„Scrisoare pastorală“ nr. 159

Sfinte  Moaşte şi cadavre.   Cu câteva zile înainte am văzut toţi la televizor, la ştiri, cum s-a descoperit într-un sat oarecare osemintele neputrezite ale unui om, care murise cu 28 de ani în urmă. Trupul se stafidise în aşa fel, încât rămăsese doar pielea lipită pe oase. Un localnic purta scheletul pe umăr prin cimitir, parcă ar fi purtat un sac cu tărâţe. Am auzit cu acel prilej unele păreri ale localnicilor,  cum că acele oseminte ar fi moaşte. Despre Sfintele Moaşte v-am mai scris în numere mai vechi ale ,,Scrisorii pastorale”, dar, pentru a nu rămâne nimeni derutat, îmi fac datoria şi revin, pe scurt, asupra principalelor aspecte.

Aşadar, Sfintele Moaşte sunt acele oseminte neputrezite ale unor sfinţi. Pentru ca nişte oseminte să  fie declarate Sfinte Moaşte, ele trebuie să îndeplinească trei condiţii: 1. Să fie neputrezite; 2. Să emane un miros foarte plăcut, parfumat;  3. Să facă minuni prin atingerea de ele(vindecări de boli, învieri din morţi etc.).  Numai Sfântul Sinod este în măsură să aprecieze dacă astfel de oseminte sunt sau nu Sfinte Moaşte. Dacă sunt acceptate astfel, li se fac slujbe speciale, apoi sunt luate părticele din ele şi date bisericilor. Acele părticele de Sfinte Moaşte sunt cusute în Sfântul Antimis al fiecărei biserici şi pe ele se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Fără Sfântul Antimis cu Sfintele  Moaşte în el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică; cu el şi cu Sfintele Moaşte se poate săvârşi Sfânta Liturghie oriunde, inclusiv pe câmp.

În cazul prezentat la televizor, nici vorbă nu putea fi de Sfinte Moaşte. Nu era suficient să fie neputrezite. Celelalte condiţii nu erau îndeplinite şi, ca atare, era vorba de un simplu trup al unui defunct oarecare. Faptul că nu putrezise,  putea să aibă drept cauză uscăciunea terenului, lipsa de umiditate.

*

Mânăstirile şi robia.  Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia  mai multe secole.

Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii din cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.

În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la  împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.

Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi  donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot  venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând  condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate. În satul Bârda se poate observa şi azi asemenea  categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie  venea de la un strămoş unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo. Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a  robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.

Au existat  proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare  europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!” Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sun influenţa ideilor revoluţionare de la 1848.

Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă.  Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi  trec la treabă. Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!

*

Taina Sfintei Cununii(I).   Deşi am mai vorbit despre Taina  Sfintei Cununii în ,,Scrisorile pastorale” din anii trecuţi, este nevoie să revenim asupra acestui subiect, tocmai fiindcă ne întâlnim destul de des cu el şi e bine să ştim cele ce se cuvine din punct de vedere dogmatic, moral şi canonic(disciplinar). Dacă în acele ,,scrisori” accentuam mai mult asupra primelor aspecte(dogmatic şi moral), în această ,,scrisoare şi în cele următoare vom insista asupra aspectelor canonice.

1. Definiţia. Taina Sfintei Cununii este acea Sfântă Taină a Bisericii, prin care  două persoane de sex opus, de bună voie şi nesilite de nimeni, se hotărăsc şi-şi jură credinţă pentru a-şi trăi tot restul vieţii împreună, în scopul naşterii şi creşterii de copii şi de a se ajuta reciproc. În cadrul Sfintei Cununii, cei doi primesc binecuvântarea Bisericii şi  harul lui Dumnezeu, pentru ca unirea dintre  ei  să fie pecetluită şi să dea roade bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Taina Sfintei Cununii a fost instituită de către Mântuitorul Iisus Hristos şi practicată în Biserică de două mii de ani, familia fiind  instituţia cu cea mai mare vechime şi continuitate neîntreruptă din istoria omenirii. De importanţa ei este conştient oricine este de bună credinţă şi nu e cazul să insistăm aici. Precizăm, însă, că în  legislaţiile tuturor statelor, indiferent de timpul sau zona geografică în care au trăit acestea şi în toate religiile lumii au existat reglementări numeroase privind căsătoria, deşi unele dintre acestea, nouă, astăzi, ni se par depăşite, chiar ciudate. Şi Biserica creştină a înregistrat  multe  canoane şi norme juridice privind căsătoria, pe lângă consideraţiile de ordin dogmatic, moral şi liturgic. Dintre acestea vom menţiona şi noi câteva.

2. Săvârşitorul este preotul sau episcopul cu hirotonie validă, adică nefiind supus unei pedepse , care să-l oprească de la săvârşirea celor sfinte. Această condiţie este valabilă şi pentru celelalte  Sfinte Taine. Este plin folclorul românesc, în care se menţionează cununii  săvârşite de către preoţi  „răspopiţi”, adică depuşi din treaptă,  caterisiţi. Poporul era conştient de caracterul ilicit al acestor lucrări, dar  recurgea la ele în cazuri de forţă majoră, când existau impedimente peste care, în mod oficial, nu se putea trece. Potrivit canoanelor, monahii nu au voie să oficieze această taină, fiindcă ei au depus votul monahal al fecioriei. În legislaţia canonică slavă există interdicţii privind dreptul episcopilor de a săvârşi  Taina Sfintei Cununii, pe motiv că ei provin din rândul monahilor.

3. Primitorii trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, după cum urmează:

a. Condiţii religioase:

credinţa religioasă;

botezul valid;

lipsa de sancţiuni canonice, precum anateme, excomunicări etc.;

Niciuna  dintre părţi să nu fi contractat în prealabil o altă logodnă sau cununie, iar dacă aceasta s-a întâmplat, să fi obţinut divorţul;

Niciuna să nu fi fost căsătorită de trei ori, ştiut fiind că nu este permisă căsătoria a IV-a;

Să nu existe vreun impediment canonic privind acea căsătorie;

Să fie amândouă părţile de aceeaşi religie sau confesiune. Dacă nu sunt de aceeaşi confesiune, măcar să fie de confesiuni care-şi recunosc reciproc valabilitatea Botezului. În cazul în care una din părţi provine din altă religie sau confesiune socotită eretică sau sectară, acea parte trebuie botezată mai întâi în religia creştină ortodoxă şi după aceea se poate săvârşi cununia;

Partea bărbătească să nu fie hirotonită episcop, preot sau diacon;

Niciuna din părţi să nu fi depus voturi monahale;

Să aibă naşi de religie creştină ortodoxă, cununaţi religios. Atragem atenţia că nu se admit ca naşi fratele cu sora sa, ori mama cu fiul, ori tatăl cu fiica.

În cazul în care există impedimente, să aibă dispensă de la episcop.

b. Condiţii morale:

Să aibă responsabilitate, adică să fie conştienţi de importanţa actului la  care participă;

Să consimtă în mod liber şi independent, nesiliţi de nimeni;

Să nu fi săvârşit infracţiuni grave, care să-i descalifice şi să-i treacă în rândul oamenilor periculoşi;

Candidaţii la preoţie să-şi ia  de soţii  fecioare, ci nu văduve sau divorţate;

Părţile să nu fie în grade de rudenie oprite de legile bisericeşti. Despre acest aspect vom vorbi mai mult în numerele viitoare.

Să aibă dispensă de la episcop, în cazul în care există impedimente;

c. Condiţii fizice:

Să nu fie de acelaşi sex;

Să nu sufere de boli, care ar pune în pericol viaţa celuilalt;

Să fie în deplinătatea facultăţilor fizice necesare unei bune convieţuiri, adică să nu fie lipsit de organele genitale, impotent etc.

Ambele părţi să fie majore, adică de vârstă legiuită. Bărbatul să aibă peste 18 ani, iar fata poate să aibă şi sub 18 ani, adică 16 sau 17, dar numai cu acordul părinţilor săi. Pentru vârsta de 15 ani, fata trebuie să mai aibă şi dispensa episcopului şi a prefectului;

Să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei ;

Să nu existe între părţi legături de înrudire oprite de legi şi de canoane;

Să aibă dispensă pentru eventualele impedimente ;

d. Condiţii sociale:

Să fie cetăţeni ai statului în care încheie căsătoria şi să fie în deplinătatea drepturilor civile, neavând vreo interdicţie;

Să fie în deplină libertate socială. În ultima vreme observăm că se practică încheierea unor căsătorii civile şi între părţi aflate în detenţie;

Să aibă aprobarea autorităţilor superioare, în cazul în care profesiunea vreunuia o cere în mod special(candidatul la hirotonie, de exemplu);

Să fi încheiat în prealabil căsătoria civilă;

Să aibă dispensele necesare, în cazul vreunui impediment.(Va urma)

*

Oaia lui Dumnezeu. La Sfodea trăia o familie de oameni  simpli, dar foarte deosebiţi între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici şi sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie şi părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria îşi făcea cu regularitate rugăciunile, ţinea posturile cu sfinţenie şi ducea o viaţă de adevărată femeie creştină. Ion era mai lumesc. ,,Uita” întotdeauna că este zi de post sau sărbătoare, ,,uita” întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura şi drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obişnuiţii cârciumii şi, din când în când, mai sărea şi gardurile încoaci şi încolo. Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunşi acasă, au observat că le lipseşte o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toţi ai casei, a chemat vecinii şi alţi vreo câţiva şi au plecat după oaie. Maria i-a spus: ,,-Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta şi eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face şi eu nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri şi să nu poată face slujbă!. Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă şi de oaia noastră!” Atât i-a trebuit lui Ion. O  rafală de înjurături a lansat asupra femeii sale şi a plecat după ceilalţi. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au găsit-o.

Dimineaţa, Maria a plecat dis-de-dimineaţă spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coşuleţ de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soţiei. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică şi a pus masa. A venit şi Ion din pădure cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, supărat şi obosit şi iarăşi a luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea şi-şi vedea liniştită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a spus iarăşi: ,,- Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Ştie El unde este oaia noastră!” Lui Ion îi venea să înnebunească,  auzind-o cu câtă linişte şi siguranţă vorbeşte. Destul umblase el şi nu găsise oaia, nici vie, nici moartă.

După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină, fără să ştie nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părţile şi a priceput. Într-un colţ al grădinii era  groapa în care astâmpăraseră var pentru casă. Varniţa rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi şi la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât de înfăşurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat şi în sinea ei I-a mulţumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion şi i-a spus: ,,- Ioane, du-te şi ia oaia din varniţă! Ţi-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu’ să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să ştii!” Peste tot căutase Ion, numai în varniţă nu. A plecat ruşinat şi poate a înţeles şi el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.

*

Oglinda realităţii. Într-o zi am primit un mesaj pe internet. Eram îndemnat să caut adresa: http://zipac.multiply.com şi acolo să cer ,,bârda”. De asemenea, eram îndemnat să caut şi adresa   http://www.viovio.com/travel/Europe/Romania/Mehedini /Barda/BardaCommunity . Am căutat şi am găsit în cea dintâi locaţie 47 fotografii reprezentând oameni, case, locuri şi realităţi din Bârda. L-am găsit  acolo pe dom’ Ghelă, ca om de bază al satului, ori casele lui Ion Luca(tatăl Anichii Mihăilescu), Pătru Rolea (Râcu), Titu Luca(Cotăriţă) sau a  Elenei Duran. Am găsit acolo drumuri cu noroaie, şanţuri pe mijlocul drumului, pe care curg pâraiele la vreme de ploaie, roabe cu lemne, noroi, grămezi de gunoaie etc. Vizionarea acestor poze mi-a lăsat un gust amar. Parcă fusesem undeva în Evul Mediu sau într-un sat din Africa.

Grupajul de poze era realizat de cea mai nouă familie a satului Bârda, proprietarii casei care a aparţinut lui Sabin Rolea, respectiv Domnul Ing. Dennis şi Doamna Prof. Mariana Melling. Precizăm că Domnul Ing. Denis Melling este englez de origine.  A urmat un schimb de scrisori prin internet între preotul Dvs. şi Doamna  Prof. Mariana Melling, din care spicuim câteva fragmente semnificative. Pentru cei doi, satul Bârda ,, este ca o uimitoare oază dintr-o lume demult pierdută… Mulţi din prietenii noştri de pretutindeni sunt încântaţi de frumuseţea şi originalitatea acestor locuri… Apreciem foarte mult frumuseţea locului, liniştea şi pacea pe care le oferă, e aproape de necrezut că la numai 15 km de oraş viaţa şi-a păstrat farmecul şi savoarea unor vremuri  apuse. E uimitor să-i vezi pe oamenii locului suspendaţi între tradiţional şi modern, împingându-şi vacile prin porţile caselor sau vorbind la telefonul mobil în timp ce cosesc. E păcat că un asemenea loc nu e pus în valoare, multe proprietăţi sunt părăsite şi lăsate în paragină. Ştie primarul cum înoată bătrânii  prin noroaie, cărând apa de la fântână, şi dacă ştie, îi pasă?Aveţi o biserică frumoasă, o avem în multe poze, ar fi posibil să ne îngăduiţi să facem poze şi în interior? Ne-ar interesa, de asemenea, şi istoria acestui sat. De unde vine numele Bârda şi de ce şi când s-a renunţat la vechiul nume – Pitulaşi? Şi ce am putea face ca satul să fie mai curat, fără gunoaie aruncate peste tot – te doare sufletul să vezi nişte locuri atât de frumoase cum sunt împrejurimile satului – acoperite cu pungi şi sticle de plastic şi ciubote vechi… Ce am putea face ca satul să aibă măcar  o plăcuţă indicatoare  cu numele şi numărul de locuitori… Ce am putea face să fie mai puţine noroaie, iar apa să curgă la robinet, ci nu în şuvoaie murdare pe marginea drumului?” (Continuare în numărul viitor).

Îi mulţumim Doamnei Prof. Mariana Melling pentru aceste cuvinte. Deşi cunoşteam aceste realităţi, spuse de dânsa, parcă le redescoperim.

*

Încheierea anului şcolar. Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a mai încheiat un an şcolar. În acest an şcolar, preotul Dvs. a predat religia la 11 clase de-a XI-a şi de-a XII-a, la peste 300 elevi. A socotit  activitatea din învăţământ ca o prelungire a activităţii pastorale şi misionare; a socotit catedra ca o Sfântă Masă, iar lecţia ca o Sfântă Liturghie.  Deşi a obţinut gradul I în învăţământ, fiind singurul preot cu acest grad în învăţământ şi singurul preot cu doctorat în teologie din judeţ, a fost dat afară din învăţământ. Şi asta în timp ce ministrul învăţământului se plânge că nu are cadre calificate în învăţământ, iar preşedintele ţării spune că din şcoală ies astăzi tâmpiţi! Activitatea preotului în învăţământ era o necesitate. El făcea orele ce-i fuseseră repartizate în două zile. Orice om al muncii din ţara noastră are dreptul la două zile libere săptămânal. În acele zile, preotul preda religia la 300 de copiii. Nu ocupa locul nimănui, ci locul său, pentru care se pregătise până la cea mai înaltă treaptă. Insistă pe reîncadrarea în învăţământ, tocmai fiindcă a cunoscut cadre complet nepregătite în domeniu. O colegă îl întreba în recreaţie: ,,- Părinte,  ce să le mai spun eu copiilor ăştia? Eu ştiu să mă închin şi să spun Tatăl nostru. Altceva ce să le mai spun?”   A avut elevi în clasa a XI-a, care-i spuneau: ,,- Părinte, nu ştiu nimic, fiindcă la noi la religie venea o doamnă cu o pungă de seminţe. Mânca ea, ne dădea şi nouă şi spuneam bancuri!” Într-o asemenea situaţie,  este mai mult decât o datorie firească să fie oameni potriviţi la locuri potrivite. Este dureros că cei care au pâinea şi cuţitul  nu au în prim plan interesul copiilor! Dar, când ispita e mare şi dracul bătrân, pune şi Dumnezeu mâna! Vom vedea!

*

Ajutoare. Doamna Mariana Brăescu-Silvestri, soţia regretatului nostru prieten, Dr. Artur Silvestri, ne-a trimis o noua tranşă de cărţi publicate de Editura ,,Carpathia Press”, pe care dânsa o patronează, spre a le vinde şi suma s-o adăugăm la cheltuielile ce le va necesita tipărirea  Noului Testament. Valoarea cărţilor trimise în această tranşă se ridica la 320 lei. Îi mulţumim cordial!

*

Domnul Nicolae Micşoniu din Tr. Severin, ginerele Domnului Vasile Ivaşcu din Bârda, a donat bisericii din Bârda două covoare noi, astfel încât reuşim să acoperim şi la această biserică tot necesarul cu covoare noi. Dumnezeu să – i răsplătească!

*

Publicaţii:   În această perioadă, parohia noastră a publicat volumul Şiragul mărgăritarului(326 pag, cu numeroase fotografii şi hărţi color). A fost  scris în secolul al XVIII-lea de către Matei al Ciprului, tradus în limba arabă de Macarie al Antiohiei, transcris de Paul de Alep, tradus acum pentru prima dată în limba română, respectiv într-o limbă europeană de către Domnul Dr. Dumitru Chican, fost ataşat cultural la ambasada română din Siria. Cartea este însoţită de un studiu introductiv în limbile română şi engleză semnat de preotul Dvs. Actuala lucrare reprezintă un cronograf bizantin, care, prin strădania Domnului Dr. Dumitru Chican, vede acum pentru prima dată lumina tiparului pe pământ european. Cronograful Şiragul Mărgăritarului este o compilaţie de cronografe mai vechi. El  cuprinde istoria Imperiului Bizantin pe o perioadă de aprox. 1500 de ani. Existau în lumea turcească şi  arabă cărturari de elită, interesaţi de miracolul pe care-l reprezentase Imperiul Bizantin. Nu era puţin lucru ca un imperiu să supravieţuiască mai bine de un mileniu. El era o enigmă. Cărturarii turci şi arabi doreau să-i cunoască secretele, care-i asiguraseră supravieţuirea milenară. Aceste secrete nu puteau să fie altceva decât viaţa imperiului, viaţa poporului şi viaţa clasei politice, respectiv a capetelor încoronate. Poate acest fel de lucrare a fost necesară studierii istoriei Imperiului Bizantin în şcolile superioare turceşti şi arabe. Prima ,,ediţie” sau, mai bine-zis, manuscrisul  acestei lucrări a fost scrisă în limba greacă. Era, alături de limba turcă, limba oficială, limba cultă a curţii sultanului de la Constantinopol/Istambul. Este tradusă de un ierarh creştin din lumea arabă. Poate nu întâmplător. Era şi aceasta o forma de promovare a valorilor creştine în lumea arabă, musulmană, iar ierarhul sirian nu pregeta să folosească orice mijloace pentru aceasta. Conţinutul cronografului este deosebit de bogat în informaţii. Şiragul mărgăritarului este un câştig pentru istoria Bizanţului şi a lumii bizantine medievale, pentru istoria Bisericii Ortodoxe şi a popoarelor vecine şi mai depărtate în spaţiu de imperiu. Despre el se poate, fără îndoială, scrie foarte mult şi sperăm că asemenea exegeţi nu vor întârzia să vină.  Este o bucurie imensă de a şti că această lucrare vede  astăzi lumina tiparului pentru prima dată în lume aici, într-un sat din Mehedinţi. Avem convingerea că această carte va reprezenta un edificiu în peisajul cultural european. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate.

*

În această perioadă, preotul Dvs. a mai publicat câteva articole astfel: Scrisoare către Eminescu(II), în ,,Buletin de informaţii”, Fairfield – Australia, 2009, nr. 3(mai-iun.), p.8; Legea ca fărădelege în ,,Buletin de informaţii”, Fairfield, Australia, an. LV(2009), nr. 3(mai-iun.), p.8  ; Scrisoare către Eminescu(III), în ,,Buletin de informaţii”, 2009, nr. 3(mai-iun.), p. 22 are şi ediţie on-line(www.aradomain.com) şi în   ,,Orizonturi şcolare”, Malovăţ, 2009, nr. 4, p. 30; Cipuri biometrice, în ,,Luminătorul”, Chişinău-Moldova, 2009, nr. 1(ian.-febr.), pp. 59-64; Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna, Mehedinţi, privitor la Tudor Vladimirescu, în ,, Orizonturi şcolare”, Malovăţ, 2009, nr. 4, p. 5-6. Preotul Viorel Cojocaru din Chişinău face o recenzie la cartea preotului Dvs., Scrisoare pastorală, vol. III, şi la cartea Mitrop. Nifon Criveanu, Maxime şi cugetări pentru viaţă, în ,,Luminătorul”, Chişinău-Moldova, nr. 2009, nr. 1(ian.- febr.), p.54, ambele cărţi fiind publicate de către parohia noastră.

*

Emisiuni. Duminica, 14 iun., ora 7.30-8.00, la Radio Timişoara, la emisiunea ,,Gura Satului”, s-a facut prezentarea cărţii scriitorului I. Miclău, Buna ziua, bade Ioane, pe care i-a publicat-o recent parohia noastră.

*

La 12 iun., între orele 20-21, preotul Dvs. a avut emisiune interactivă la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin  pe tema Epoca de aur al creştinismului(313-1054).

*

Simpozioane şi congrese. La 15 iunie, preotul Dvs. trebuia să meargă la Chişinău, la un simpozion dedicat lui Mihai Eminescu. Nu i-a ieşit  decât invitaţia. Pentru viză mai trebuia aşteptat o vreme. Bănuind că aşa se va întâmpla, se înscrisese la Congresul de Dacologie de la Bucureşti, dar necazurile de la şcoală l-au făcut să renunţe.

*

Cununii. Înmormântări.       La 6 iunie am oficiat cununia Domnului Ciolacu Claudiu-Gheorghe din Malovăţ cu Domnişoara Hotăranu Daniela din Izvoarele(MH). Dumnezeu să le ajute! La 9 iunie am oficiat slujba înmormântării pentru  Albici Olimpia(76 ani) din Bârda. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program.  În cursul lunii iulie avem următorul program de slujbe: 4 Iul. (Bârda-Malovăţ); 5 Iul. (Bârda); 11 Iul.(Malovăţ-Bârda); 12 Iul. (Malovăţ); 18 Iul.(Malovăţ-Bârda); 19 Iul.(Bârda); 20 Iul.( pomeniri dimineaţa la Bârda, slujbă la Malovăţ); 25 Iul.(Malovăţ-Bârda); 26 Iul.( Malovăţ). În restul timpului, preotul poate fi găsit la biserică, acasă sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: