo, câte o clopotniţă sau, pur şi simplu, un clopot atârnat pe nişte lemne, care era bătut când deceda cineva din sat. Slujba înmormântării se făcea la biserica din satul vecin sau lângă clopot. Era vreme de ploaie, de ninsoare, trebuia să stea cu mortul  sub cerul liber ca să-i facă slujba cuvenită. Celelalte servicii religioase erau făcute în satele vecine, la bisericile  de acolo. După 1990 s-au alocat sume imense de la bugetul de stat pentru construcţia de noi biserici. Nu de puţine ori s-au făcut şi exagerări, care au fost  pe larg criticate în presă. Ar fi suficient să amintesc cazul Catedralei Neamului din Bucureşti şi cazul altor catedrale din ţară. Construcţii neobişnuit de mari în spaţiul românesc, care au înghiţit sume uriaşe. Mă întreb, ca simplu cetăţean, chiar este necesară o catedrală cu trei etaje, cu 15 lifturi şi cu multe alte ciudăţenii de acestea? Chiar aşa să dea buzna credincioşii de acolo? Să fim serioşi!

Observ însă un aspect deloc neglijabil. Observ felul cum este receptată această campanie de oamenii simpli. Privesc ca simpli spectatori şi pun totul pe seama organelor politice, care, pentru a le cerşi voturile, recurg la tot felul de soluţii: unii le dau câteva kilograme de alimente, alţii o mapă, alţii le fac un drum, alţii le construiesc o biserică, alţii  le dau teren pentru un nou cimitir etc. Lipseşte participarea comunităţii la actul respectiv. Am discutat cu mulţi preoţi tineri din eparhia noastră. Prea Sfinţitul Episcop Nicodim a obişnuit ca, acolo unde a început construcţia unei noi biserici, să mobilizeze pe toţi preoţii tineri, să-i ducă la locul cu pricina şi împreună să sape şanţurile de fundaţie. Astfel, în câţiva ani de când există eparhia, judeţul a devenit un adevărat şantier, dacă avem în vedere cele peste 20 de biserici în curs de construcţie sau finisate deja. Ei, bine! Preoţii cu care discutam  erau revoltaţi de un lucru. La  locul unde se săpau şanţurile veneau locuitori ai satului respectiv să privească. Se uitau ca la comedie, că un episcop şi 40-50 preoţi sapă cu cazmaua sau cu tîrnăcopul, ori ridică la lopată pământul şi nu se îndupleca unul dintre ei să dea o mână de ajutor, să se alăture celor ce lucrau. Alţi locuitori, tineri şi buni de muncă, şedeau şi beau la crâşma din apropiere, făcând glume pe seama ierarhului şi a preoţilor. Totul rece, totul distant, totul formal. Unul dintre preoţii care construieşte biserică într-un sat, îmi spunea că de la stat a primit aproape un miliard lei vechi ca ajutor pentru construcţie, în timp ce sătenii abia dacă au dat cinci milioane lei şi aceia cu mare greutate!

Când scriu aceste rânduri, gândul mă duce spre două cazuri diametral opuse. Cel dintâi s-a derulat în Bârda. În 1927 venise preot regretatul părinte Pr. Ioan Sfetcu, tânăr seminarist pe atunci. Biserica satului era mică, din bârne, acoperită cu viţă. Pe lângă ea crescuseră mărăcinii. De mulţi ani nu se mai făcea slujbă în ea. Satul aparţinea fie de parohia Baloteşti, fie de Bobaiţa. După şapte ani de preoţie în Bârda, la hora de la Sfintele Paşti din 1934, bătrânii satului împreună cu mulţi tineri şi vârstnici, l-au înconjurat pe Părintele Ionică. I-au spus că vreau să construiască biserică nouă în satul lor. Cei câţiva boieri ai satului, precum Meilă şi Bădiţă Petrescu,  vruseseră mai demult să construiască biserică pe moşia lor, undeva în Dealul Corbului, dar satul, moşnenii, se opuseseră. Acum ei voiau biserică în centrul satului. Cunoscând greutăţile unei asemenea acţiuni, părintele s-a lăsat greu înduplecat. Unii fuseseră chiar la Ilovăţ şi vorbiseră cu Tilică Ioanid, boierul de acolo, să le dea lemnele necesare şi boierul fusese de acord să le dea gratuit. Părintele Ionică, pus în faţa voinţei atâtor enoriaşi ai săi, i-a pus la încercare: ,,- Dacă vreţi, într-adevăr, să facem biserică, daţi-mi mâine dovada! Şi eu am vorbit  cu Domnul Ioanid de lemne. Haideţi mâine la pădure! Vreau să văd câţi ieşiţi şi vom şti atunci dacă putem face sau nu biserica. A doua zi în zori, pe drumul satului erau încolonate 160 de care pregătite pentru pădure şi nenumăraţi locuitori cu securile la subsioară,  gata de lucru.  În faţa unei asemenea evidenţe, nu mai era nimic de obiectat. În acea zi au adus lemnele necesare bisericii. În trei ani, fără nici un ajutor de la stat, fără ajutorul boierilor satului, moşnenii din Bârda au ridicat o adevărată catedrală. În 1937  a fost sfinţită. Biserica Nouă din Severin(,,Sf. Ioan Botezătorul”) a aşteptat 30 de ani, ca să fie terminată!

Al doilea caz de care aş vrea să vorbesc, a fost cel de la Laz. Părintele Florenţiu Carăba, dând curs voinţei celor aprox.  60 familii ale satului,  a demarat lucrările de construire a  bisericii.   Fiindcă localnicii au vrut să construiască noua biserică pe temelia celei trăznite în 1940, nici un proiectant nu a vrut să facă documentaţia  fără temelie nouă, din beton armat. Din cauza aceasta, neexistând o documentaţie tehnică şi aprobările cuvenite pentru construcţie, biserica respectivă n-a beneficiat de nici un ajutor din partea statului. Locaşul a fost ridicat de localnici cu muncă voluntară, cu donaţii şi jertfe materiale de neimaginat. Preotul ajunsese de nu mai avea bani de autobuz să-şi trimită copiii la şcoală. Şi, totuşi, în trei sau patru ani biserica a fost gata de sfinţire. Au venit câteva autorităţi bisericeşti, au făcut sfinţirea.  După slujbă,  înalţii funcţionari participanţi s-au grăbit să ocupe locurile de cinste la masă şi au uitat să spună câteva cuvinte despre preot şi despre sătenii aceia extraordinari, care îşi luaseră de la gură să-I construiască lui Dumnezeu o casă în satul lor! Doar un diacon venit de la Craiova a mai zăbovit puţin, ca să-i spună Părintelui Carăba că îi datorează 700.000 lei pentru deplasarea pe care a făcut-o de la centru până în Laz!

Am prezentat două situaţii opuse. Nu judec pe nimeni, dar mă întreb dacă, înainte de a se construi biserici în sate precum cele descrise în prima parte a articolului nostru, n-ar fi trebuit ca  să se construiască biserici în sufletele acelor oameni. Se vor construi clădiri, dar ele vor rămâne goale, fiindcă oamenii aceia vor rămâne străini de biserică. Dacă n-au dat o mână de ajutor la construirea bisericilor respective, nu se vor apropia de acele biserici. Ele vor rămâne ,,biserica făcută de ăia” şi nimic mai mult! Acolo pământul e înţelenit şi tare greu va fi ca să fie transformat în grădină roditoare!

*

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa. Redăm mai jos scrisoarea unui mare scriitor român către fiica sa, fiindcă în această scrisoare se găsesc multe sfaturi şi îndemnuri valabile pentru oricare dintre noi şi mai ales pentru tineri: ,,Să trăieşti, Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea…al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e opera de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi…. ATÂŢIA CÂT MERITĂ.  A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.    Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare ca ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.     Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndemnă să strigi: ,,Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: ,,Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti!”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi! Te îmbrăţişez cu drag,  Al. Vlahuţă.”

*

Preţul unei mese. Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârv era cunoscut în toate satele din partea muntelui. Înalt, chipeş, pus mereu pe şotii, găsea oricând câte un cuvânt de încurajare sau câte o glumă, care-l făcea pe interlocutor să-şi uite supărarea. Uneori biciuia cu vorba lui ironică, alteori mângâia părinteşte, dar, oricum, era o plăcere să discuţi cu dânsul. O întâmplare de prin 1939-1940 îi marcase  adânc tot restul vieţii. Într-o zi a venit în sat o ceată de legionari, care au adunat sătenii din Cernavârf la şcoală şi le-au ţinut o cuvântare, în care şi-au expus planurile lor de viitor, încercând să atragă pe cât mai mulţi la partidul lor. Din Cernavârf doar doi săteni trecuseră la legionari. După ce s-a terminat şedinţa, fiind şi seara, legionarii au întrebat unde ar putea să servească ceva de-ale gurii. Toţi au fost de părere că singurul potrivit pentru a fi gazdă este părintele  Izverceanu. L-au trimis pe un oarecare Mărăscu să-l anunţe. Părintele s-a învoit.. La poarta lui bătuse oricine trecuse prin sat şi oricând aflase găzduire şi masă şi băutură. I.-a servit pe legionari cu ce-a avut la repezeală, le-a dat băutură din belşug şi aceştia au plecat după vreo câteva ore chiuind şi pocnind din pistoale.

Prin 1950, au venit în Cernavârf şi comuniştii cu caravana, să le arate localnicilor filme sovietice, în care se preamărea munca în colhozuri şi sovhozuri. Fiindcă n-au avut alt loc mai potrivit, au venit tot la părintele Izverceanu şi au dat film în curtea lui, iar ecran a fost chiar peretele casei părintelui. După film, le-a dat şi comuniştilor masă şi aceştia s-au dus veseli şi mulţumiţi.

Iată că, prin 1960, la poarta  părintelui Ilie Izverceanu au  bătut securiştii. Aceştia n-au vrut să mănânce şi nici să bea. L-au ridicat pur şi simplu, l-au aruncat în maşina neagră şi pe-aici ţi-e drumul. L-au ţinut câteva luni în anchetă şi în proces, acuzându-l de politică legionară. Argumentul cel mai greu împotriva sa era tocmai masa pe care o dăduse legionarilor. A fost condamnat pentru aceasta la 18 ani muncă silnică. Pedeapsa a ispăşit-o la închisoarea de la Aiud. A efectuat doar şapte ani, până când, într-o seară, au fost puşi în careu în curtea închisorii. Directorul li s-a adresat cu ,,-Fraţilor!” , lucru neauzit acolo până atunci. Toţi au rămas tăcuţi, ca de piatră. Directorul a continuat: ,,-Fraţilor! Bucuraţi-vă!” Tăcere de mormânt. Nimănui nu-i ardea de glumă. Îl priveau pe director neîncrezători, se priveau unii pe alţii. ,,-Fraţilor, mâine dimineaţă la ora opt toţi veţi pleca acasă!” Iarăşi tăcere. Atunci directorul a mai spus: ,,- Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să rămână în continuare  aici!” Abia atunci şi-au dat seama că e adevărat şi au explodat cu toţii în chiote de bucurie.

Când s-a întors în sat după şapte ani de închisoare la Aiud, era de nerecunoscut. Îmbătrânise cu mai bine de douăzeci de ani. Mulţi nici nu l-au mai cunoscut. Masa dată legionarilor în acea seară a fost cea mai scumpă masă din viaţa lui!

*

Oglinda realităţii(II).  Doamna Prof. Mariana  Melnic, noua locatară a satului nostru, continuă să descrie satul Bârda cu mult talent, dar şi cu multă obiectivitate. Sunt lucruri pe care le ştim cu toţii, dar, spuse de dânsa, parcă par mai evidente. Mai dăm un pasaj dintr-o scrisoare a Domniei-Sale, făcându-i plăcerea de a menţiona că i-l dedică ,,domnului primar cu toată dragostea”: ,, Imaginile pe care le-aţi văzut există. Nu le-am pus noi acolo, sunt oglinzi ale realităţii. Un sat la 15 kilometri de oraş, în secolul XXI, aşezat într-un loc de o frumuseţe fără seamăn, cu privelişti mirifice care îţi taie suflarea. Cu oameni buni şi prietenoşi, care se poartă cu tine de parcă ai fi din familia lor. Cu uliţe pline de gropi şi de noroaie şi adesea impracticabile. Fără apă, fără canalizare, cu trei case în vârful dealului care nu au nici curent electric. Cu multe case părăsite, pentru că bătrânii au murit, iar cei tineri au plecat în lumea largă să-şi caute norocul. Dacă nu vine progresul şi civilizaţia peste ei, se duc ei să le caute. Bătrânii aceştia trăiesc două tragedii – una este viaţa lor amărâtă, alta este singurătatea. Le-au plecat copiii şi nu se mai întorc! Asta este, domnule Stănciulescu….! Şi mi se rupe inima că este aşa. Poate domnul primar se va gândi că oamenii aceştia nu mai au timp să mai aştepte. Îşi rup spinarea cărând apa pe coastă în sus. Fântâna din care beau e plină de broaşte şi de alge, acolo se adapă vitele, urina se scurge în fântână, gunoaiele zac aruncate nu departe de fântână… Nu are nici un rost să ascundem gunoiul sub preş şi să ne prezentăm altfel de cum suntem. Satul românesc trăieşte o tragedie pe care nimeni nu o vede, sau, mai exact, nimănui nu-i pasă. Autorităţile lucrează după legi numai de ele ştiute. Dacă azi încep o lucrare, nu ştii dacă mâine vor mai fi acolo. Conductele de apă au fost lăsate vraişte înainte de a ajunge la jumătatea satului. S-a început lărgirea drumului. După ce au lucrat o porţiune de drum, muncitorii au dispărut, lăsând în urmă mormanele de pământ. Acum un an, domnul primar ne-a promis că va rezolva problema cu uliţa noastră, pe care curg şuvoaie de apă când plouă. Au adus nişte tuburi, care au zăcut lângă troiţă mi bine de un an. Şi când – minune –  au săpat şi au pus unul din tuburi în pământ, nu ne-a venit să credem! Tubul zace cu capătul într-o groapă plină de pământ, mai jos de partea unde trebuie să capteze apa şi mai sus de partea pe care trebuie să se evacueze apa. Pământul a fost aruncat pe gardul unei femei, pe care, de altfel, l-a şi rupt. Până la locul unde vin şuvoaiele mai este o distanţă bunicică, ar mai trebui încă un tub, dar mai e timp până la anul!”   Mde! Asta este! Trist, dar adevărat!

*

Ajutoare. În această perioadă am primit o serie de ajutoare astfel: Doamna Dr. Monica Petruţiu din Orăştie(HD) a donat 130 lei; Doamna Bucur Emilia din Bucureşti a donat 110 lei; Doamna Barbu Ioana din Buftea(IF) a donat 100 lei; Domnul Mândrilă Radu,  Doamna Crăciunescu Valeria şi Domnişoara Nisioi Mihaela, toţi din Câmpulung – Moldovenesc(SV), au donat câte 50 lei; Domnul Belega Gheorghe din Malovăţ a mai adăugat 50 lei la contribuţia de cult, totalizând până acum 184 lei. Tuturor le mulţumim cordial şi rugăm pe Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

Plăţi.  Am achitat 2. 000 lei drept acont pentru cartea Coloana infinitului, vol. II, pe care o avem la corectură.

*

Publicaţii:   În aceată perioadă, preotul Dvs. a pulicat câteva materiale astfel: Scrisoare către Eminescu(I-III), în ,,Luceafărul românesc”, 2009, 16 iunie, ediţie on-line(http://luceafarul-romanesc.com); Opinii privind moartea lui Eminescu, în ,,Neamul românesc”, 2009, 16 iunie, ediţie on_line(http://neamul-romanesc.com).

*

Lansare de carte. Domnul Prof. Univ. Theodor Rapan, consilier diplomatic la Ministerul  Afacerilor Externe, l-a invitat pe preotul Dvs. să ia parte la Târgul de Carte din Bucureşti din 18 iunie, unde va avea loc lansarea cărţii sale Dincolo de tăcere, apărută la Editura Semne din Bucureşti. Îl ruga să ia cuvântul. Cheltuială mare! Preotul Dvs. l-a cunoscut pe Dl. T. Rapan la Durău, mergând împreună în autocar, cu prilejul inaugurării casei memoriale ,,Artur Silvestri”.

*

Congrese. Conferinţe. Părintele Theodor Damian din New-York(S.U.A.) a trimis invitaţie preotului Dvs. de a lua parte la un congres de filozofie, ce va avea loc în august 2010 la Ankara(Turcia). Studiem problema, dar, în principiu, ar putea fi dezvoltată tema: Adevărul lui Hristos şi adevărul filozofilor. Părintele Damian, vechi prieten al preotului Dvs., este unul din principalii organizatori. Vom vedea!

*

În ziua de  25 iunie, preotul Dvs. a participat la conferinţa preoţească semestrială dedicată Sfântului Vasile cel Mare şi sfinţilor capadocieni. A prezentat cartea Şiragul mărgăritarului, publicată recent de parohia noastră, în care se poate vedea pe larg care erau relaţiile dintre Biserică şi stat în Imperiul Bizantin pe vremea Sfântului Vasile cel Mare.

*

Inspecţie.  În zilele de  18-19 şi 24 iunie a avut loc inspecţia de fond la gestiunea parohiei pentru perioada 2004-2009. Nu s-au constatat deficienţe. S-a luat act de faptul că preotul nu-şi realizase salariul pe ultimele trei luni. A declarat că economiseşte banii pentru a putea publica Noul Testament. Chiar de-ar fi cazul să nu-şi facă salariul nici pe următoarele treizeci de luni, dar cel mai târziu până la Crăciun în casele enoriaşilor săi va fi Noul Testament. Regretatul Dr. Artur Silvestri şi Doamna Mariana Brăescu ne-au donat cărţi, dar până acestea se vor vinde şi până se vor încasa banii, mai trece multă apă pe gârlă. Cei aprox. 8. 000 lei cât va trebui pentru tipografie ne sunt necesari în următoarele luni. Din pământ, din iarbă verde îi vom face şi cartea o vom tipări.

*

Emisiuni.  În zilele de 19 şi 26 iunie, între orele 20-22, preotul Dvs. a avut emisiune interactivă la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin cu temele: Biserica  în mileniul II şi Biserica în vremea noastră.

*

Program.  În cursul lunii iulie avem următorul program de slujbe: 4 Iul. (Bârda-Malovăţ); 5 Iul. (Bârda); 11 Iul.(Malovăţ-Bârda); 12 Iul. (Malovăţ); 18 Iul.(Malovăţ-Bârda); 19 Iul.(Bârda); 20 Iul.( pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 25 Iul.(Malovăţ-Bârda); 26 Iul.( Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: