„Scrisoare pastorală“ nr. 153

Dragii mei enoriaşi!

Crize şi crize.    În ultima vreme se aude tot mai mult vorbindu-se de criza economică. Aflăm astfel că este cea mai mare după cea din 1929-1933, că afectează tot globul, că se răsfrânge asupra ţărilor, instituţiilor, dar şi indivizilor. Auzim că sunt ţări care aruncă în joc cantităţi uriaşe de bani pentru a salva economia lor de la prăbuşire, după cum altele fac datorii imense, pe care nu le vor putea achita decât după mulţi ani de greutăţi şi lipsuri. Ştim, de asemenea, că în crizele economice mondiale izbucnesc războaie, care lasă în urma lor milioane de morţi, răniţi, distrugeri materiale şi spirituale. Legea junglei, legea dreptului celui mai tare îşi spune cuvântul, iar cei mai slabi şi săraci sunt înrobiţi pentru vreme îndelungată. Se caută soluţii, se critică guverne, se iasă în stradă şi se protestează, creşte şomajul şi sărăcia. Toţi sunt nemulţumiţi şi parcă dracul vântură lumea precum gospodarul fânul. Creşte corupţia, cresc impozitele şi taxele, se înmulţesc infracţiunile, mulţi devin lupi pentru semenii lor. Totul se aruncă însă pe seama crizei economice. Ea este ţapul ispăşitor pentru tot şi pentru toate.

N-am auzit pe nimeni vorbind de criza morală, care domneşte la nivel de individ, de instituţii, de ţări, de planetă. Enumerăm zi de zi tot felul de infracţiuni, de abuzuri, de banditisme; apreciem fiecare ştire după numărul de morţi şi de răniţi despre care vorbeşte; auzim de aberaţii şi deviaţii de comportament de care nici nu ne-am fi gândit că pot exista cu ani în urmă; parlamentele unor ţări se grăbesc a legifera prostituţia, incestul, homosexualitatea, eliminarea religiei din şcoală, marginalizarea instituţiilor care continuă să militeze pentru înnobilarea fiinţei umane; vedem la tot pasul cum sunt marginalizaţi oameni capabili şi se promovează nulităţi de tot felul. Nimeni nu observă sau se face că nu observă cum  societatea acestui început de mileniu şi de veac este bolnavă de nedumnezeire. Ne-am făcut dumnezei străini şi L-am uitat pe Dumnezeu Cel adevărat. Banul, puterea, averea, sexul, fotbalul, drogurile, armele, televizorul, calculatorul şi altele asemenea sunt câţiva din idolii acestui veac. Lăcomia, mândria, perversitatea, laşitatea, delaţiunea, abuzul, lenea, crima, hoţia, nepotismul, favoritismul, terorismul, ateismul şi falsele credinţe religioase sunt doar câteva trepte ale scării, care ne duce în fundul prăpastiei morale.  Sfinţii Părinţi vorbeau despre ,,scara  raiului”, scara ce ne ducea până la Dumnezeu, scara virtuţilor, rugăciunii, postului şi a iubirii de  Dumnezeu şi de semeni. Astăzi continuă să vorbească despre aceasta Biserica, dar în cele mai multe cazuri este glasul celui ce strigă în pustie. Zarva lumii, filozofia veacului, îi acoperă glasul; spiritul vremii o laicizează tot mai mult şi pe ea şi pe slujitorii ei. Este un adevărat act de eroism să-ţi mai păstrezi azi credinţa adevărată, să-ţi faci rugăciunea cu tragere de inimă, să ţii postul, să mergi la biserică, să speri în victoria Binelui. Vorba lui Marx cum că existenţa determină conştiinţa pare să fie tot mai actuală, deşi ar trebui ca să fie tocmai invers: conştiinţa să determine existenţa. Dar câţi mai avem o conştiinţă activă, lucrătoare, câţi mai găsim puterea de a nu ne pierde speranţa?! Mare-I Dumnezeu!

*

Cipuri biometrice(Continuare din numărul trecut). Din articolul părintelui  Valică Mihai redăm ultima parte:

4. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biometrice în lume. Luând în consideraţie aspectele de mai sus, precum şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se opun vehement, cum ar fi: unii americani, sârbii, grecii, scoţienii, alte ţări occidentale, piloţii britanici etc. Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din presă, ci, mai întâi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supraveghere suspect”.

5. Omul redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic. Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi considerente şi „clonarea electonică biometrică”, având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii Ortodoxe despre antropologie. Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi este unitară atunci când exclude orice concepţie substanţialistă despre „chip”, care constă în mod funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie primordială şi centrală. Primatul vieţii spirituale activează aspiraţia fiinţei noastre umane spre absolut, spre arhetipul ei divin (Origen), spre Dumnezeu. Prin „Harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului Duh”, omul reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui ceresc”, ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest sens spune Sfântul Vasile cel Mare că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină Dumnezeu”, adică „chip al Chipului” – eikon Eikonos. Deci omul are un destin hristologic, întrucât originea (αρχιν) lui este în Hristos, Care este Chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi s-a născut”, iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii”. Omul este alcătuit teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau permite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră. Valoarea ontologică a omului nu constă, sau nu se află în el însuşi, înţeles în mod autonom, cum susţin teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum susţin sistemele filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, sau din voia lui liberă, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul este înţeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică”. A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră iconică, care este unicat, la un număr într-o bucată de plastic. Aceasta este ca şi când ai folosi o icoană ca placă video, sau hard disc… Din punct de vedere moral este un sacrilegiu, sau cel puţin o desacralizate, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii spirituale, respectiv a chipului iconic uman, într-o folosinţă strict materială şi terestră. Or, chipul nostru aparţine arhetipului divin, adică lui Dumnezeu. Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie şi suport electronic de emiţătoare şi implanturi(Continuare în numărul viitor).

*

Memoriul lui Gheorghe Duncea(Continuare din numărul trecut). ,,Acest plan s-a întocmit în ziua de 5 august 1820, iar ocuparea poziţiei s-a făcut la mijlocul nopţii, când au cântat cocoşii satului Cireşu, înspre 6 august, ziua bătăliei. Apoi Slugerul Teodor s-a întors spre Negruşa la ceata numărul doi, aici rămânând numai eu cu comandantul ruşilor. În dimineaţa zilei de 6 august 1820, turcii, văzând mişcarea deasupra satului Cireşu, unde eram aşezaţi noi cu cazacii şi fiind informaţi de oamenii de prin sat, care au refuzat să spună adevărul către ei şi le-a spus că a fost un regiment de ruşi cu puţini panduri, care au stat trei zile şi au plecat când au văzut atâta armată turcească; şi acolo pe deal sunt numai nişte străji, care au rămas să observe şi să zădărnicească pentru puţin înaintarea până să debarcă ei ca să aleagă o altă poziţie de luptă, unde aşteaptă să le vie noi ajutoare şi încrezându-se pe aceste vorbe ale sătenilor s-au hotărât să atace dealul Cireşu în ziua de 6 august. Vizirul a dat ordin în tabăra soldaţilor lui, ca să-şi strângă fiecare tot, că vor continua înaintarea în urmărirea ruşilor, după spusele sătenilor, ca să-i ajungă şi să-i prindă până nu le vin ajutoare. De dimineaţă, când s-a făcut ziuă, comandantul ruşilor a luat cartea de rugăciuni în mână şi ne-a pus pe toţi să îngenunchem şi să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute, pentru că azi e ziua de schimbare la faţă a Domnului. In timpul rugăciunii noastre s-a întâmplat o minune Dumnezeiască. Ne-am pomenit deodată cu puştile şi pistoalele că au luat foc în mâinile noastre. [Din] fiecare puşcă şi pistol ieşea o flacără albastră ca din lumânare, fără să ne arză la mâini sau să ne facă alt rău. Când am văzut această minune ne-am înspăimântat cu toţii. Atunci polcovnicul a închis cartea de rugăciuni şi, după ce s-a închinat, mi-a spus mie pe ruseşte ca să nu mai avem frică, fiindcă Dumnezeu ne-a scăpat de pericol. Şi atunci am dat ordin ca fiecare om să treacă în meteriză la locul său şi să aştepte liniştit. A spus că, dacă va veni vreun ofiţer turc cu vreo gardă după el ca să cerceteze meterezele, să nu tragă nimeni în ei până când nu se apropie armata cealaltă.

Turcii se hotărâseră să nu mai urce dealul şi să ia şoseaua drept. Totuşi, au trimis un ofiţer călări cu câţiva ostaşi, ca să doboare acele străji de pe vârful dealului, de care spuseseră sătenii, [şi] ca prin acele străji să informeze încotro a luat-o armata cealaltă rusă şi unde aşteaptă ajutoare. Ofiţerul a venit cu ostaşi, cu caii alergând în fuga mare, dând târcol dealului. Şi văzându-ne [pe] noi toţi acolo, aşezaţi, gata de luptă, s-a înpoiat jos  şi a spus că tot dealul este împănat cu ruşi şi panduri şi că s-au înşelat, nu sunt numai străji, cum au spus sătenii.

Când au auzit acest lucru, degrabă au împărţit armata în două. O parte a luat-o prin sat, urcând pădurea prin vârful dealului, iar cealaltă a trecut prin dosul pădurii din valea Bahnei, înconjurând dealul pe toate părţile, urcând spre vârf. Atunci pandurii şi cu cazacii ruşi, la ordinul comandantului, au deschis foc asupra lor.

În acest timp, căpitanul Pavlovici, văzând din dealul Duhovna, că lupta s-a încins pe toate părţile dealului pe viaţă şi pe moarte, a dat ordin pandurilor să plece la atac, să înainteze pe urma turcilor înspre Cireşu, căzându-le în spate şi să tragă cu puştile şi pistoalele strigând ,,hura”, iar gorniştii şi cu barabancii au rămas în pădurea din vârful dealului, sunând şi ei din goarne şi barabancii bătând tobele strigând şi ei ,, hura”.

Turcii, vâzându-se luaţi pe la spate de căpitan Pavlovici cu ceata lui numărul trei şi în vârf neputând să mai ajungă să cucerească meterezele, pentru că noi de aci ne apărasem cu dârzenie şi, totodată, auzind gorniştii sunând marşul de goarnă şi bătând tobele dinspre pădurea Matorăţilor, au crezut că de la Cerneţi vine o altă armată rusească mult mai puternică decât cea de aici. Şi atunci de grabă şi-au dat seama de spusele sătenilor din Cireşu, care le spuseseră că ruşii s-au retras în alt loc şi acolo aşteaptă ajutoare. [Aşa că], au crezut că s-au înşelat, că ajutoarele chiar aci erau aşteptate.

Atunci Vizirul, văzând că nu poate să ţină piept la atâta armată rusească, şi (pe)care o mai (şi) aude venind prin pădurea Matorăţului dinspre Cerneţi, a dat ordin de retragere. Şi s-a retras pe valea Bahnei în jos, deoarece spre Duhovna nu s-au mai putut retrage, căci le tăiase retragerea căpitanul Pavlovici cu ceata de panduri numărul trei, care făcuse legătura cu regimentul de cazaci şi cu ceata numărul unu din dealul Cireşului, luându-i la goană şi făcându-i vălătoc în valea Bahnei pe toţi, lăsând în urma lor peste 1000 de morţi şi răniţi de mâinile cazacilor şi pandurilor. Când au coborât jos la apa Bahnei, care nu este mare, dar este o vale strâmtă şi stâncoasă, au luat-o la vale în jos la fugă, fugind călăraşii cu caii în fuga mare, iar pedestrimea turcă pe jos; fugeau cât îi ţineau picioarele ca să ajungă mai repede la Verciorova, unde îi aşteptau luntrile, pentru a-i trece în insulă şi în cetatea Cozia, dincolo, în Serbia.

Dar nici aici nu avură fericirea să scape, căci, când o luară valea în jos la fugă, ieşi Slugerul Teodor cu ceata lui numărul doi de panduri din meterezele de deasupra satului Negruşa, care se află în dreapta apei Bahna, şi, doborând coasta ca fulgerul pe vale, la intrarea satului Bahna, tăindu-le retragerea complet. Acolo s-a încins un atac pe viaţă şi pe moarte, fiind sprijiniţi în faţă de către ceata Slugerului Teodor, care era fără nici un pandur căzut, pe când la ceata noastră numărul unu lăsase numai în dealul Cireşului 200 de morţi şi răniţi. În spate eram noi şi cu ceata căpitanului Pavlovici. Aici, în această vale, i-am tocat până la unu. Au căzut mulţi şi dintr-ai noştri, dar ei au pierdut de zece ori mai mulţi decât noi. Se înroşise apa Bahnei de sânge. Nu au mai scăpat din ei decât câţiva călăraşi, care au reuşit să fugă mai repede până la ajungerea Slugerului Teodor cu pandurii şi care au mai putut să dea bir cu fugiţii în timpul atacului, iar restul de pedestrime s-a predat, făcându-i prizonieri. Cei care au scăpat au fost urmăriţi de cazaci până la Verciorova. Când au ajuns acolo la Dunăre, au sărit de pe cai şi nici nu au mai stat să dezlege luntrile. Care cum ajungea scotea sabia şi tăia sfoara cu care e(ra) legată luntrea şi-şi da drumul spre insulă. A doua zi, după terminarea acest(e)i bătălii, Slugerul Teodor a dat ordin să se adune pandurii morţi în această vale şi să-i ducă în sat la Bahna să-i mormânteze creştineşte: şi i-a îngropat acolo pe locurile de bătaie. Pe urmă a ieşit cu toate cetele lui de panduri în dealul Cireşului şi a adunat şi de acolo toţi pandurii căzuţi în atacul de aci şi i-a coborât în satul Cireşu şi i-a înmormântat în cimitirul satului.

Acestui deal, la hotărnicia Slugerului Teodor, care s-a făcut în acel an 1820, i s-a dat denumirea de Dealul Bătăliilor( Toponimul „Vârful Bătăliilor” a persistat până la jumătatea secolului trecut).

După înmormântarea pandurilor căzuţi în aceasta bătălie, ne-am continuat drumul către comuna Prejna prin satele libere de moşneni, pe sub poala muntelui, cu însărcinarea ca pe unde trecem să luăm şi pandurii, însă de aci înainte nu-i mai luam pe ascuns şi în mod obligatoriu.

În satul în care ajungeam, ne duceam la biserica satului, puneam de trăgeau clopotele şi sunau goarnele prin sat de se aduna lumea în curtea bisericii şi acolo vorbeam eu cât şi prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor. Îi desluşeam pe deplin pentru ce am pornit această mişcare a noastră şi pe urmă preotul satului ne da o binecuvântare şi zicea să mergem înainte vitejeşte cu Dumnezeu.

După aceea îi alegeam. Pe cei care erau vânători îi puneam deoparte, ălora le dam puşti şi pistoale şi făceam şcoală cu ei, ca să vedem care ştie să pună praf în puşcă şi cremene. Care nu ştiau li se da securi, topoare, iatagane, lănci, coase. Fiecare venea cu coasa sau securea lui. Mai dădea ordin în sate preoţilor şi primarilor să adune boii şi carăle pentru podvezi şi provizii. În fiecare sat schimbam primarii şi pomojnicii pe unde treceam, punând panduri de ai noştri. Şi ăştia ţineau legătura cu noi prin vătăşeii din sat, purtau răvaşele şi trimiteau ce aveam trebuinţă. Aşa am trecut prin satele Ciresu, Negrusa, Moiseşti, Podeni, Gornenţi, Costeşti”(Continuare în numărul viitor).

*

Viaţa ca un cântec.   Din cuvintele înţelepte ale lui Octavian Paler spicuim un fragment: ,,Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit la început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie, totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Ca orice cântec, are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica”.

*

Povestea unei cărţi. Vă spuneam în numărul trecut al ,,scrisorii” noastre, că vă voi povesti felul cum s-a zămislit cartea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. În 1979 era director al Institutului Biblic, respectiv al tipografiei şi editurii patriarhale, părintele Arhim. Valeriu Anania, azi mitropolitul Transilvaniei. Mă cunoştea, fiindcă publicam destul de des în revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, revistă ce intra în responsabilitatea sa. I-am vorbit într-o zi despre dorinţa mea de a realiza această lucrare. A fost entuziasmat. Mi-a cerut pentru a doua zi un memoriu, pe care l-a prezentat cu un referat favorabil patriarhului de atunci Iustin Moisescu. Patriarhul l-a aprobat bucuros. Prin semnătura lui, patriarhia se angaja să-mi publice cartea, pe care urma s-o predau la sfârşitul anului 1983, trebuind să apară în 1984, când se împlineau 110 ani de la apariţia primului număr al revistei. Am muncit mai bine de patru ani ca robul. O parte din reviste(1948-1984) le aveam în biblioteca parohiei de la Bârda. Regretatul părinte Ionică Sfetcu se îngrijise să fie colecţia aproape completă. Pentru perioada 1874-1948 am obţinut aprobare de la vlădica Nestor să le folosesc pe cele din biblioteca sa. Mă duceam cu geamantanul la Craiova, îl umpleam cu reviste, mă întorceam şi, în 2-3 luni, le conspectam, le restituiam şi luam altele. Au urmat apoi peregrinări pe la Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Sfântului Sinod din Bucureşti, unde găseam numerele de revistă, pe care nu le găsisem în provincie. În noiembrie 1983, când am mers în audienţă la fostul patriarh Justin Moisescu să-i prezint primele 900 pagini dactilografiate din lucrare în vederea includerii în planul editorial patriarhal pentru aul următor, m-a dat pe uşă afară ca pe un infractor. Estimam că lucrarea urma să aibă peste 2000 de pagini. „-Da ce, bă, crezi că tot ce vă trece vouă prin cap acolo, la ţară, trebuie să publicăm noi?” Întrebarea aceasta a patriarhului a fost măciuca demolatoare, care m-a strivit. I-am răspuns: ,,-Ştiţi, eu am realizat această carte în baza aprobării date de Prea Fericirea Voastră în urmă cu patru ani!”. A început să râdă: ,,-Da ce, bă, crezi că eu mai ştiu ce am semnat acum patru ani? Prin faţa mea trec sute de hârtii în fiecare zi! Dacă ai muncit la asta, înseamnă că parohia ai lăsat-o vraişte. Fiindcă aşa sunteţi voi, popii, bă!” Mă aşteptasem la o aşa replică. Am scos din geantă documentaţia pentru consolidarea şi reparaţia bisericii, pe care o terminasem cu un an înainte şi procesul verbal de recepţie a picturii, încheiat cu câteva zile înainte. Când a auzit despre ce e vorba, a zis: ,,-Da, da, păi să vorbim cu Nestor să-ţi dea o parohie la oraş!” I-am răspuns: ,,-Nu pentru parohie de oraş am făcut această carte, în care mi-am îngropat mai bine de patru ani de tinereţe, ci fiindcă ea se înscrie pe linia preocupărilor mele. Vă rog, permiteţi-mi să vă prezint…” Aveam în geantă cele şase cărţi ce-mi apăruseră la Editura Albatros şi programe de le diferite simpozioane la care participasem în ţară. Numai ce l-am auzit brusc: ,,-Gata, gata, că n-am timp! Audienţa s-a terminat. Altul la rând!” Am ieşit plângând din biroul lui. Câteva luni n-am fost în stare să scriu un rând măcar. Fără să analizeze cât de cât manuscrisul, dăduse o sentinţă, care rănea profund un tânăr dornic de a realiza ceva spre folosul Bisericii şi al culturii româneşti. Nimeni nu mă putea ajuta să public cartea. Eparhiile nu erau interesate, iar lucrarea depăşea sfera lor de competenţă; editurile de stat nici nu voiau să audă de o asemenea propunere. Aproape zece ani am ţinut manuscrisul, neştiind ce să fac cu el. Nici nu-l puteam distruge, deşi de multe ori m-a bătut gândul. Câteva firimituri din carte mi-au fost publicate în revista „Biserica Ortodoxă Română” după venirea noului patriarh, Teoctist, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol” din Iaşi, în „Anuarul Institutului de Istorie” din Cluj şi în alte câteva publicaţii, dar prea puţin pentru a considera o reuşită. A rânduit Dumnezeu, ca, după 1989, să pot publica acest cărţoi la Parohia Malovăţ, extinzându-l cu încă zece ani(1874-1994). Primul volum din prima ediţie a stârnit mai întâi curiozitate, apoi interes. Apariţia celui de-al doilea volum a făcut ca primul volum să fie reeditat, pentru a satisface toate cererile. Acele volume au fost solicitate de eparhii din ţară şi străinătate, de facultăţi de teologie şi istorie, de Academia de Muzică, de protopopiate şi seminarii, de biblioteci publice şi institute de istorie, de ambasade din România, de profesori universitari, cercetători, studenţi şi oameni interesaţi de cultură în general, de teologie şi istorie în special. Tuturor le mulţumim cordial. Aceleaşi sincere mulţumiri adresăm şi celor care au făcut recenzii şi prezentări în diferite publicaţii din ţară şi din străinătate, ori ne-au încurajat să mergem mai departe prin scrisori sau prin viu grai. Anul acesta am încheiat ediţia a doua, care cuprinde perioada 1874-2004. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Dumneavoastră, celor ce alcătuiţi Parohia Malovăţ, fiindcă fără banii Dumneavoastră nu aş fi putut să public nici azi această carte. Îmi fac datoria şi-l pomenesc la slujbe pe patriarhul Iustin. Se zice că a fost profesor universitar, că ştia 12 limbi. Putea să fie un munte. Pentru mine a rămas…. ceea ce v-am spus mai sus!

*

Alimentarea cu apă.  Ziua de 2 martie reprezintă o zi istorică în viaţa satului Bârda. Atunci au reînceput lucrările de aducţiune a apei.  Domnul primar  George Bazavan s-a ţinut de cuvânt şi a dat startul unei lucrări atât de necesare şi atât de benefice pentru locuitorii acestui sat. Când scriem aceste rânduri, conductele au ajuns în Dealul Corbului la Poarta Ţarinei, iar în Bârda au trecut de Pripor. Continuă în mare viteză, fiind în lucru utilaje foarte eficiente. Din păcate, fiind  sezon ploios, gropile existente s-au acoperit repede cu un strat gros de noroi, care ne face să credem că depăşim chiar situaţia de pe multe străzi din Bucureşti. Aşadar, în caz de un eventual concurs… îi depăşim pe capitalişti. Poate o da Dumnezeu gândul cel bun şi ajutorul de care are nevoie primarului, ca să demareze imediat şi lucrările de asfaltare a drumului, fiindcă altfel…. cădem din lac în puţ!

*

Salariul preotului.   În unele locuri, enoriaşi ai parohiei noastre au afirmat că, în urma obţinerii doctoratului, preotului Dvs. i-a crescut enorm de mult salariul.   Din cauza aceasta e necesar să facem următoarele precizări. Cei care au făcut asemenea afirmaţii cunosc legea. Aşa este! Ea permite să crească salariul cu 20%. Din păcate, această creştere trebuie să se facă din fondurile parohiei. Am analizat la timpul cuvenit situaţia şi am ajuns la concluzia că bugetul parohiei noastre nu ar putea suporta o asemenea creştere decât cu două condiţii: fie impunem nişte taxe pentru serviciile religioase, fie eliminăm alte cheltuieli, cum ar fi, spre exemplu, banii pentru pâinea ce-o donăm duminica credincioşilor noştri. Aşadar, preotul ar fi trebuit să convoace  Adunarea Parohială şi să pună piciorul în prag: ori-ori! A ales însă o altă soluţie: de bună voie şi nesilit de nimeni a renunţat la această creştere salarială. Iată că preotul n-a respectat legea! Cine nu e mulţumit de hotărârea preotului, să-i facă reclamaţie. Chiar anonimă, dar măcar să fie semnată!

*

Ajutoare şi donaţii.   În această perioadă am primit câteva ajutoare şi donaţii astfel: Doamna Oprişan Valeria din Timişoara, fiică a satului Malovăţ, a donat 100 lei; Doamna Camelia Tacki(Germania), fiica Doamnei Mucioniu Marioara din Bârda, a donat 85 lei; Doamna Ing. Monica Corleanca din Cincinatti(S.U.A.), cititoare a publicaţiilor parohiei noastre, a donat 66 lei;  Doamna Burtea Elena(Tr. Severin), fiica Doamnei Duţoniu Ioana din Bârda, a mai donat 50 lei;

*

În cursul lunii februarie am donat pâine eoriaşilor care au venit la biserică şi unor bătrâni şi bolnavi din parohie astfel: 1 Febr.(Bârda): 70 pâini; 8 Febr.(Malovăţ): 202 pâini; 15 Febr.(Bârda): 64 pâini; 22 Febr.(Malovăţ): 213 pâini. Aşadar, în februarie s-au donat 549 pâini. Copiilor prezenţi la slujbe li s-au donat şi dulciuri.

*

Plăţi. În această perioadă am efectuat următoarele plăţi mai mari: 406 lei pentru pâinea donată în februarie; 5600 lei tipografiei, reprezentând costul cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor şi Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, cât şi a Domnului Ioan Miclău din Australia, Bună ziua, bade Ioane! Aceste cărţi sunt în curs de apariţie. Am achitat 200 lei protoieriei pentru Fondul Central Misionar.

*

Şedinţe. La 8 Mart. a avut loc şedinţa Consiliului Parohial, în cadrul căreia preotul a  făcut prezentarea gestiunii parohiei pe 2008. Nu s-a putut ţine şedinţa până acum, fiindcă în fiecare duminică după-amiază preotul a avut examen.

*

Publicaţii, examene, simpozioane. În această perioadă, preotul Dvs. a publicat articolele: Solidaritatea enoriaşilor, în ,,Datina”, Tr. Severin, XIX(2009), nr. 4870(17 febr.9, p. 11; Stăpân şi slugă la cuvinte, în ,,Datina”, XIX(2009), nr. 4879(28 febr.- 1 mart.), p.10;

*

În după-amiaza zilei de 1 Martie, preotul Dvs. a susţinut examen la Limba Franceză, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii ,,Spiru Haret”.

*

Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, a făcut parte din delegaţia Facultăţii de Teologie din Craiova, care a participat în zilele de 13-14 Martie la simpozionul organizat de Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Oradea pe tema Apostolatul tinerilor în Biserică. El a prezentat comunicarea Tineri misionari şi misiunea printre tineri.

*

Doamna Eugenia Dumitriu, pictor şi redactor  al emisiunii de cultură românească (miercurea, între rele 18.00-20.00) la  postul de radio Transmediaro Rivas din Madrid(Spania), ne comunică faptul că va transmite în cadrul emisiunii respective prezentări de cărţi, pe care parohia noastră le are disponibile. Îi mulţumim cordial.

*

Spovediri  şi împărtăşiri. În prima săptămână a Postului Mare s-au spovedit şi împărtăşit 95 copii între 50 şi 94 ani din Bârda şi Malovăţ, la biserică şi acasă. Puteau să fie şi din cei mai mici!

*

Înmormântări. La data de 4 mart. am oficiat înmormântarea lui Crăciunescu Alexandru(70 ani), iar la 11 mart. pe a lui Badea Gheorghe(Guţă)(81 ani), amândoi din Malovăţ. Dumnezeu să-i ierte!

*

Program. În cursul lunii aprilie avem următorul program de slujbe: 4 Apr. (Malovăţ-Bârda); 5 Apr.(Malovăţ); 11 Apr.(Malovăţ-Bârda); 12 Apr.(Bârda); 13 Apr.(denie şi film la Malovăţ); 14 Apr.(Denie şi film la Bârda); 15 Apr.(dimineaţa spovedit şi grijit la Bârda, la biserică şi-n sat; seara denie la Malovăţ); 16 Apr.(dimineaţa slujbă la Malovăţ; seara denie la Bârda); 17 Apr.(dimineaţa spovedit şi grijit adulţii la biserică şi-n sat la Malovăţ; seara denie cu prohod la Bârda, începând la ora 19; denie şi prohod la Malovăţ, începând de la ora 21); 18 Apr. (dimineaţa spovedit şi grijit copiii în Malovăţ; seara, la ora 19 pomeniri în Malovăţ; la ora 23.30 începe slujba Învierii la Malovăţ); 19 Apr.(noaptea, la ora 3.30 începe slujba Învierii la Bârda); 20 Apr.(Bârda, slobozirea paresimilor la vii); 21 Apr.(Malovăţ, slobozirea paresimilor la vii); 25 Apr.(dimineaţa, pomeniri la biserică şi la cimitir în Bârda; de la ora 11 pomeniri la biserică şi în sat, la Malovăţ); 26 Apr.(Bârda). Deniile încep la ora 19, adică la 7. În restul timpului, la orice oră din zi sau noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, sau la telefon 0724.99.80.86. Poate fi contactat şi pe e-mail la adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

*

Sănătate, bucurii şi împliniri binecuvântate pe toate planurile să vă dea Dumnezeu!

Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: