„Scrisoare pastorală“ nr. 156

Dragii mei enoriaşi!

Hristos a înviat!

Ziua Învierii. Sărbătoarea Învierii Domului Iisus Hristos să aducă în sufletele Dvs.  pace, linişte, bucurie, credinţă şi speranţă. În casa Dvs. să fie bucurie, înţelegere şi belşug, iar cei dragi de aproape şi de departe să se întâlnească la masa regăsirii şi a fericirii. Să ne ajute Dumnezeu ca ani mulţi de aici înainte să putem sărbători Sfintele Paşti în biserica şi în casa noastră în aceeaşi atmosferă de bucurie şi de împliniri!

Ar fi trist dacă Sfintele Sărbători ale Paştelui ar trece pe lângă noi ca zile oarecare şi ele să se rezume doar la o masa mai bogată, la o sticlă de băutură, eventual la simpla participare la vreo slujbă din biserică. Ca să fie cu adevărat sărbătorită cea mai mare Sărbătoare a creştinătăţii, ea trebuie să marcheze cu ceva sufletul şi viaţa noastră. Ea trebuie să fie ca un hotar al drumului nostru prin această lume. Ea trebuie să fie  un moment de profundă analiză a sufletului nostru, un moment în care să vrem să ne lepădăm de omul cel vechi din noi, cu toate păcatele şi viciile lui şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, plăcut lui Dumnezeu. Petru aceasta este nevoie să ne spovedim şi să ne împărtăşim, să facem curăţenie deplină în cămările sufletului nostru şi să le pregătim de primirea celui mai scump dintre oaspeţii pe care-i putem primi vreodată. Oaspetele acesta nu este altul decât Împăratul  împăraţilor şi Domnul domnilor, Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă El  va găsi sufletul nostru pregătit şi primenit, va intra şi va zăbovi aici, dacă nu, se va depărta spre alţi semeni ai noştri, care-l aşteaptă cu mai multă osârdie decât noi. Dacă Hristos nu învie şi în sufletul nostru, degeaba sărbătorim Sărbătoarea Paştelui. Suntem doar nişte spectatori oarecare şi nimic mai mult. Dacă această Sfântă Sărbătoare nu ne transformă cu nimic în oameni mai buni, mai cinstiţi,  mai drepţi,  mai înţelegători, mai paşnici, mai milostivi, mai credincioşi, mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni, suntem străini de duhul Sărbătorii. Fiecare asemenea prilej este un semn că ne-am apropiat mai mult de limanul final al vieţii noastre, că s-a mai scurtat un pic  firul vieţii noastre şi tocmai de aceea trebuie să fim mai atenţi cu privire la pregătirea noastră pentru marea întâlnire cu Hristos la judecata cea de apoi. Chiar credeţi că le-am pregătit pe toate, că am putea fi gata de acel moment? Este o întrebare, pe care ar trebui să ne-o punem cât mai des, fiindcă numai astfel ne putem da seama de starea morală a sufletului nostru. Dacă Sărbătoarea Învierii vine la data ştiută, anunţată cu mult înainte, momentul întâlnirii cu Împăratul împăraţilor nu-l ştim şi tocmai de aceea trebuie să fim mereu cu geamantanul pregătit pentru Marea Trecere. Dumnezeu să ne ajute, ca să nu vină ceasul şi clipa aceea şi să ne găsească nepregătiţi!

*

Adevărul Învierii. În ,,Scrisorile pastorale” din preajma Sfintelor Paşti, pe care vi le-am trimis în anii trecuţi am revenit în mai multe rânduri cu privire la argumentele referitoare la adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos. Niciodată însă nu v-am vorbit de adevărul morţii Mântuitorului. Abordez acum această temă, fiindcă zilele trecute a venit o enoriaşă la mine cu sufletul foarte bulversat şi mi-a relatat o întâmplare, care mi-a dat de gândit. Femeia se întâlnise în Severin cu un individ cu o poziţie socială destul de ridicată. Din respect pentru instituţia şi pentru tagma din care făcea parte acel individ, îi voi păstra anonimatul. Cel puţin deocamdată. Femeia îi spusese, aşa cum spun toţi creştinii când se întâlnesc unii cu alţii: ,,-Hristos a înviat!” Individul a rânjit cu superioritate şi, fără să-i răspundă la salut, a întrebat-o: ,,- Ha, ha, ha, chiar crezi că a înviat?” ,,- Cum să nu cred?” i-a răspuns femeia revoltată. Individul nu s-a oprit. ,,- Ha, ha, ha, dar dacă a fost moarte clinică? Atunci mai putea fi înviere? Ei, ce mai zici acum?”

Dacă şi printre Dvs. sunt unii care pun la fel problema, socotesc că sunt absolut necesare câteva precizări. Moartea clinică de care vorbea individul de mai sus este aşa-numita moarte aparentă. E vorba de un fel de letargie, care se poate produce în anumite situaţii deosebite. Să zicem că cineva este electrocutat sau trăznit. Aparent, el este mort; în realitate, nu. Este posibil ca, după ce este înmormântat, cantitatea de electricitate ce se depozitase în trupul lui să fie absorbită de pământ şi, la un moment dat,  omul să revină la viaţă cu adevărat. De data aceasta însă moare cu adevărat, din cauză că nu are aer. S-au întâmplat cazuri când s-au făcut deshumări  şi s-au găsit trupurile în altă poziţie decât în cea în care fuseseră înmormântate, respectiv culcat pe spate. De obicei, în astfel de cazuri, se spune că respectivii ar fi fost moroi sau  strigoi, ceea ce nu este adevărat. Omul acela s-a zbătut acolo în sicriu, până a murit. Pot fi şi alte cauze, care duc la o astfel de moarte aparentă sau clinică. Tocmai de aceea  legea nu le permite medicilor să elibereze certificatele de constatare a decesului decât după 48 de ore după deces, iar  înmormântarea se face abia după trei zile de la deces, pentru că, dacă este vorba de o moarte aparentă, să poată să-şi dea seama cei din jur.

În cazul Mântuitorului nu poate fi vorba de moarte clinică sau aparentă. În cazul Lui  a fost o moarte reală, datorată procedurii la care a fost condamnat. I s-au bătut cuie în mâini şi picioare, deci I s-au făcut răni deschise, din care s-a scurs sânge timp de câteva ore. A fost ridicat pe cruce şi s-a zbătut de durere, fapt care a făcut ca rănile să se mărească şi sângele să curgă cu putere. Fiindcă a doua zi era paştele iudeilor, trupurile nu trebuiau să rămână pe cruce. Tocmai de aceea Pilat a trimis garda să verifice dacă cei condamnaţi la moarte muriseră cu adevărat. Cei doi tâlhari încă nu muriseră şi li s-au spart fluierele picioarelor cu ciocanul, pentru ca, datorită durerii îngrozitoare, să moară. Mântuitorul tocmai murise şi nu i-au mai spart fluierele picioarelor, ci doar  I-au băgat suliţa sub coasta stângă, înpungându-I inima şi atunci a mai curs restul de sânge care mai rămăsese depozitat acolo. Moartea clinică nu mai poate să se producă în astfel de cazuri, la trupuri din care s-a scurs sângele. Moartea Mântuitorului a fost reală. Tocmai de aceea şi Învierea Lui a fost reală. Teoria aceasta cu moartea aparentă a mai fost vehiculată şi în vechime, ea constituind chiar miezul unei erezii. Sfântul Apostol Pavel spune că, ,,dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică şi speranţa voastră!” Aşadar, dragii mei, Mântuitorul a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat, dovedind că este Împăratul cerului şi al pământului, creatorul şi conducătorul lumii, mai presus de Viaţă şi de Moarte, mai presus de legile firii. A dovedit cu prisosinţă că este Dumnezeu adevărat. Această credinţă s-o păstraţi cu tărie în sufletul dumneavoastră,  fără să vă îndoiţi vreodată. Chiar de ar zice şi papa de la Roma că a fost moarte aparentă să nu-l credeţi. Asemenea afirmaţii şi asemenea glume de prost gust nu pot veni decât de la duşmanii lui Hristos şi de la duşmanii mântuirii noastre. Niciodată să nu fiţi printre aceia!

*

Obiceiuri de Paşti. Domnul  Prof. Univ. Dr. Theodore BUCUR , din  Douai(Franţa), cititor al publicaţiilor parohiei noastre,  ne-a trimis un bogat material privitor la obiceiurile româneşti legate de Sărbătorile Sfintelor Paşti, pentru a le publica în ,,Scrisoare pastorală”. Suntem onoraţi de această colaborare şi regretăm că, din lipsă de spaţiu, nu putem să publicăm întreg materialul, ci doar câteva fragmente. Iată-le:

,,Legende legate de ouale rosii. Chiar cu 2000 ani înainte de Hristos, chinezii foloseau ouă colorate. Cercetări etnografice descriu obiceiuri ale ouălelor colorate în Ucraina (asemanatoare cu cele de la noi), Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Spania, Lituania, Finlanda, Estonia, Suedia, Armenia, Egipt, dar şi în Franţa, Austria, Germania, Elveţia, Belgia, Olanda, Anglia, unde ouăle colorate au fost înlocuite cu ouă de ciocolată. Însă de ce ouă roşii de Paşti ? Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Răstignirea şi învierea reprezintă reînvierea naturii primăvara, cu reluarea ciclului vieţii. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei. Se spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, ele s-au transformat în ouă roşii în momentul în care I-au atins trupul. O altă tradiţie afirmă că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul Iisus, I-a adus ouă, care s-au însângerat sub crucea unde era răstignit. Altă legendă afirmă că unul dintre cărturarii saduchei sau rabinii farisei aflaţi la un ospăţ unde-şi exprimau bucuria răstigniii lui Iisus, ar fi spus: ,,Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus!”. Nici nu şi-a terminat spusele şi ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. Tradiţia creştină de a oferi ouă (Easter eggs, Resurrection egges) este asociată simbolic cu sosirea primăverii. Obiceiul a fost iniţiat acum 5000 de ani de către perşi, pentru a fi preluat de gali şi romani. În toate culturile  OUL era emblema vieţii, fecundităţii şi renaşterii. Aceste tradiţii au fost pe urmă asimilate de creştini, oul de Paşti devenind simbolul renaşterii/învierii. Aşa se face că în secolul XIII au apărut primele ouă vopsite în roşu (pentru a evoca sângele lui Iisus) ornate de asemenea cu desene sau devize. În perioada Renaşterii, la curtea suveranilor ouăle de găină au fost înlocuite cu ouă realizate în aur masiv. Pe vremea ţarilor, nobilii ruşi îşi ofereau reciproc ouă realizate din metale rare, ornate cu pietre preţioase de către bijutierul Peter Carl Faberge sau altele decorate de artişti celebri; aceste ouă sunt vândute azi prin licitaţii publice la preţuri ce depăşesc câteva milioane de euro. Spre sfirşitul secolului XIX şi-au făcut apariţia primele ouă de ciocolată prin afânarea pastei de cacao încălzită la 50° şi răcită mai apoi în forme de argint sau cupru.

În tradiţia populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în anumite situaţii etc.  Culoarea roşie este simbolul focului purificator. Cea mai veche mărturie privind ouăle colorate la Români aparţine florentinului Antonio Maria del Chiaro – secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a ouălelor vopsite la Curtea domnitorului. O credinţă din Bucovina afirma că oul roşu este pavăză împotriva diavolului – interesat dacă oamenii fac ouă roşii şi umblă cu colinda, căci doar când aceste obiceiuri vor înceta, el va putea ieşi nestingherit în lume.

Culorile utilizate pentru vopsirea ouălelor ar corespunde unei simbolistici particulare :

Roşu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă;

Negru = absolutism, statornicie, eternitate;

Galben = lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate;

Verde = reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă;

Albastru = cer, sănătate, vitalitate;

Violet = stăpânire de sine, răbdare, încredere în dreptate.

Materialele, instrumentele şi tehnicile folosite şi azi la decorarea ouălelor sunt extrem de diversificate şi ingenioase. În fiecare regiune a României există procedee specifice pentru realizarea ouălelor decorative. În unele părţi sunt folosite ouă fierte, în alte zone ele sunt golite de conţinut (pentru a fi pictate goale sau umplute cu ghips. Se realizează ouă decorative cu vopselele în relief (Vrancea, Putna Sucevei cu ,,îmbăierea” succesivă şi alternativă a oului în blide de lut conţinând ceară topită şi vopsele), sunt împodobite cu mărgele sau sunt făcute din plastic (Bucovina), din lemn (zona Neamţ), din lut (Corund-Harghita), din porţelan sau în rocă şlefuită. Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri religioase, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de muncă) şi mai ales imagini preponderent geometrice: linia verticală(simbolizand viaţa), dreapta orizontală (moartea), dreptunghiul (gândirea şi cunoaşterea), drepte paralele(eternitatea), linie uşor ondulată(apa, purificarea), spirala (timpul), dubla spirală (legatura dintre viaţă şi moarte). Dacă astăzi ouăle sunt colorate cu chimicale, pe timpuri ele erau vopsite în culori vegetale sau cu coji de ceapă, utilizându-se de asemenea păpădii, coada şoricelului, urechea porcului şi tot felul de frunze verzi, care se aplicau pe fiecare ou, introdus într-un ciorap de nylon pentru ca apa şi culoarea să pătrundă uşor, înainte de a fi pus la fiert cu vopsele. După fiert, frunzele sunt îndepărtate, lăsând urmele frunzelor/florilor. Înainte de răcire, ungerea cu o bucăţică de slănină oferă ouălelor un aspect strălucitor. Culorile vegetale sunt preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele, în funcţie de momentul când sunt recoltate, de timpul de uscare sau de modul în care sunt combinate, oferă o gamă extrem de variata de nuanţe. Personal, mi se par fără egal, ouăle vopsite prin fierbere în coji de ceapă roşie de Turda.

Cine aduce ouăle ? În secolul VII, Biserica interzicea tragerea clopotelor de joia (sfântă) până în duminica Paştilor în semn de doliu pentru a se comemora timpul scurs între moartea  şi reanvierea lui Iisus. De aici legenda populară că în aceste 3 zile clopotele zboară la Roma pentu a reveni doar în duminica Paştilor încărcate de ouă, pe care le distribuie în trecere tuturor. În ţările germance/anglo-saxone ouăle sunt aduse de iepuraşi, ei fiind emblema fecundităţii zonei care da nume sărbătorii : Easter şi Ostern.

Masa de Paşti este inspirată de Paştele evreiesc: pâine(azimă), vin, miel. Cu ocazia ultimei mese, Iisus a binecuvântat pâinea şi vinul ca fiind trupul şi sângele Său, cu dorinţa expresă ca acest rit să fie perpetuat în memoria/cinstea Lui. Eucaristia este comemorarea acestei mese simbolice şi a sacrificiului lui Iisus, cu scopul de eliminare a păcatului omenesc. În timpul fiecărei slujbe religioase, catolicii cred (trans-substanţiere) în prezenţa lui Iisus în azima şi vinul sfinţit, în timp ce protestanţii nu văd în Euharistie decât un rit simbolic. În seara de Paşti, evreii se reunesc în jurul unei mese pascale (Seder), pe masă fiind aşezate 7 simboluri, ierburi amare(în amintirea suferinţelor poporului evreu înaintea eliberării), azima (pâine făcută fără drojdie, în memoria fugii din Egipt, în timpul căreia evreii nu aveau timpul necesar dospirii pâinii; timp de 7 zile înainte şi după Paşti, este interzis consumul pâinii dospite, ci doar a pâinicilor de azimă; tradiţia aceasta este inspirată şi de sărbătoarea agricolă antică legată de recolta de orz), o cupă de vin rezervată Profetului Elie, al cărui retur este aşteptat. Mielul de Paşti, ca simbol al purităţii, inocenţei şi justiţiei, face referire la sacrificiul lui Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. În Biblie însă sacrificiul mielului este ordonat evreilor înaintea trecerii Mării Roşii, fiindcă cu sângele lui îşi puteau însemna casele pentru a scăpa de sacrificiul noilor născuţi. Un rit pastoral similar era practicat de popoarele nomade, care considerau mielul aducător de noroc, fiind vorba de singurul animal a cărui formă n-o putea lua diavolul.

Obiceiuri de Pasti la Români. După slujba de la miezul nopţii de Paşti(la sfârşitul căreia, la ortodocşi, se înconjoară biserica de 12 ori, pe ritm de cântece religioase şi cu lumânări aprinse în mână), lumea se strânge pentru a lua ,,Paşti”, distribuite de angajaţii bisericii/mânăstirii: cuburi de prescură înmuiate în vin sfinţit de preot. Odată ajunşi acasă, stăpânul casei distribuie ,,Pasti” fiecarui membru al familiei, pe inima goală, după un ritual precis: cel care primeşte, rosteşte ,,– Hristos a-nviat!” la care stăpânul casei îi serveşte ,,Paşti” cu replica ,,– Adevărat ca-nviat!” Doar după ce toţi din familie(şi invitaţii eventuali) au luat ,,Pasti”, toată lumea se poate aşeza la masă. Se începe cu rugăciunea Tatăl nostru rostită în general de tată sau de persoana cea mai în vârstă, urmată de ritualul ciocnitului ouălelor, alese de fiecare comesean din cos. Ouale se ciocnesc in partile mai alungite. Cel care tine oul rosteste : – Hristos a-nviat ! iar celalalt loveste sec replicand : – Adevarat ca-nviat ! In general ramane un singur invingator la masa, adica unul cu oul nevatamat, deci in imposibilitate de a-l gusta, doar daca i se da un alt ou pe care-l sparge singur. Se decojesc ouale, se mananca cu cozonac, ridichi, ceapa verde, slanina, telemea, masline, sunca, drob de miel (facut din maruntaie de miel cu multa verdeata). Dupa ciorba se serveste friptura de miel, vin si deserturi indeosebi prajituri realizate de amfitrioana casei, ajutata de fetele sale. In Ardeal, in a 2-a, a 3-a si chiar in a 4-a zi de Pasti, tinerii se perinda din casa in casa, pe la colege de scoala/munca si mai ales pe la fetele inndragite, pt a le „uda” cu parfum sau cu apa de colonie. Este un bun pretext de a face cunostinta (dar fiind ca viata cotidiana si timiditatea sunt obstacole firesti unui interpelari spontane), de a conversa, de a se veseli. Odata ajuns la usa, tanarul intreaba : „– Voie la udat ?” La afirmativ, el pronunta, adresandu-se parintilor fetei, o poezie de genul : „- Am auzit c-aveti un trandafir frumos, si-am venit sa-l ud sa nu se vestejeasaca, multi ani sa traiasca !” In timpul asta stropeste fata, in crestet sau pe decolteu, cu parfum. In semn de recunostinta, gazda invita tanarul la masa, la un pahar de bautura si o prajitura, iar cateodata, in functie de ora sau de consideratia de care se bucura tanarul, chiar la masa (cozonac, oua rosii, aperitive, ciorba, drob si friptura de miel, uneori sarmalute si prajituri de casa ceea ce semnifica o mare consideratie, incredere si intimitate din partea gazdelor). Inainte de a parasi gazda, i se ofera tanarului, spre alegere un ou rosu sau vopsit de fata. Prichindeilor li se dau oua si bani. Este un adevarat spectacol sa-i vezi pe pustani, cum isi etaleaza batos, ca un trofeu, pungile pline cu oua adunate dupa „cuceririle” matinale, cum isi numara banii adunati, se iau la intrecere la ciocnit oua sau la aruncatul cu monezi la oua tinta : in cazul in care moneda patrunde in ou, traversand coaja, oul apartine invingatorului ; daca nu moneda este recuperata de proprietarul oului. In majoritatea satelor udatul se practica spontan si in grup, cu galeata, pe la fantani situate in vadul satului. In unele sate sasesti, in noaptea de Pasti, exista obiceiul plantarii unui mesteacan de catre tineri in curtea/gradina fetei pe care o simpatizeaza sau o indragesc. Cu cat dragostea ce i-o poarta fetei este mai arzatoare cu atat mesteacanul trebuie sa fie mai vanjos. Sunt fete frumoase care au privilegiul sa descopere dimineata mai multi mesteceni plantati de tineri concurenti. Dar ce lectie de ecologie, cand fetele mai uratele sau fara „cautare” afla in curtea lor dimineata o intreaga padure de mesteceni, incropita cu truda noaptea de tatal/fratii ei pt a „spala rusinea” familiei. Oricum, sarbatorile de Paste ortodox sau Pasti la catolici si protestanti sunt o ocazie nepretuita de bucurie, sub razele de soare din ce in ce mai blande, zile in care oamenii merg cu placere la biserica. Aceasta sarbatoare stramoseasca a devenit treptat un pretext de schimbare a garderobei, de inlocuire a incaltarilor obisnuite cu papuci negri de lac. Ti-e mai mare dragul sa-i vezi pe oameni zambind ca si cand ar anunta primavara, pe vecinii cei mai ursuzi vorbindu-si cu respect, pe copii alergand si zbanguindu-se pe ulitele maturate si prospat udate pt a indeparta colbul, pe fete rimelate si rujate, frumos coafate cu fundite in par, cu fuste colorate si cu flori in mana : zambile puternic mirositoare, lacramioare sau lalele si mai ales liliac (numit borostean in Ardeal daca-i vorba de liliac salbatic).

In literatura Ouale de Pasti au inspirat creatia fecunda a multor scriitori si poeti autohtoni. Ma opresc doar la poezia hazlie „La Pasti” a lui George Toparceanu : „Astazi in sufragerie, dormitau pe-o farfurie, necajite si minjite, zece oua inrosite. Un ou alb, abia ouat, cu mirare le-a-ntrebat : – Nu va ninge, nu va ploua, ce va este fratioare, ce va doare ? Stati gatite-n haina noua, parca, Dumnezeu ca sa ma ierte, n-ati fi oua … – Suntem fierte ! zice-un ou rotund si fraise, langa pasca cu orez. Si schimbindu-si brusc alura, toate-au inceput cu gura : – Pin’ la urma tot nu scap ! Ne gateste de parada. – Ne ciocneste cap in cap, si ne zvarle coaja-n strada … – Ce rusine, ce dezastru ! Preferam sa fiu omlet. – Eu, de m-ar fi dat la closca, as fi scos un pui albastru … – Si eu, unul violet … – Eu, mai bine-ar fi sa tac : asa galben sunt, ca-mi vine, sa-mi inchipui ca pe mine, m-a ouat un  cozonac ! …”

*

Batjocorirea ierarhului. În  ultima vreme s-a făcut mare scandal în presă   pe seama Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Teodosie al Tomisului. În rezumat, problema este următoarea. Un oarecare tinerel de la ziarul ,,România liberă” s-a dus la ierarhul din Constanţa şi l-a rugat să-l hirotonească preot pe seama uni parohii din judeţul Constanţa. Ierarhul a fost de acord, dar, printr-un angajat al arhiepiscopiei i-ar fi cerut respectivului tinerel, cu titlul de împrumut, o sumă de bani ca să-şi cumpere o mitră. Mitra arhierească este acea parte a veşmintelor arhiereşti, care acoperă capul ierarhului. Ea este împodobită cu cruci şi iconiţe foarte frumoase. Respectivul redactor cere acum procuraturii să-l urmărească penal pe Înalt Prea Sfinţitul pentru luare de mită, iar patriarhiei să-l caterisească, adică să-l dea afară din cler şi să-l treacă în rândul mirenilor pentru păcatul simoniei(vânzarea harului preoţiei pe bani).

Omul neavizat poate fi dus foarte uşor în eroare, punându-i-se în faţă lucruri învăluite cu mult meşteşug gazetăresc. Acuzaţia în sine este foarte gravă, dar un pic de luciditate ne-ar ajuta să analizăm cazul cu discernământ. Îl cunosc personal pe Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Teodosie şi pot depune mărturie şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu  că  cele de mai jos nu sunt decât purul adevăr. În urmă cu câţiva ani, când a trebuit să mă înscriu la doctorat, a trebuit să mă duc la dânsul în audienţă, ca să-mi aprobe  înscrierea la examenul de admitere. Am aşteptat de la ora 17 la 20.30. La uşa dumnealui erau zeci de oameni cu tot felul de probleme. Cei mai mulţi îi solicitau ajutor, fie în bani, fie sub forma unor locuri de muncă. Când mi-a venit rândul am intrat. Mă cunoştea după nume, datorită materialelor publicate în presa bisericească. A stat de vorbă cu mine aproape o jumătate de oră. Era foarte deschis, prietenos, binevoitor. I-am dăruit o carte, mi-a dăruit vreo patru cărţi de istorie publicate recent de arhiepiscopie.  Ultimul microbuz pleca spre Bucureşti la ora 20, iar în timpul nopţii nu plecau trenuri  spre Bucureşti. Aflând că nu am cazarea asigurată peste noapte, şi-a chemat şoferul şi i-a dat câteva instrucţiuni. Am fost dus în sufragerie şi am servit masa. Şoferul m-a poftit apoi în curte şi în maşina ierarhului. A pornit şi a ieşit cu mine în oraş. M-a dus la hotelul ,,Apele Vii”, unul dintre cele mai bune hoteluri din Constanţa. Au fost condiţii acolo care depăşeau orice aşteptare pentru popa de la Bârda. Dimineaţa când am plecat, am mers la recepţie şi am vrut să plătesc. Mi s-a răspuns că totul a fost deja plătit şi nu am nici o obligaţie faţă de ei. Uimit, mi-am luat drumul spre casă. Mi-am dar admiterea, am făcut cursurile cuvenite, mi-am dat examenele şi lucrările, conform rânduielii legale. Când a fost vorba de examenul final, preşedintele comisiei a fost Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Teodosie, ca ierarh al locului şi decan al facultăţii de teologie. Conform tradiţiei oricărei universităţi, după examenul de doctorat, candidatul respectiv, dacă trece cu bine examenul, oferă o masă membrilor comisiei, rudelor şi prietenilor care asistă la examen, examenul fiind public. Şi aceasta era o grijă foarte mare pentru mine. Nu e puţin lucru să susţii o masă pentru câteva zeci de persoane la un restaurant în Constanţa. Alţii spuneau că i-a costat masa foarte mult, fiindcă invitaseră de la vlădică la opincă pe toţi şi pe toate. Am fost sfătuit de către alţi colegi, care susţinuseră deja examenul în alte zile, să iau legătura cu ierarhul şi să-l invit la restaurant cu câteva zile înainte, ca să nu planifice alte activităţi în ora respectivă. I-am dat telefon, l-am invitat. M-a întrebat dacă fac masă mare.  I-am spus că voi avea aproximativ 10-15 persoane, din cauză că nu dispun de posibilităţi materiale prea mari, fiind preot de ţară, iar pe de altă parte fiindcă nu cunosc multă lume în Constanţa pentru ca să fac multe invitaţii. M-a întrebat dacă n-aş vrea să fac masa la arhiepiscopie, că m-ar costa mai puţin. Am cerut lămuriri mai amănunţite. Mi-a spus să iau legătura cu maica însărcinată cu bucătăria, să stabilim împreună meniul, după care fie cumpăr eu alimentele din oraş şi le duc să le gătească acolo, fie cumpără maicile cele cuvenite, iau bonuri şi eu achit la urmă doar alimentele, fără manoperă sau alte cheltuieli. ,, – Ieşi mult mai ieftin decât la restaurant!” mi-a spus vlădica. Bineînţeles că am acceptat. Prin telefon am stabilit meniul cu maica. După examen am mers la arhiepiscopie. Au fost vreo 15 persoane. Totul a decurs excepţional. La sfârşit m-am dus la bucătărie să achit  masa. M-au îndrumat de acolo să merg la ierarh să-l întreb cât trebuie să achit. L-am întrebat. A râs binevoitor şi mi-a spus: ,,- Au fost invitaţii mei, nu ai dumneata! Mergi, frate, liniştit şi bucură-te de rezultatul examenului, nu-ţi mai face asemenea probleme!” Martor îmi este Dumnezeu, că nu mi-a acceptat nici măcar un leu pentru masă.

Am spus cele de mai sus, ca să vă faceţi o imagine despre acel ierarh, ca unul care l-am cunoscut direct. Oare, puteţi Dumneavoastră să credeţi că un asemenea om, conducător al uneia dintre cele mai bogate eparhii din ţară, se cobora până acolo, încât să ceară unui ţâşti-bâşti  bani ca să-şi cumpere  căciulă? E o problemă de demnitate, în primul rând.  Nu trebuie uitat, că veşmintele arhiereului nu sunt ale lui, ci ale eparhiei sau ale catedralei eparhiale. Tot aşa cele cu care slujeşte preotul, fie că sunt din cumpărare, fie din donaţii. Sunt veşmintele bisericii, obiecte de inventar, aşa cum sunt şi cărţile şi stranele şi toate celelalte. Toată mizeria aceasta în care a fost târât ierarhul de la Constanţa a fost premeditată şi aranjată. S-au urmărit scopuri precise privind discreditarea sa, dar şi discreditarea Bisericii. Cine este în spatele ziarului care a organizat această cacealma,  nu sunt în măsură să apreciez. Sper ca Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Teodosie să depăşească cu bine această mizerie, fără să se murdărească.

Având în vedere cele de mai sus, vă rog să vă amintiţi că anul trecut, în mai multe numere din ,,Scrisoare  pastorală” propuneam câteva îmbunătăţiri ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Printre acelea erau şi cele privind alegerea şi numirea preoţilor în parohii. Puneam accentul pe mărirea rolului comunităţii parohiale în alegerea preotului, ci renunţarea la metoda de numire directă de către ierarh a unui candidat sau altul, fapt care, aproape întotdeauna, duce la suspiciuni, bănuieli sau tot felul de mizerii ca cea întâmplată recent la Constanţa. Nu numai că amendamentul ce-l propuneam nu a fost luat în consideraţie, dar un înalt funcţionar eparhial de atunci nu-mi mai răspunde la telefon, iar un altul mi-a spus-o de la obraz: ,,- Părinte S., vezi că prea mult accentuezi rolul credincioşilor în viaţa parohiei. Tendinţa aceasta de a face din masele populare forţa motrice a dinamicii sociale este o moştenire stalinistă, comunistă, proletcultistă!” Această afirmaţie m-a blocat, pur şi simplu. N-am putut răspunde decât aşa cum ar fi făcut-o regretatul meu diriginte de la seminar, Părintele Pr. Prof. Nicolae Petrescu: ,,-Vai de mama noastră!”

*

Donaţii. În această perioadă am primit câteva donaţii astfel: Domnul Prof. Ion Vulcan din Bucureşti ne-a mai trimis 200 lei; Doamna Luca Atena din Tr. Severin, fiică a satului Bârda a donat 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească!

*

Spovediţi şi împărtăşiţi. În cele trei zile rânduite din  Săptămâna Sfintelor Patimi am spovedit şi împărtăşit 101 + 87 + 237 =  425 enoriaşi la biserică şi în sat. Aproximativ jumătate au fost copii.

*

Proces.     Parohia noastră a pornit proces cu Prefectura Mehedinţi pentru retrocedarea terenului din pomii de la  Bucium. Ître timp am reuşit să găsim şi ceva acte. Vom vedea!

*

Curăţenie generală.  Ca în fiecare an, şi anul acesta am reuşit să facem curăţenie generală la bisericile noastre. Lucrarea s-a desfăşurat  în ziua de 26 aprilie. Au participat:

În Bârda: Răulescu Eleonora, Luca Mihai, Gârbovan Aurica, Coman Elena, Curea Ioana, Mema Aurica, Mihaescu Maria, Luca Ştefania, Luca Maria, Petolescu Elena, Luca Ana, Sfetcu Adriana, Sfetcu Maria, Mema Ileana, Şonea Floarea, Mema Păuna, Stoichină Ecaterina, Stănciulescu Sofia, Curea Anica, Rolea Drina, Gheran Paraschiva, Stoichină Ramona, Gheran Polina, Drăghia Maria, Rolea Marioara;

În Malovăţ: Iordache Mihai, Crăciunescu Constantin, Crăciunescu Paraschiva, Oproiu Elisabeta, Dima Cornelia, Oprişan Ica, Oprişan Dana, Popescu Gheorghiţa, Căprioru Valeria, Bobiţ Violeta, Cotea Dorina, Pera Maria, Pera Dumitru, Popescu Ion.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor pentru efortul făcut!

*

La 28 Apr. Am oficiat slujba înmormântării pentru Luca Lucreţia (75) din Bârda. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În cursul lunii mai avem următorul program de slujbe: 2 Mai(Malovăţ-Bârda); 3 Mai(Malovăţ); 9 Mai(Malovăţ-Bârda); 10 Mai(Bârda); 16 Mai(Malovăţ-Bârda); 17 Mai (Malovăţ); 21 Mai(Malovăţ); 23 Mai(Malovăţ-Bârda); 24 Mai(Bârda); 28 Mai(Bârda, slujbă; Malovăţ, pomeniri la ora 12); 30 Mai(Malovăţ-Bârda); 31 Mai(Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Tuturor enoriaşilor parohiei noastre şi cititorilor ,,Scrisorii pastorale” de aproape şi de departe le urăm ca să petreacă Sfintele Paşti  cu sănătate şi bucurie. Hristos a înviat!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

%d blogeri au apreciat asta: